„Întreaga Germanie este o uriaşă explozie (de cazuri). Aceasta este o urgență națională. Trebuie să frânăm de urgență”, a avertizat șeful Institutului Robert Koch (https://www.agerpres.ro/mondorama/2021/11/19/coronavirus-germania-nu-poate-exclude-o-noua-carantina-chiar-si-pentru-cei-vaccinati-ministrul-sanatatii--817333).
Așadar, după ce au stopat o dată pandemia prin vaccin, experții vor acum să o frîneze! Cu toții dorim asta, dar, acum cînd a devenit clar că vaccinul nu este mijlocul prin care ea poate fi stopată/frînată/învinsă, iar toată lumea poate vedea cu ochiul liber icebergul spre care ne îndreptăm cu toate motoarele înainte, autoritățile ar putea recunoaște în mod explicit și public că s-au înșelat. Pentru a înțelege de ce nu o vor face, citiți vă rog rîndurile următoare.
După ce a devenit evident că nu poate fi produs un vaccin împotriva SARS-CoV-2 înaintea răspîndirii bolii în toată planeta, companiile implicate au rămas totuși în cursă în scopul de a cîștiga nu atît în cursa împotriva virusului, cît în lupta dintre ele. Deși instalarea globală a virusului ar fi trebuit să elibereze specialiștii de presiunea de a i-o lua virusului înainte, obligîndu-i să se concentreze asupra sarcinii de a găsi un tratament accesibil aplicat din prima fază a îmbolnăvirii în paralel cu misiunea descoperirii unui vaccin cu adevărat eficient și sigur, obiectivul de a lansa cel dintîi soluția salvatoare a căpătat prioritate în fața scopului inițial al descoperirii soluției corecte.
Scenariul seamănă izbitor cu povestea Titanicului și cu constrîngerile impuse de proprietarii companiei de navigație White Star constructorilor și echipajului în vederea cîștigării în cursa producerii celui mai mare și mai rapid vas de pasageri din lume. Morala proiectului eșuat al Titanicului confirmă în mod tragic mitul antic și pedeapsa atrasă de fiecare manifestare a hybris-ului, adică a fiecărei încercări de a contesta și răsturna autoritatea stabilită prin ordinea lumii și înlocuirea ei revoluționară cu o nouă ordine alternativă (vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/10/diferenta-principala-dintre-vaccinisti.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/doua-masti-de-halloween-ortodoxia-si.html). După cum explică remarcabil părintele Patrick Henry Reardon într-o dezbatere cu Rod Dreher (din care Dreher nu pare să fi înțeles problema esențială pusă de părintele Reardon), filmul lui Cameron este satanic pentru că, departe de a fi o condamnare a hybris-ului, este un efort de justificare a lui transformînd răzvrătirea omului în salvarea lui:
„It used a very clear Christ symbol—Jack Dawson gives his life to “save” Rose. He saved her in two ways at least: in her physical life and in her human development. Had that been all that happened, I would not have complained. But they made that Christ symbol into a very attractive anti-Christ. The line that set me off I believe also to have been the interpretive, defining line of the film: the assertion that the sort of saving that Jack did was, ultimately, the only kind of saving possible. If that was the thesis statement of the film, then I start looking for the cloven hoof and sniffing for brimstone. Honestly, that does not happen often. Until Titanic, it had been years since I used the word satanic to describe a film.
Jack died and was buried. He did not rise again. Of course not, but then why go on to say that the dead do not rise? Why not just have Jack die and be buried? Why assert, explicitly, that that is all there is? Jack paid the price for Rose’s redemption, but that redemption, captured in the photographs that adorned her bedroom, consisted in a happy life of flying, riding horses, etc. The film said that that is all there is. That was Rose’s explicit interpretation of the whole sequence. Yet what was that final scene all about? Jack and Rose are reunited in a kind of heavenly afterlife, while the crowd from the Titanic stood around and applauded?” (https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=11-02-012-o)
O abordare fundamentală a tehnologiei ca formă de hybris apare în cartea lui Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gîndire modernă: Hans Jonas (trad. de Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu, Iaşi, Polirom, 2006), mai precis în „Apendice. De la gnosticism la pericolele tehnologiei. Un interviu cu Hans Jonas”, unde Jonas insistă asupra disocierii dualiste, de natură gnostică, din știința contemporană, între materie și spirit:
„Există, într-adevăr, un aspect particular al tehnologiei, care are implicații dualiste: tehnologia aplicată organismului uman. Există alte aspecte, mai înspăimîntătoare, ale tehnologiei, dacă vă gîndiți la bomba atomică, la poluare etc. Dar, dacă priviți problema mai îndeaproape, nimic nu este de fapt mai teribil decît aplicarea tehnologiei la organismul uman.
Vorbind din punct de vedere metafizic, avem de-a face aici cu ideea aplicării tehnologiei asupra ființei umane și cu încercarea de a o ameliora sau modifica prin intervenții intenționate asupra entității pe care o reprezentăm. Are asta vreo legătură cu dualismul?
Voi fi acum fantezist: Gîndiți-vă la Ipostaza Arhonților. Principii întunecați văd o imagine din cer. Ei și-o doresc pentru putere. Există ceva din asta în hybris-ul reprezentat de încercarea de a manipula compoziția însăși a entității noastre. Tehnicile noastre sînt aplicate acum microbilor. Dar ingineria genetică poate fi aplicată și altor complexe organice. Ea este o restructurare a macrobioticului.
Care sînt obiecțiile care i se aduc? De ce nu ar trebui să facem aceasta? Cred că lecția gnostică ne poate servi aici pentru a schița trei obiecții:
1) că joaca cu tehnologia stimulează orgoliul cunoașterii (gîndiți-vă la Demiurgul gnostic);
2) că rezultatul ar putea fi monstruos (aceasta este o obiecție practică);
3) iar acum o obiecție metafizică: nu trebuie să ne jucăm cu natura omului.
Atît actele arhonților gnostici cît și cele ale tehnologilor moderni sînt exemple de nihilism pur. Ele pot fi definite ca o întoarcere a facultăților contra propriilor lor precondiții sau, dacă preferați ipostazele conceptelor, o întoarcere a copiilor împotriva mamei lor.
Cu o singură diferență: că acești copii nu trebuiau să se despartă niciodată complet de mama lor, așa încît, dacă o vor ucide, vor muri și ei.” (Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gîndire modernă: Hans Jonas, p. 185-186)