Noi nu mai avem astăzi "şansa" generaţiei părintelui
Roman Braga, care-i binecuvânta pe comunişti pentru răpirea libertăţii
exterioare, forţîndu-l astfel să o caute, şi s-o dobândească, pe cea
interioară: „Aşa că Dumnezeu să-i binecuvânteze pe comunişti, Părinte, că ne-au
dus în închisoare să ne găsim pe noi înşine.” (Familia Ortodoxă, iunie 2015, p. 49). Şi pentru că persecuţia l-a
maturizat pe om mai degrabă decât să-l slăbească (p. 43), diavolul a inventat
un alt mecanism care să împiedice maturizarea omului: democraţia. Mai ales în democraţia
europeană, din idealul libertăţii nu a mai rămas prea mult afară de libertatea
omului de a se juca cu propria sa viaţă şi cu vieţile celorlalţi.
Şansa noastră în faţa acestei forţe de infantilizare
forţată a popoarelor ar consta în redescoperirea culturii româneşti dintre cele
două războaie pe care părintele Roman Braga o vede ca pe o reflectare a „umanismului
carpatin”, ca pe o cultură a locului pe care noi trebuie să o continuăm. Din
păcate, în interviul tipărit nu a mai apărut şi observaţia părintelui Roman
Braga, prezentă însă din fericire în versiunea audio din CD-ul inclus,
referitoare la Colegiul Noua Europă şi dl Andrei Pleşu, responsabili de producerea
unei culturi şi mentalităţi noi şi care „au terminat”, în cuvintele părintelui
Roman, cu tradiţia culturală românească interbelică (vezi partea #7 din
materialul de pe CD-ROM; pentru un fragment on line, vezi aici https://soundcloud.com/revista-familia-ortodoxa/pr-roman-braga-adevarata-cultura-este-cultura-inimii
sau aici http://www.familiaortodoxa.ro/roadele-noastre/iunie-2015/
).
Sigur că şi pentru dl Pleşu, ca şi pentru orice
alt iubitor al sacrului, locul este fundamental. Dar, în acest caz, importanţa
religioasă a locului derivă din distanţa lui faţă de istorie. Pentru un om
religios, sacralitatea locului este invers proporţională cu istoricitatea lui: este cu atât mai sacru cu cât este mai necontaminat de istorie. Altfel spus, poate
că la Buzău (mai) suflă Duhul, dar aşa, mai degrabă ca o slabă adiere. Nicăieri
însă nu te trage curentul ca-n Tibet.
Spre deosebire de celelalte religii, în creştinism
inima omului, istoria lui, locul său, inima Maicii Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi
Dumnezeu însuşi sunt legate (p. 50); istoria omenirii se desfăşoară în relaţie
cu aceste repere şi istoria tinde spre împlinirea ei atunci când omul se află
în acord cu locul său şi când, după modelul Maicii Domnului, al Rugului Aprins,
omul îşi potriveşte bătăile inimii după cele ale Domnului (p. 47).
Poate că înainte de a ne redescoperi locul, ar
trebui să redescoperim importanţa locului însuşi. În ambii timpi ai acestui
proces, ajutorul culturii româneşti interbelice este nepreţuit. Pentru că
aceasta începuse să fie formată de loc, se lăsase formată de locul în care a
fost pusă de Dumnezeu.
Locul are o adâncime a lui, iar această adâncime
corespunde adâncimii omului care-l locuieşte.
Cultura de astăzi fie ne propune să ne uităm
adâncimea, fie ne propune o falsă adâncime. Cel mai adesea ne ispiteşte cu
suprafeţe copilăreşti, şi uneori chiar ai impresia că eşti înconjurat de o
mulţime de adulţi-copii aflaţi pe drumul dintre casă şi locul de joacă. Iar atunci când unii dintre ei se
trezesc din această amăgire, se găsesc asaltaţi de tot felul de adâncimi în
care să se regăsească, ca în nişte piscine răcoroase: de la isihasmul lui
Vasile Andru la ezoterisme diverse până la ortodoxia dlui Pleşu. Şi pe bună
dreptate: Cine ar sări într-o fântână? Dar creştinismul este mai aproape de o
fântână, decât de o oază, de o mare adâncă şi învolburată decât de un bazin
seducător. Oricine sare în altă adâncime decât în cea creştină nu face decât să
schimbe o imaturitate neprofundă cu una profundă. Ce copilărie!
„Dintru adâncuri
am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129:1) Omul
este în adâncuri. Este în adâncuri mai întâi pentru că omul însuşi este un
adânc, un adânc pe care şi copilul îl intuieşte, îl simte, oricât l-am
feri şi l-am proteja noi de adâncul din el. Oricât i l-am ascunde. Şi, în al
doilea rând, omul este căzut în adâncuri, în adâncurile păcatului şi morţii. Din
adâncul acesta omul trebuie scos, trebuie ajutat să iasă, dar nu la suprafaţa
lipsită de griji şi păcate a copilărie la care ne scot pescarii pricepuţi ai
lumii de astăzi, ci tot într-un adânc, în adâncul lui Dumnezeu, pe care tot El
l-a pus în noi: „Adânc pe adânc cheamă”
(Ps. 41:9).
Astfel, maturizarea ortodoxă cere, asemenea tainei
Botezului, o smulgere din adâncurile morţii şi totodată o cufundare în apa cea vie. Spre deosebire de
imaturitatea ortodoxă dominantă astăzi, care se mulţumeşte să-l ţină pe
credincios într-o stare de plutire, atunci când nu-l îmbrânceşte de-a dreptul
în piscina dlui Pleşu, o ortodoxie matură nu ar trebui să se mulţumească cu
starea de buştean. Evanghelic vorbind, e de preferat să te duci ca bolovanul la
fund decât să pluteşti ca un buştean până la veşnica, dar atât de nefericita
putrezire. Pentru că omul nu e făcut să plutească, ci să meargă pe ape. Spre
locul său, spre capătul său, care este în Hristos. Acesta este tot sensul
istoriei omenirii, încheia părintele Roman Braga. Dacă l-am urma, poate că am pierde ceva din profunzime, dar cât am câştiga în maturitate!
