Cu vreo doi ani în urmă, cineva îmi reproșa printr-un email plin de dramatism (la care nu am reușit să răspund nici pînă acum, dar sper că voi reuși să o fac cît mai curînd) că mă lupt cu un rău spiritual imaginar provocat de un personaj imaginar, un Andrei Pleșu „din mintea și sufletul meu”, care este cu totul diferit de persoana reală.
Este foarte posibil
ca, în realitate, personajul să fie diferit. Dar problema nu ține nici de felul
în care îl înțeleg eu ca om, nici de felul în care este domnul Pleșu în
realitate; întrebarea este dacă afirmațiile domnului Pleșu sunt dăunătoare sau
benefice credinței creștine. Întrebarea este legitimă întrucît opiniile
domnului Pleșu acționează în mod real în mințile și sufletele multor oameni de
treabă. Simplul fapt că un număr însemnat de oameni preferă să-și acordeze
viața religioasă, de la cititul Bibliei la votul pentru familie sau la
participarea la pelerinaje, în funcție de lucrurile pe care domnul Pleșu le-ar
spune sau le-ar face, după cum se poate vedea dintr-o instructivă postare a lui
Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/10/15/what-would-plesu-do/),
sugerează din capul locului că autoritatea de care se bucură domnul Pleșu în
privința chestiunilor de natură religioasă a înlocuit în mintea și sufletul
multor oameni educați autoritatea învățătorească a Bisericii. Prin urmare,
afirmațiile teologice ale domnului Pleșu trebuie tratate cu toată seriozitatea,
așa cum sunt tratate afirmațiile unui învățător al Bisericii. Atunci cînd contrazic
adevărul de credință, afirmațiile domnului Pleșu ar trebui așadar amendate
public de cei însărcinați cu păzirea și transmiterea adevărului, nu scuzate
fățarnic prin invocarea statutului domniei sale de om de cultură, ale cărui
opinii ar fi așadar lipsite de miza și impactul unui teolog profesionist. Dacă observațiile
unui diletant, precum Andrei Caramitru, despre asemănările dintre Hristos și
Maica Domnului, pe de o parte, și Horus și Isis, pe de alta, au fost criticate
de ierarhi și profesori universitari de teologie ortodoxă (din păcate, nivelul
reacției ortodoxe a fost deplorabil, un fel de „ce treabă ai tu, urîtule?” aruncat
de dl Goe unui pasager binevoitor), cu atît mai mult ar trebui ca relativismul
religios practicat de dl Pleșu întreaga sa viață să fie avut în vedere de
teologii creștini. Din păcate, la fel ca dl Goe, responsabilii pentru dreapta
credință din BOR sunt prietenoși și înțelegători cu persoanele afectuoase precum
mam' mare, mamițica, tanti Mița – și în special cu domnul Andrei Pleșu însuși,
chiar dacă îl mai încurcă uneori pe mariner
cu marinel. E normal, intransigent trebuie să fii doar cu „urîții” ăia de Andrei Caramitru pe care oricum nu-i simpatizează nimeni, deci nu riști nimic dacă le arăți tu lor cine-i boss-ul.
Sigur, încrederea și nevoia unora față de discursul domnului Pleșu este de înțeles, mai ales dacă avem în vedere absența unei personalități comparabile din rîndul teologilor profesioniști în viață. Mă întreb însă dacă nu cumva tocmai atitudinea servilă, complexată și interesată a ierarhilor împreună cu lumea teologică universitară față de domnul Andrei Pleșu nu a împiedicat mai degrabă apariția unor intelectuali ortodocși consistenți, în timp ce stilul provocator și tonic propriu domnului Pleșu, prin care platitudini elementare sunt comunicate cu gravitate, iar tartuferii subtile cu o seninătate jucăușă, nu a produs în ortodoxie decît niște imitatori obositori de mîna a șaptea.
Într-adevăr, „ce ar face/spune domnul Pleșu?” devine o observație legitimă atunci cînd te-ai apropiat de „marile întrebări” prin mijlocirea domnului Pleșu; probabil că pentru mulți dintre cei inițiați în problematica religioasă de părintele Dilemei, „ce ar face/spune domnul Pleșu?” constituie întrebarea supremă, care are avantajul de a te ține departe de singura întrebare care contează: de ce nu crezi? Totodată, este greu să nu te întrebi „ce ar spune domnul Pleșu?” cînd liderii ortodocși înșiși se-ntreabă, sau cel puțin obișnuiau să o facă pînă în momentul intervenției domnului Pleșu pe tema referendumului pentru familie. Iată un astfel de caz:
„«Aceste întâlniri se adresează celor care-L caută pe Hristos şi celor care încă nu-şi dau seama că Îl caută. Nu se putea un început mai bun al Serilor Doxologia decât cu o conferință pe o temă care este, de 2000 de ani încoace, mereu actuală. Iar volumul domnului Andrei Pleșu, închinat parabolelor lui Iisus, se anunță deja unul crucial pentru cultura română în dimensiunea sa creștină», a spus, în deschiderea serii, pr. Constantin Sturzu.” (https://doxologia.ro/actualitate/eveniment/andrei-plesu-asa-vorbesc-eu-despre-parabole)
Compătimitor, jurnalistul care prezintă evenimentul, descris amplu și elogios pe pagina portalului doxologia.ro al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, deduce din interesul publicului ieșean pentru conferința domnului Pleșu sărăcia culturală a orașului:
„Joi seară, la Teatrul Naţional din Iaşi, a fost deschisă seria de conferinţe organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei sub genericul „Serile Doxologia“. Evenimentul l-a avut drept invitat pe omul de cultură Andrei Pleșu, care a conferențiat, în fața unui auditoriu numeros, pe tema parabolelor lui Iisus. Manifestarea s-a bucurat de un real succes, dovedind că Iașului îi lipsesc evenimentele culturale de anvergură.” (https://doxologia.ro/actualitate/eveniment/andrei-plesu-asa-vorbesc-eu-despre-parabole)
Personal, înclin să cred că succesul conferinței nu a fost asigurat atît de partea cu parabolele lui Iisus, cît de partea cu adevărul ca poveste. Tuturor ne plac poveștile, iar moldovenilor mai mult decît altora. Și cum harul de povestitor al domnului Pleșu este proverbial, seara nu putea fi atfel decît memorabilă.
[Următoarele două paragrafe au fost postate ulterior, pe 17 octombrie, ora 11:40] Nu știu în ce măsură cartea Parabolele lui Iisus a urmărit „tipul de transformare impus de Evanghelie”, cum susținea dl Pleșu în cadrul conferinței, dar este sigur că cel puțin o transformare a fost realizată: cea a adevărului în poveste. Este o transformare ireversibilă, întrucît poți face povești din adevăr, dar nu poți obține adevărul din povești. Spectatorii au fost vrăjiți și, din cîte se pare, așa au rămas din 2013, cînd a avut loc evenimentul minunat, pînă în ziua de astăzi, trăind fericiți pînă la adînci bătrîneți.
Că de n-ar fi, nu s-ar povesti? Povestea îl face posibil pe „ar fi” doar în măsura în care este precedată de un „a fi” întemeietor, pe care îl presupune. Atunci cînd „a fi” se confundă cu „ar fi”, povestea nu mai are nici un sens; din premisă fundamentală, „a fi” este transformat într-un „ar fi” al unei povești cu final incert. În creștinism, însă, povestea depinde de om în aceeași măsură în care omul depinde de poveste: omul merge spre iad ori spre rai după cum merge: de capul lui, sau urmîndu-l pe Hristos. Povestea fiecăruia dintre noi nu este decît un episod din povestea mare. „A fi” nu poate fi dedus din poveste; din poveste nu poate fi dedus decît acel „ar fi” determinat de gîndirea și imaginația individului, deși în mod natural acestea ar trebui să se hrănească din ordinea lui „a fi”.
Prin urmare, întrebarea „ce ar face domnul Pleșu?” este pentru intelectualul ortodox la fel de legitimă și de urgentă precum era pentru Heidegger întrebarea despre sensul ființei.
Sigur că autoritățile au limitat participarea la Sf. Parascheva din obligație față de propriul electorat, pentru care contaminarea cu virusul spiritual al ortodoxiei este mai periculoasă pentru societate decît virușii biologici, producînd analfabetism funcțional, pesedism, incultură, intoleranță religioasă, bigotism, sărăcie, înapoiere, infatuați etc. De altfel, lumea educată nu merge în pelerinaj, ci vizitează, exclusiv în scop instructiv, Voroneț, Notre-Dame sau Iona Abbey. Respectul față de trecut este singura formă de evlavie pe care și-o permite lumea educată în afara Bisericii, cu o singură condiție: să fie un trecut atît de vechi încît să nu mai avem nici o legătură cu el.
În același timp, cei doi termeni prin care numim rămășițele trupești ale sfinților, și anume „sfinte moaște”, respectiv „sfinte relicve”, ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine modul diferit de raportare la pelerinajul recent de la Iași, precum și eventuala responsabilitate a acelui domn Pleșu din mintea și sufletul unora în apariția și răspîndirea progresivă a unei raportări diferite față de moaște.
Chiar dacă dezaprobarea față de pelerinajul de la Iași din zilele trecute a fost accentuată de contextul pandemic, este util să ne amintim că, în realitate, bombănelile sarcastice nu au apărut pentru prima dată anul acesta. Oricînd a fost organizat un pelerinaj de amploare, el a fost considerat inoportun în presa centrală. Atitudinea critică față de manifestările publice ale credinței creștin-ortodoxă a fost constantă în mass media, în special în cadrul emisiunilor de știri; cînd televiziunile nu găseau mulțimi îmbulzite în jurul bisericilor, le inventau, spre satisfacția celor care, fără să fi participat vreodată la vreun pelerinaj sau la vreun mare hram, își declarau dezgustul față de credincioșii adunați cu acel prilej. Atît pentru intelectualului secular, cît și pentru ortodoxul (re)educat, participanții la marile hramuri se identifică cu pasionații de grătar în aer liber, în timp ce coliva, sarmalele, berea la PET și micii constituie semne infailibile de recunoaștere a aceleiași umanități involuate.
Deși în general ostilitatea față de cinstirea sfintelor moaște se referă aparent la mulțimea adunată în acest scop, și în al doilea rînd la practica în sine, este limpede că în discuție se află în primul rînd relevanța sfintelor moaște în lumea de astăzi. Dacă funcția lor reală este nulă, atunci cinstirea lor nu mai are nici o valoare.
Cu sau fără pandemie, oricum ajungeam la această discuție. Dar dacă în locul celor care au condus BOR în ultimii treizeci de ani, ar fi fost unii care s-ar fi întrebat nu doar ce ar spune Pleșu, cît mai ales ce a spus Hristos și ce a spus Biserica, n-am fi ajuns astăzi atît de puțini și de nepregătiți pentru a participa la această discuție (despre diferența dintre „ce ar spune Hristos” și „ce a spus Hristos” vezi textul lui Robert Hart, „The Little Jesus Who Would”, Touchstone Magazine, March/April 2016, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-02-018-v.; în traducerea mea, textul poate fi citit la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/03/telema-si-dilema-doua-nume-o-singura.html).
Domnul Pleșu poate spune orice; grav este că autoritatea bisericească a ignorat în toți acești ani lucrurile discutabile din discursul domnului Pleșu, iar rezultatul este că ceea ce domnul Pleșu ar putea spune a devenit mai important decît ceea ce spune efectiv. A devenit mai mare decît sine însuși, astfel încît fiecare dintre ucenicii/admiratorii domniei sale are un Pleșu al lui. Domnul Pleșu a ajuns precum sfinții care spre sfîrșitul vieții începeau să fie pîndiți de credincioși și de mai ales de „jucătorii” din piața religioasă (episcopii care urmăreau dezvoltarea economiei orașului de reședință prin consolidarea prestigiului spiritual al catedralei), pentru a fi recuperați și folosiți ca sfinte moaște.
Termenul „moaște” este înrudit cu „moștean” sau „moșnean”. Precum moaștele (din slavonul mošti, putere), și moșteanul (în slavonă moštĭnŭ, în bulgară mosten, împuternicit, stăpîn) are o putere. Moștean este cel care are putere asupra unei moșteniri. Moșteanul are putere asupra acestui pămînt, moaștele au puterea pămîntului ce va veni, a Împărăției lui Dumnezeu. Moaștele au deja în ele puterea pămîntului nou, a creației răscumpărată în Hristos și unită cu El prin har. Prin închinarea la moaște, omul își afirmă vocația de moștenitor al Împărăției. Prin închinarea la moaște afirmăm puterea asupra morții a trupului omului unit prin Sfintele Taine cu Dumnezeu-Omul, după cum sublinia Sf. Iustin Popovici:
„Taina sfintelor moaște se află în centrul tainei cosmice a Noului Testament: Întruparea lui Dumnezeu. Taina deplină a trupului omenesc este explicată prin Întrupare, întruparea lui Dumnezeu în Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos. De aici vine și mesajul Evangheliei în legătură cu trupul: «Trupul este pentru Domnul, și Domnul pentru trup.» (I Cor. 6, 13). Iar printr-un trup omenesc, întreaga creație, întreaga materie și-a dobîndit sensul ei dumnezeiesc, semnificația universală a Dumnezeului-Om. Prin om, care este sfințit în Biserică prin Sfintele Taine și sfintele virtuți, creația și chiar materia sunt sfințite, unite cu Hristos.” („Locul sfintelor moaște în Biserica Ortodoxă”, http://orthodoxinfo.com/general/relics_place.aspx).
Întrucît prin închinarea la sfintele moaște mărturisim nu doar Întruparea, ci și Învierea Domnului cu trupul, au fost sinoade (VI ec. 51; VII ec. 7; Cart. 83; Ant,5) care au cerut caterisirea pentru preoți și afurisirea pentru mireni în cazul defăimării moaștelor sfinților.
Prin închinarea la sfintele moaște mărturisim totodată credința noastră în învierea trupurilor noastre, arătată deja în trupurile nestricăcioase ale sfinților și în mirosul bun răspîndit în apropierea lor. Acest miros este o bucurie în plus, observa Sf. Iustin Popovici:
„Această minune a mirului a fost dăruită sfintelor moaște ca un semn prin care creștinii se dovedesc cu adevărat «bună mireasmă a lui Hristos [pentru Dumnezeu]»” (II Cor. 2, 15), mirosind plăcut pentru Dumnezeu și înaintea Cerurilor. Adevărul Evangheliei este că păcatul omului este o duhoare împuțită înaintea lui Dumnezeu și că orice păcat îl desfată pe diavol. Prin Sfintele Taine și sfintele virtuți, creștinii devin «bună mireasmă a lui Hristos [pentru Dumnezeu]».” (http://orthodoxinfo.com/general/relics_place.aspx)
Dar lumea seculară, inclusiv admiratorii domnului Pleșu, se raportează la sfintele moaște avînd în vedere celălalt sens, de relicve. Termenul vine din latinescul reliqua, rest, rămășiță, partea dintr-un întreg care rămîne să fie completat. Relicva are ceva nostalgic în ea, sugerează ceva valoros din trecut, a cărui importanță este dată mai degrabă de trecut, decît de valoarea proprie, deosebindu-se astfel de odoare, care sunt valoroase în sine (de altfel, sfintele moaște sunt uneori cuprinse în termenul odoare atunci cînd aparțin, alături de sfinte vase și icoane, de o mulțime de obiecte bisericești sfinte). După cum ne informează DEX-ul, relicva este o „amintire scumpă sau valoroasă; vestigiu.” Doar la plural și ca sens secundar, relicva are sensul bisericesc pe care-l știm. Dar în sensul lui de bază, cuvîntul rămîne asociat trecutului, asociere sprijinită și de definirea lui ca „vestigiu” (lat. vestigium, urmă).
Interpretarea sfintelor moaște ca relicve are avantajul dublu de a proiecta asupra lor tenebrele medievale și, totodată, de a permite recuperarea lor ca monumente istorice, ca ruine venerabile. Înțelese ca relicve, sfintele moaște spun o poveste. Intelectualii umpluți de Duhul Stilului Sfînt văd în această interpretare șansa de a salva esențialul: „patrimoniul iudeo-creștin”, „valorile tradiției creștine”, „rădăcinile Europei creștine” etc. Este o falsă poveste, una care pleacă de la „ar fi”. Povestea adevărată este cea în cadrul căreia oamenii pot deveni sfinți, iar trupurile acestora tind să rămînă neputrezite după moarte.
Esențialul este că, așa cum spunea Sf. Iustin Popovici, fără Hristos omul este mort și pute mai rău decît un hoit. Intelectualul neconvertit mai rău decît toți. Atît de rău, încît nu-și poate acoperi duhoarea cu nici o parabolă, cu nici o poveste. Cînd nu miroase a mir, orice om miroase a moarte.
Nu putem duce moaștele la muzeu, așa cum nu avem voie să punem lumina sub obroc (Matei 5, 15). Dacă sunt tot mai mulți cei care își închipuie că au puteri asupra creștinismului, este pentru că sunt tot mai puțini creștini care iau în serios puterea pe care au primit-o, de a deveni fii ai lui Dumnezeu.
Închinarea la moaște nu este condamnată astăzi din cauza riscului, real, de contaminare cu coronavirus; este condamnată pentru că vestește învierea cu trupul într-o lume împăcată cu moartea. Închinarea la moaște este condamnată pentru că în timp ce ierarhii înșiși au ajuns să vadă în orice discurs cu stil darul Duhului Sfînt, creștinii ortodocși îndrăznesc să asculte predica noduroasă a unor oase vechi de sute de ani și să-și revendice moștenirea.
