Ortodoxia științifică

 

Devotamentul, curajul și mărturia creștină demonstrate de părintele Nicolae Tănase sunt mai presus de orice discuție. De aceea m-au surprins cu atît mai mult afirmațiile făcute de părintele Tănase în cadrul unui interviu acordat Radio Trinitas. Nu am avut ocazia de a urmări interviul și nici nu l-am găsit arhivat undeva, însă din afirmațiile reținute de site-ul basilica.ro, care semnalează interviul respectiv, se poate înțelege nu doar că cercetarea științifică poate fi utilă învățăturii creștine, ci și că cel puțin în planul culturii vieții ar putea exista o prioritate a cercetării științifice față de cunoașterea teologică. Astfel, de la propunerea prudentă de „îmbinare a argumentului teologic și moral cu cercetarea și actualizarea permanentă a datelor științifice” s-a ajuns periculos de rapid din punctul meu de vedere la concluzia potrivit căreia „pornind de la argumentele științifice, sigur că se va ajunge și la argumente religioase, respectiv la aspectele morale pe care le creează atitudinea față de viață.” (https://basilica.ro/pr-tanase-comisia-de-bioetica-ajuta-biserica-sa-sustina-pozitia-pro-viata-stiinta-ii-convinge-mai-bine-pe-unii/)

Fără să cunosc întregul conținut al interviului nu pot să știu în ce măsură părintele Tănase și-a precizat afirmațiile în cursul discuției. Dar așa cum este prezentată în fragmentul reținut de site-ul basilica.ro, convingerea părintelui Tănase este naivă într-un mod periculos pentru credincioși și, prin fragmentele citate, pune BOR într-o situație problematică; este ca și cum am spune că pornind de la argumentele științifice ajungem la creștinism sau cel puțin la ceva destul de apropiat. De fapt, argumentele religioase la care se ajunge dacă plecăm de la argumentele științifice actuale nu doar că nu au nici o legătură cu argumentele creștine, ci sunt diametral opuse și nici nu pot fi altfel atunci cînd știința este ideologizată. Cunoașterea științifică a ajuns să fie privită ca o religie nu doar prin promisiunea de a oferi răspunsurile ultime (ale originii vieții și universului), ci și prin performanțele din domeniul științelor medicale care asigură nu doar salvarea de boală fizică sau psihică, ci și diverse formule de nemurire (prin transferul cibernetic al memoriei sau prin prelungirea indefinită a vieții cu ajutorul bio-tehnologiei). Dacă știința a dobîndit o autoritate supremă în ultimii ani este tocmai pentru că s-a perceput superioară moralei tradiționale și cunoașterii revelate. În religia omului, ideologii sunt profeții, iar știința este legea.

În plus, deși poate părea o pedanterie, este important să știm că pentru un cititor străin de creștinism și de efortul pentru viață al părintelui Tănase, expresia „atitudinea față de viață” poate include orice, inclusiv dreptul de a alege avortul. De aceea, înainte de a ne actualiza datele științifice, nu strică să facem un efort de a ne exprima cît putem de limpede.

Așteptările optimiste față de o știință care și-a demonstrat ostilitatea față de creștinism, față de viață și față de standardele morale nu pot fi scuzate prin naivitate. Pledoaria în favoarea științei contemporane, văzută ca un aliat al Bisericii în lupta pentru viață (în ciuda evidențelor care demonstrează exact contrariul) reprezintă mai degrabă o concesie făcută de Patriarhie supremației științei și, în mod particular, științelor din domeniul medical. Este posibil ca pasajele selectate în semnalarea de pe basilica.ro să urmărească o formă de captatio benevolentiae față de presiunile la care Patriarhia este supusă în legătură cu susținerea campaniei de vaccinare anticovid: „Biserica, la inițiativa Sfântului Sinod, să iasă în față cu această poziție foarte clară și precisă pentru viață” afirmă părintele Tănase în rezumatul reținut de basilica.ro exact în zilele în care vaccinarea este prezentată de autorități ca poziția responsabilă care manifestă grijă față de viețile tuturor.

Din păcate, dincolo de relația ambiguă dintre Patriarhie și autorități pe tema vaccinului, există riscul ca astfel de gesturi de pragmatism bisericesc să ducă pe termen lung la apariția unei ortodoxii științifice (am mai scris despre asta la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/credinta-stiintifica.html), care speră să dobîndească astfel aprecierea noii societăți românești progresiste.

Educația în imbecilitate morală

 

Problema noului sistem de educație despre care vorbeam în postarea anterioară nu este că produce imbecili la nivel intelectual, ci că produce imbecili la nivel sufletesc și moral. Imbecilitatea intelectuală, singura deplînsă de majoritatea criticilor la adresa învățămîntului actual, este efectul, nu cauza imbecilității morale. Tinerii devin incapabili să înțeleagă un text literar ori să rezolve o problemă matematică de dificultate medie nu pentru că sunt leneși sau dezinteresați din cauză că mintea le este captivă în lumea virtuală a jocurilor pe calculator sau a rețelelor de socializare: ei devin leneși, dezinteresați și captivați de virtual pentru că realitatea care le este oferită este golită de un sens ultim revelat. Tinerii devin incapabili să înțeleagă un text literar pentru că aceste texte au fost produse într-o lume cu sens din care ei au fost excluși sistematic prin chiar acest sistem de educație. Este fals că elevii nu fac față la o programă supraîncărcată: ei nu pot face față la o programă supraîncărcată cu nimic. Iar acei elevi care strălucesc în condițiile actualei programe, fie trăiesc prin grija părinților într-o lume care a conservat cîteva fragmente de sens, fie sunt atît de goliți sufletește încît nimic nu-i împiedică să devină viitorii profesioniști ai nimicului.

Sensul nu este în primul rînd o categorie intelectuală, ci una existențială, marcată moral. Odată cu sensul intră în lumea omenească lăuntrică categoriile fundamentale ale binelui și răului, adevărului și neadevărului, frumosului și urîtului, dreptului și nedreptului, libertății și robiei. Sensul educației depinde de sensul omului; o educație care nu urmărește să trezească în om vocația sensului său ultim este opusă educației. Educația coruptă introdusă în ultimele decenii în România corupe elevul în primul rînd la nivel moral, refuzîndu-i orizontul sensului. Înainte de a-i distruge mintea, noua educație distruge sufletul elevului, refuzîndu-i așteptările ultime cu privire la natura umană și la destinul persoanei umane.

Refuzul unui sens ultim face ca aceste categorii să-și piardă propria lor întemeiere, fiind expuse pervertirii. Cel puțin în România, din 1990 încoace, implicați în această operațiune de contestare a sensului ultim ca reper indispensabil creșterii și împlinirii ființei umane au fost tocmai intelectualii de dreapta care au limitat căutarea sensului în orice afirmare de sine care respectă exigențele rațiunii carteziene. În ciuda faptului că responsabili pentru această fraudă teologică au fost intelectualii legitimizați de BOR, apreciați reprezentanți ai ortodoxiei contemporane continuă să-l găsească vinovat pentru stingerea sa sufletească tot pe poporul român, după cum am mai arătat pe acest blog în repetate rînduri. În condițiile în care media ortodoxă nu a spus niciodată nimic despre această complicitate a răului, este evident că atît media ortodoxă, cît și reprezentanții BOR au fost și sunt folosiți în continuare de această elită pretins creștină. Acest fapt explică și de ce tot mai puțini ortodocși sunt capabili să deosebească între ceea ce este și nimicul care pretinde că este.

Educația în imbecilitate

 

Un citat din Malcolm Muggeridge pe care l-am întîlnit recent la https://lifeondoverbeach.wordpress.com/2021/07/27/malcolm-muggeridge-thus-did-western-man-decide-to-abolish-himself-4/ vorbește despre contribuția decisivă a sistemului de educație la desființarea civilizației occidentale:

„Concluzia finală ar fi desigur aceea că în timp ce alte civilizații au fost doborîte de atacurile barbarilor din afară, civilizația noastră s-a remarcat prin particularitatea unică de a-și instrui proprii distrugători în propriile instituții de învățămînt și de a le oferi apoi facilități pentru propagarea ideologiei lor distructive în toate sferele societății, totul pe cheltuiala publică. Astfel, omul occidental a decis să se desființeze, producîndu-și propria plictiseală din propria sa bogăție, propria vulnerabilitate din propria forță, propria impotență din propria obsesie erotică, suflînd el însuși în trîmbița care a nimicit zidurile propriei cetăți (Iosua 6, 20) și, după ce s-a convins că este prea numeros, s-a căznit cu pastile, bisturiu și seringă pentru a se reduce drastic. Până când, în cele din urmă, după ce s-a educat în imbecilitate, s-a murdărit și s-a drogat pînă nu a mai știut de sine, după care s-a prăbușit – un bătrîn brontozaur obosit, terminat – și a dispărut de-a binelea.” (Malcolm Muggeridge, Seeing Through the Eye: Malcolm Muggeridge on Faith, ed. Cecil Kuhne, Ignatius Press, 2005, p. 16., trad. mea, G. F.)

Trebuie reținut însă că dacă civilizația occidentala și-a antrenat proprii distrugătorii în propriile școli aceasta înseamnă că omul apusean nu a decis să se desființeze singur, ci că a fost învățat, dresat să participe la propria nimicire fără măcar să-și dea seama:

 

„Ceea ce lipsește, însă, este recunoașterea faptului că această ignoranță este o consecință intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al sănătății sale robuste și a succesului său. Am căpătat incontestabilul obicei prost de a ne gândi că sistemul nostru educațional este stricat, când de fapt lucrează la capacitate maximă.

Ceea ce sistemul nostru educațional își propune este să creeze o amnezie culturală, o totală lipsă de curiozitate, agenți liberi fără istorie, alături de obiective educaționale formate din procese fără conținut și cuvinte sclipicioase neanalizate, cum ar fi „gândire critică”, „diversitate”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială”, „competență culturală” șamd.

Studenții noștri reprezintă rezultatul unui angajament sistematic de a produce indivizi fără un trecut, pentru care viitorul reprezintă o țară străină, nulități fără cultură care pot trăi oriunde și face orice fel de muncă fără să se întrebe despre scopuri și motivații, instrumente perfecte pentru un sistem economic care răsplătește „flexibilitatea” (geografică, interpersonală, etică).” (Patrick Deneen, „Cum și-a pierdut o generație cultura comună”, https://contramundum.ro/2018/07/10/cum-si-a-pierdut-o-generatie-cultura-comua/ )

 

Întrucît sistemul de educație din România urmează exact acest model autodistructiv occidental (https://www.elefant.ro/descolarizarea-romaniei-scopurile-cartitele-si-arhitectii-reformei-invatamantului-romanesc_c3edfa95-2682-47a4-ad90-96ac92570517), poate că rezultatele negative de la examenele naționale ar trebui mai degrabă salutate, în timp ce analfabetismul funcțional ar putea fi văzut ca o formă de rezistență naturală în fața imbecilizării educate. Cu toate acestea, problema principală produsă de proiectul „României Educate” nu este că produce imbecili în mod programatic, ci că nimeni dintre produsele lui, imbecilizatori sau imbecilizați, nu va fi capabil să vadă că suprema împlinire personală coincide cu apogeul dezastrului.      

Răul și oamenii buni (I)

 

O expresie greșit atribuită lui Burke (https://quoteinvestigator.com/2010/12/04/good-men-do/) afirmă că tot ce-i trebuie răului pentru a învinge este ca oamenii buni să nu facă nimic („the only thing necessary for the triumph of evil is that good men do nothing”). De cele mai multe ori însă, răul triumfă tocmai prin contribuția oamenilor buni. În spațiul ortodox, responsabilitatea numirii și înfruntării răului este declinată adeseori prin formule precum „cine sunt eu ca să judec!” sau prin invocarea observației lui Hristos „cine este fără de păcat să arunce cel dintîi cu piatra!” (Ioan 8, 7), prin care deseori lașitatea este îmbrăcată în haina (falsei) smerenii. Atunci cînd un prieten de-al meu i-a atras atenția unui profesor universitar de teologie ortodoxă asupra unora dintre aberațiile afirmate public, în interviuri, de o profesoară de religie ortodoxă (precum preocuparea de a-i învăța pe elevi să evite capcana adevărului absolut), părintele profesor a închis discuția prin menționarea naturii de om bun a profesoarei respective. Situația descrisă nu reprezintă un caz izolat; din cîte am putut vedea în lumea ortodoxă românească în mai bine de un sfert de secol, omul bun (adică tolerant, înțelegător și deschis) este dincolo de rău. Această convingere face din incapacitatea sau din refuzul de a identifica răul o virtute, cînd în fapt este vorba despre o complicitate voluntară sau involuntară la rău, în funcție de gradul de onestitate al fiecărui om. Deși tocmai faptul că un om bun poate face posibil răul ar trebui să constituie o circumstanță agravantă, noua sensibilitate morală răspîndită în ortodoxie prin contribuția intelectualilor mireni și a clericilor dilematici absolvă omul bun odată cu răul pe care acesta l-a făcut posibil.

Dacă în lumea ortodoxă educată înțelegerea și responsabilitatea morală sunt confuze, lucrurile nu pot sta decît cu atît mai grav în societatea seculară, unde răul este perceput, în prelungirea gîndirii iluministe, ca pe o deficiență care trebuie corectată. În ambele cazuri, în „lume” și în Biserică, răul a dispărut; el este fie rezultatul unui deficit de educație, fie o iluzie optică produsă de bîrna din ochiul propriu. Soluția este de fiecare dată aceeași: mai multă lumină! Cu toate acestea, chiar și oamenii buni nu pot să nu admită că lumea nu a fost niciodată mai întunecată decît acum, cînd lumina a ajuns la o intensitate cu mult superioară vremurilor trecute. Și nu mă refer aici la răul oamenilor răi: mă refer la răul oamenilor buni, hotărîți să impună binele cu prețul binelui, libertatea cu prețul libertății, educația cu prețul educației etc. După cum observa mulțumită o altă profesoară de religie, adaptarea copiilor la formatul educației digitale oferă în continuare satisfacții; și, în ciuda, digitalizării educației,

 

„Atâta timp cât soarele mai răsare, zăpada mai cade, florile mai înfloresc, păsările cerului mai zboară, glasuri tinere care se roagă Bunu­lui Dumnezeu și Maicii Domnului se mai aud, asemenea lui Mihai Eminescu, nimic nu este pierdut! Poate este doar prea slăbită nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu… Dar, recitindu-l pe Eminescu, înțelegem încă o dată că rugă­ciunea reprezintă scăparea și mergând „cu Dumnezeu înainte!” vom reuși să depășim toate provocările vieții.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html)

 

 Răul evident al educației online este neutralizat în această înțelegere prin plasarea lui generică printre „provocările vieții” pe care le depășim „cu Dumnezeu înainte!”

După cum scriam cu mai mulți ani în urmă, ține de natura răului să se manifeste ca un fals bine (https://nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/despre-natura-raului-in-filmul-soare-inselator-de-nikita-mihalkov.htm), ca o falsă lumină (2 Cor. 11, 13-15). Cu toate acestea, în loc să fie capabili să facă diferența dintre binele real și falsul bine, creștinilor le este tot mai dificil să facă diferența dintre bine și rău, dovedindu-se tot mai puțin dispuși sau capabili să identifice și să recunoască răul evident.

În ultima vreme, ortodocșii au fost surprinși să descopere agresivitatea revendicărilor progresiste și atitudinea provocatoare prin care progresiștii urmăresc să intimideze și să descurajeze prezența creștinilor în societate și încercarea lor de a întemeia binele personal și cel comun pe adevărul revelat. Dar înainte ca societatea seculară să pretindă că alegerea identității sexuale (sau dreptul de a refuza orice identitate sexuală), avortul și uciderea la cerere (eutanasia) reprezintă drepturi ale omului, creștinii au permis posibilitatea apariției unui astfel de context prin identificarea acestor atacuri nu ca manifestări ale răului, ci ca „provocări ale vieții”.

„Hai să nu exagerăm, e doar o melodie!”, „nu sunt decît niște copilării, ei nu au luat-o chiar în serios”, „poate că a spus ce a spus, dar nu cred că a vrut să spună chiar așa ceva, e un om bun în definitiv” „da, a spus, dar să vedem în ce context a făcut-o”. Răul nu ar putea triumfa fără bunătatea oamenilor buni. Victoriile lui sunt realizate în contextul și cu circumstanțele atenuante oferite de oamenii buni. Fără ca oamenii buni să scoată răul din contextul răului și să-l așeze în contextul binelui, răul ar fi obligat să se arate așa cum este în realitate. Iar simplul fapt că este constrîns să se arate ca în realitate reprezintă pentru rău înfrîngerea supremă. De care oamenii buni și mai ales creștinii îl salvează „cu Dumnezeu înainte!”

Dreapta progresistă și ortodoxia woke din România

 

În România aveam o glumă politică în timpul comunismului: Ce este mai rece decît apa rece la robinet? Apa caldă! La fel stau lucrurile și în privința dreptei anticomuniste din perioada post-comunistă: intelectualii de dreapta români sunt singurul lucru mai progresist decît progresiștii înșiși. Elita de dreapta protestează cu înverșunare împotriva mișcării nord-americane „Cancel Culture” în timp ce în România a realizat exact același lucru pe care-l reproșează mișcării woke. Ironia este că acești intelectuali de dreapta au desființat cultura tradițională românească în numele unui rasism intelectual, cultural prin care au opus culturii creștine ortodoxe conservatoare pretins inferioară cultura europeană superioară și Tradiția Marilor Cărți. Tot ei au cerut modernizarea ortodoxiei în sensul recuperării handicapului față de creștinismul liberal și progresist din occident (handicap înțeles și descris explicit nu doar ca întîrziere culturală, ci și ca întîrziere mintală și zăvorîre în prejudecăți absurde). 

Deși aparent este foarte greu de înțeles cum se face că tocmai cei care au contestat începînd cu 1990 temelia tradițională a ordinii morale au fost și sunt recomandați în continuare de autoritatea bisericească ca apărători ai acestei ordini, frauda are sens dacă observăm că liderii ortodocși, cu excepția regretatului IPS Pimen al Sucevei și Rădăuților, și-au manifestat chiar de la început disponibilitatea de a demonstra capacitatea ortodoxiei de a schimba viziunea ortodoxă asupra lumii cu viziunea lumii asupra ortodoxiei. Ideea de progres și de adaptare, atît de străină gîndirii ortodoxe dedicată în mod esențial creșterii și împlinirii, a fost introdusă în mod forțat și violent în cultura română tocmai de acești intelectuali de dreapta a căror autoritate și îndreptățire a fost în permanență asigurată în mod public de ierarhii ortodocși (care au pus la dispoziția elitei de dreapta edituri bisericești, sediile facultăților de teologie pentru conferințe și studiourile de radio și televiziune Trinitas pentru lansări și marketing, asociații ortodoxe precum ASCOR pentru inculturarea în universul studențesc), în timp ce producția elitei de dreapta a fost primită cu recunoștință și admirație de mediul ortodox educat. Cultura vieții nu a fost în România decît o formulă menită să ascundă faptul că în România s-au confruntat două culturi ale morții: cea de stînga și cea de dreapta.

Dacă, așa cum spunea marele teolog prezbiterian Robert Lewis Dabney într-un pasaj pe care l-am tradus mai jos, „American conservatism is merely the shadow that follows Radicalism as it moves forward towards perdition” („conservatorismul american nu este decît umbra care însoțește radicalismul în timp ce se îndreaptă înainte spre pierzanie”), înseamnă că pseudo-conservatorismul românesc din ultimii treizeci de ani este umbra umbrei conservatorismului american. Iar încă și mai mizerabil decît elita de dreapta este mediul educat ortodox care fie se simte reprezentat de acești intelectuali, fie tace din lașitate și oportunism în fața agresiunilor criminale ale falșilor apărători ai normalității.

După cum amintea Richard Weaver, „Dabney s-a simțit atît de sigur de corectitudinea principiilor sale, încît le-a promis cititorilor săi că Nordul va fi într-o bună zi depășit de consecințele propriilor fapte rele și că noțiunile sălbatice aduse pentru a distruge societatea sudistă se vor întoarce împotriva propriilor inventatori. Pentru a-și realiza răzbunarea, Sudul ar trebui să aștepte cu grijă acea «anarhie și nenorociri» pe care «ereziile distructive» le-ar produce în cele din urmă printre cuceritori.” (Richard M. Weaver, The Southern Tradition At Bay. A History of Postbellum Thought, Regnery Gateway, 2021, p. 86., trad. mea, G. F.) O sută și cincizeci de ani mai tîrziu, Sudul contemplă dezastrul profețit de Dabney. Noi îl vedem după numai treizeci de ani. În mare parte, „noțiunile sălbatice” cu care ne confruntăm în prezent au fost opera dreptei intelectuale grupate în jurul Dilemei și editurii Humanitas. Acești intelectuali au asociat de la bun început orice încercare de refacere a țesutului social și de recuperare a tradiției cu naționalismul comunism sau cu cel legionar, tocmai pentru a anula (cancel!) exact acele continuități organice ale culturii românești pe care le blocaseră și deturnaseră la vremea lor legionarismul și comunismul.

Iată în continuare un fragment din marele teolog prezbiterian Robert Lewis Dabney pe care l-am găsit citat inițial la https://lifeondoverbeach.wordpress.com/2021/07/19/robert-lewis-dabney-a-party-which-never-conserves-anything/  și ulterior într-o formă mai extinsă în cadrul unui studiu (https://www.abbevilleinstitute.org/robert-lewis-dabney-a-prophet-for-our-own-times/) deosebit de relevant în contextul actual al radicalismelor de stînga sau de dreapta, opuse în egală măsură descoperirii unui mod de viață dedicat conservării tradiționale a adevărului revelat fără de care orice formă de organizare umană este destinată autodistrugerii. Dabney critică aici conservatorismul Nordului, dar aceste observații sunt deosebit de actuale pentru atitudinea dreptei americane contemporane și cu atît mai mult pentru atitudinea dreptei din România, născută din interpretarea iluminist-progresistă a Declarației de Independență a SUA, prin care libertatea este înțeleasă ca independență față de tradiția locală:

 

        „[Conservatorismul Nordului] este un partid care nu apără niciodată nimic. Istoria sa a fost aceea a bombănelii față de fiecare agresiune a partidului progresist. Acest conservatorism urmărește să-și salveze reputația printr-un volum apreciabil de mîrîială, dar întotdeauna acceptă în cele din urmă inovația. Opoziția față de noutatea de ieri a devenit astăzi unul dintre principiile de bază ale conservatorismului; acum el este conservator doar în ceea ce privește rezistența la următoarea inovație, care mîine va fi iarăși impusă pe fondul moderației conservatoare. În același mod, această inovație va fi succedată de o a treia revoluție, care va fi mai întîi denunțată și apoi adoptată la rîndul ei. Conservatorismul american este doar umbra care urmează radicalismului pe măsură ce înaintează spre pierzare. Rămîne în spatele radicalismului, dar nu-l întîrzie niciodată și avansează întotdeauna lîngă liderul taberei progresiste. Această pretinsă sare și-a pierdut cu desăvîrșire gustul: cu ce va mai fi sărată? De fapt, neputința conservatorilor nu este greu de explicat. Conservatorismul nu are valoare deoarece este doar conservatorismul oportunității și nu al unui principiu solid. Acesta este hotărît să nu riște nimic grav de dragul adevărului și nici nu-și închipuie măcar că ar putea deveni vinovat de nebunia martiriului. Întotdeauna – cînd este pe punctul de a intra într-un protest – anunță foarte prietenos fiara sălbatică a cărei cale încearcă să o oprească asupra faptului că «lătratul îi este mai teribil decât mușcătura». Ceea ce vrea conservatorismul să spună prin asta este că nu și-a propus decît să-și salveze manierele prin adoptarea rolului decent de a rezista. Singurul scop practic cu care contribuie el acum în politica americană este acela de a oferi suficient spațiu de mișcare radicalismului pentru a-l menține «în vînt» și pentru a-l împiedica să devină ticălos și leneș neavînd nimic de biciuit. Fără îndoială, după cîțiva ani, cînd votul femeilor va fi devenit un fapt împlinit, conservatorismul îl va admite tacit în crezul său și, din acel moment, se va împăuna cu fermitatea sa înțeleaptă de a se opune cu arme similare aberației prelungirii votului și pentru copii; iar atunci cînd și acest lucru va fi cîștigat, conservatorismul va fi auzit declarând că integritatea Constituției americane necesită cel puțin refuzul aprobării votului pentru măgari. De-abia ajuns în acel punct conservatorismul își va asuma, cu o mare demnitate, poziția sa definitivă.” 

Robert Lewis Dabney, „Women’s Rights Women” (din Secular Discussions, pp. 491-493, citat în Boyd D. Cathey, „Robert Lewis Dabney: A Prophet for Our Own Times” https://www.abbevilleinstitute.org/robert-lewis-dabney-a-prophet-for-our-own-times/)