Pe măsură ce deschiderea Ucrainei spre UE și NATO contribuia la suspiciunile (transformate curînd în ostilitate) regimului Putin, media ortodoxă din România îi zugrăvea liderului rus un portret tot mai întunecat, care a culminat prin plasarea recentă indirectă a lui Putin într-o distribuție satanică: „„Războiul este cel mai perfid și întunecat atentat al diavolului la civilizația iubirii […]” (https://www.agerpres.ro/culte/2022/02/24/episcopul-husilor-razboiul-este-cel-mai-perfid-si-intunecat-atentat-al-diavolului-la-civilizatia-iubirii--871974).
După ce ierarhii ortodocși din România au ignorat zeci de ani situația tot mai grea în care românii ortodocși din Ucraina au ajuns să trăiască din cauza valurilor de iubire revărsate asupra lor de statul ucrainean, PF Daniel își exprimă de-abia după atacul rusesc „deplina solidaritate cu creștinii români ortodocși care trăiesc în Ucraina, precum și disponibilitatea de a-i ajuta după propriile noastre puteri.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/mesaje-si-cuvantari/apel-la-incetarea-razboiului-in-ucraina-si-rugaciune-pentru-pace-169479.html), dovedind astfel interesul BOR de a se implica în „proiecte internaționale de reconstruire și dezvoltare a comunităților religioase din zonele care au fost afectate de conflicte militare” (https://basilica.ro/patriarhul-daniel-a-primit-vizita-domnului-samuel-brownback-ambasadorul-american-pentru-libertate-religioasa/).
Sigur că invadarea militară a unei țări trebuie deplînsă de Biserică ca o formă gravă de orbire sufletească care permite orice manifestare de neomenie; dar atunci cînd Patriarhul României își exprimă „speranța că forțele politice euroatlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe”, el le atribuie forțelor euroatlantice superioritatea morală și rolul potențial salvator într-o situație extrem de complicată, în care personajul pozitiv pare mai degrabă absent.
În Declarația de Război împotriva Ucrainei, Putin observa că motivul intervenției militare rusești ține tocmai de faptul că Ucraina a încetat să mai fie un stat independent și suveran, fiind în realitate un stat subordonat structurilor NATO și UE (care au luat Ucraina ostatică, în termenii lui Putin), devenind în felul acesta o amenințare pentru suveranitatea Rusiei (https://www.spectator.co.uk/article/full-text-putin-s-declaration-of-war-on-ukraine):
„Este bine cunoscut faptul că timp de 30 de ani am încercat cu insistență și răbdare să ajungem la un acord cu țările-lideri în NATO cu privire la principiile securității egale și indivizibile în Europa. Ca răspuns la propunerile noastre, ne-am confruntat constant fie cu înșelăciune și minciuni cinice, fie cu încercări de presiune și șantaj, în timp ce Alianța Nord-Atlantică se extinde constant în ciuda tuturor protestelor și preocupărilor noastre. Mașinăria lor de război se mișcă și, repet, se apropie de granițele noastre.”
Evident, în vocabularul occidental al dreptului internațional, „suveranitatea și independența” unui stat nu pot fi amenințate decît de cei care nu urmează politica americană. În schimb, orice stat controlat de forțele NATO și total dependent de Vest este considerat suveran și independent chiar dacă suveranitatea lui reală este o ficțiune.
În plus, Putin vorbește nu doar despre o justificare strategică a invaziei, ci și de una morală:
„De fapt, pînă de curînd, nu au încetat încercările de a ne folosi în propriul lor interes, de a ne distruge valorile tradiționale și de a ne impune pseudo-valorile lor care ne-ar degrada poporul încetul cu încetul pe dinăuntru, acele atitudini care sunt deja agresiv semănate în țările lor și care duc direct la decădere și degenerare, deoarece contrazic însăși natura omului. Nu vor reuși, nimeni nu a reușit-o pînă acum. Nu vor reuși nici de această dată.”
Pasajul este semnificativ nu doar pentru a înțelege că decizia lui Putin este întemeiată și pe o asemenea evaluare morală a Occidentului „salvator”, plin de iubire și respect pentru om, ci și pentru modul superficial în care Putin este condamnat de ierarhii din BOR.
Refuzînd să vadă imaginea de ansamblu a conflictului, care nu este doar unul regional dintre Rusia și Ucraina, ci și unul cultural și spiritual mai adînc între Răsăritul ortodox și Apusul secular, eliminînd Rusia dintre granițele „civilizației iubirii”, liderii ortodocși din România le oferă structurilor euroatlantice o legitimitate morală discutabilă, riscînd în felul acesta independența BOR și propria lor autoritate morală.