Într-o postare recentă, Alexandru Racu amintește care ar trebui să fie sarcina școlii dintotdeauna și cu atît mai mult în zilele noastre, contribuind astfel la eforturile lui Mircea Platon de reșcolarizare a României (https://www.youtube.com/watch?v=zdk7xFWDnoE). Și anume, școala nu ar trebui doar să ne pregătească pentru a ne găsi un rost în lume, ci și să ne ajute să înțelegem lumea în care trăim:
„Un prim pas ar fi înțelegerea faptului că școala nu trebuie să ne pregătească doar pentru corporație, adică să ne furnizeze acele skilluri cerute de piața muncii, ci trebuie întâi de toate să ne ajute să înțelegem lumea în care trăim. Pentru că fără o astfel de înțelegere vom avea o politică dezastruoasă.” (https://alexandruracu.wordpress.com/2021/01/01/antivaccinistul-si-specialistul-o-dilema-din-care-nu-putem-iesi/)
Școala însăși are nevoie să ne pregătească pentru înțelegerea lumii nu doar pentru a-și respecta scopul pentru care a fost creată, ci pentru a rămîne ea însăși, pentru că altfel riscă să devină o simplă anexă a corporației, un departament de „creație, inovație și dezvoltare” (de altfel, universități occidentale de prestigiu sunt deținute de corporații). În apărarea capitulării necondiționate a școlii în fața pretențiilor și abuzurilor unui sistem economic lipsit de scrupule, pentru care orice lucru care nu aduce profit material imediat este inutil, trebuie spus totuși că Școala ne pregătește pentru corporație din simplul motiv că viziunea dominantă, „canonică” despre lume este astăzi cea a lumii ca o corporație. Oricine contestă legitimitatea și necesitatea acestei viziuni este perceput ca cineva lipsit de simțul realității, în cel mai bun caz un visător, un idealist, în cel mai rău caz și cel mai probabil, un țăcănit.
Această viziune despre lume este susținută, confirmată și amplificată în mass-media, în mediul online, în familie, în școală și în BOR (prin asumarea eticii corporatiste și a principiilor de dezvoltare personală despre care am tot scris în ultimii ani pe acest blog). Unii se simt amenințați de acest tip de univers și încearcă să i se sustragă printr-o atitudine care produce de regulă o lume alternativă, un mediu în care înfloresc teoriile conspiraționiste. Există și oameni care-i opun curentului dominant viziunea clasică despre lume, întemeiată pe relația dintre adevăr și realitate, dar ei reprezintă o minoritate cu atît mai ușor de ignorat cu cît nu sînt sprijiniți și recunoscuți de Biserică (dimpotrivă, în tot acest timp BOR i-a sprijinit pe intelectualii ortodocși neoliberali și/sau neognostici care au introdus și răspîndit în România viziunea corporatistă despre lume) și nici nu au la dispoziții mijloace de manifestare publică (conferințe, edituri, publicații). Alții, majoritatea, consideră că nici o alternativă reală nu este posibilă în raport cu marea narațiune corporatistă și încearcă să se adapteze, găsindu-și locul în această lume într-un mod care să le asigure maximum de beneficii cu un minim de pierderi.
Sigur că, la limită, credința religioasă (sau refuzul ei) nu poate fi justificată rațional, cum spune Alex („credința sau necredința nu pot fi justificate rațional. E o opțiune și atât”). Dar asta tocmai pentru că, cel puțin în cazul credinței creștine, nu este vorba doar despre o opțiune, ci și despre harul lui Dumnezeu care orientează libertatea și rațiunea omului, ordonînd mintea și inima omului pe liniile Crucii. Iar dacă este vorba de credințe în general, adică despre un amestec de încredere, speranță, temeri și convingeri întemeiate pe lucruri verosimile, justificarea rațională a acestui tip de credință decurge cumva de la sine. Credința în știință, de pildă (și în știința medicală în mod special), este justificată imediat prin constatarea rolului ei binefăcător de-a lungul istoriei, aspectele sau efectele ei negative putînd fi explicate prin abuzurile oamenilor de știință lipsiți de conștiință. Cu toate că știința nu este rea în sine, ea poate produce rău și este expusă la rău atunci cînd credința în știință nu este însoțită de credința în Dumnezeu. Pe scurt, știința devine rea nu atunci cînd nu se crede în ea, ci atunci cînd nu se crede decît în știință. Aceasta este o observație de tip apologetic, disciplina teologică care se ocupă de justificarea rațională, chiar dacă a posteriori, a credinței creștine.
Dar în contextul viziunii asupra lumii ca o corporație, această credință, justificabilă rațional, în caracterul pozitiv sau neutru al științei este grav afectată și dificil de susținut rațional tocmai pentru că experiența istorică a acestui nou tip de lume, chiar dacă este o istorie limitată de apariție ei recentă, ne-a demonstrat că pierderile la nivelul individului sau al națiunilor sunt considerabil mai mari decît eventualele beneficii. Prin urmare, scepticismul față de știința actuală vine fie dintr-o neîncredere de ansamblu față de un mod reducționist, deformator și inuman de organizare și înțelegere a lumii, fie dintr-o prejudecată teologică față de o lume care este rea oricum, chiar și atunci cînd este bună, o lume de la care nu avem nimic bun de așteptat și față de care nu avem nici un fel de obligație. Este fie o neîncredere rațională, justificată de ostilitatea vizibilă a economiei globale față de om, față de societate și față de natură (despre efectul mortal al economiei globale a vorbit cu claritate Wendell Berry, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/08/wendell-berry-despre-gandirea-globala.html, precum și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/locul-persoanei.html sau la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/08/milka-nika.html), fie o neîncredere irațională, de principiu, justificată printr-o credință deformată de o sensibilitate maniheistă căreia îi cad victimă în special credincioșii trăitori, și căreia îi corespunde credința opusă într-o lume care rămîne bună în ciuda faptului că este stăpînită de minciună, păcat și moarte (vezi valorificarea ortodoxă recentă a teoriei apocatastazei despre care am scris la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/sa-stam-bine-sa-stam-cu-frica.html).
Prin urmare, neîncrederea actuală în știință nu este neapărat sau în primul rînd o neîncredere față de specialiști, ci este o neîncredere față de o viziune despre lume împărtășită de specialiști și de oamenii de știință odată cu negocierea libertății personale de cercetare în termenii impuși de ordinea corporatistă.
Problema nu este că economicul înlocuiește politicul; problema este că acest economic reprezintă o formă de politică sui-generis, o politică globală cu totul diferită de tot ce am întîlnit pînă acum în istorie. Comunismului și capitalismului le-a luat locul corporatismul. Din cîte se pare, corporatismul este un nou „ism”, o nouă ideologie, una totală, așa cum comunismul și capitalismul au încercat să fie, dar fără să reușească mai ales pentru că se mulțumeau să controleze ori să anuleze cultura și religia care ocupau deja scena epocii istorice pe care cele două ideologii și-au făcut apariția. Profitînd de erodarea teribilă la care cultura și religia au fost supuse de ideologiile anterioare, corporatismul poate veni acum cu propria cultură, politică, economie, știință și religie care nu mai întîlnesc nici un adversar veritabil. Cu cît vom înțelege acest lucru mai repede, cu atît vom avea șanse mai mari de a conserva și transmite viziunea creștină despre lume.
Cea dintîi sarcină a fiecărui creștin și a fiecărei generații creștină este transmiterea. Sunt momente în istorie cînd, pe lîngă transmiterea adevărului, există și șansa construirii pe temelia adevărului. Mă tem că momentul istoric pe care-l trăim nu ne oferă această posibilitate. Tocmai de aceea, ar trebui să ne concentrăm în primul rînd asupra adîncirii, conservării și transmiterii credinței în aceste condiții, dezvoltînd mai ales reflexele apologetice și cultivînd caracterul dogmatic al învățăturii ortodoxe, nu întîmplător cele două reprezentînd exact disciplinele respinse de apostolii creștinismului corporatist din România în numele „miresmei” ortodoxiei.
Sigur că fără o înțelegere a lumii în care trăim vom avea o politică dezastruoasă. Dar dacă corporatismul reprezintă o ideologie totală, atunci dezastrul va fi total. Vom avea și o cultură, și o credință dezastruoase. De pildă, în facultățile de teologie vin două feluri de oameni: „credincioșii”, adică cei care resping din start lumea aceasta ca împărăție a diavolului și care trăiesc în bula lor. Aceștia percep (în mod corect) caracterul corporatist al lumii de astăzi ca pe un tip superior și mai ales public de organizare socială și economică diabolică. Cealaltă categorie este constituită din tinerii pragmatici pentru care lumea nu este decît o piață. Indiferent de natura pieții – globală, locală, seculară sau religioasă etc – piața rămîne piață. Pentru acești oameni (care reprezentau majoritatea studenților de la teologie pastorală pe vremea cînd eram student la teologie ortodoxă, adică în urmă cu douăzeci de ani) religia este o marfă ca oricare alta. Cînd nu va mai exista cerere pentru religie, se vor îndrepta fără ezitare spre alte sectoare de activitate.
Sigur, mai ajungeau pe vremea aceea la teologie și oameni dedicați adevărului, pentru care o viziune despre lume nu reprezintă neapărat lumea în esența ei, ci trebuie discutată și înțeleasă teologic, în contextul învățăturii de credință ortodoxă. Aceștia se bucurau de atenția profesorilor de teologie, al căror rol principal era acela de a face tot posibilul ca ortodoxia românească să nu fie asociată nici măcar din greșeală cu slujirea adevărului.
Nu mai există filozofie astăzi în facultățile de teologie pentru că nu mai există nici măcar teologie (teologie s-a făcut mai degrabă înainte de 1990, adică în perioada cînd la teologie se făcea și filozofie; nu întîmplător unul dintre cele mai bune manuale de filozofie antică din perioada comunistă era cel al Arhid. Prof. Nicolae Balca). Există doar psihologie, formule de adaptare personală la condițiile acestei lumi și de transmitere a unor aberații cuminți în scopul asigurării unei zone de confort psihologic pentru credincioși. De teama că ar putea fi lăsată pe dinafara universului corporatist, BOR se străduiește să-și demonstreze virtuțile corporate și spiritul de echipă în speranța că ar putea fi preluată ca un departament al corporației globale.
Prin urmare, prin reșcolarizarea școlii românești ar trebui înțeleasă și reșcolarizarea învățămîntului teologic prin acordarea unei atenții speciale apologeticii și dogmaticii de-a lungul tuturor anilor de studiu, cu introducerea în ultimul an a unui curs obligatoriu de cultură și teologie făcut din perspectivă apologetică. Reșcolarizarea școlii teologice ar trebui să-și propună să recupereze și să prelungească acea viziune ortodoxă despre lume pe care părintele Schmemann a identificat-o nemijlocit în cultul ortodox și în teologia liturgică (pentru părintele Schmemann, viața liturgică reprezenta „unicul principiu ortodox de educație religioasă” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/04/liturghie-si-eventual-ceva-viata.html). Nu vom putea înțelege niciodată lumea în care trăim dacă nu ne vom înțelege mai întîi, în cadru liturgic, propria credință, justificînd-o rațional cel puțin pînă în punctul în care raționalitatea ei dovedește iraționalitatea credinței sau necredinței în această lume.