Naționalitatea ca handicap

 

Condamnată unanim de elita de dreapta ca un reziduu comunist și de elita de stînga ca un factor discriminator, „greaua moștenire” a identității naționale avea să fie eliminată sigur și eficient prin educație. Reformele din învățămîntul românesc post-comunist au urmărit producerea omului nou global prin amputarea conștiinței naționale, țara noastră fiind tratată ca un Afganistan care trebuia reconstruit, iar populația românească ca o mulțime de refugiați, victime ale unor prejudecăți naționaliste depășite. Reușita proiectului a făcut din România un model de succes, motiv pentru care a fost importat și în Afganistan, după cum arată Mircea Platon într-un dialog din cadrul Conferințelor științifice „Moștenirea lui Asachi” (https://www.youtube.com/watch?v=opyF1u4PeD0).

 Acceptînd noile directive ale suprastatului global, fiecare nou guvern al României, indiferent de orientarea politică, a continuat proiectul de reformă a învățămîntului, impunînd noua cenzură ideologică antinațională (https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/publicistica-eseuri/cominternul-educational-si-descolarizarea-digitala/). Treptat, manualele au devenit tot mai ideologizate, iar profesorii transformați în reeducatori. Ideologizarea învățămîntului din ultimele două decenii a depășit nivelul atins în perioada stalinistă tocmai pentru că durabilitatea conștiinței naționale reprezintă o amenințare mai gravă pentru noua forță de ocupație decît era pentru comuniști „propaganda capitalistă”.

Poate că ar fi o exagerare să identificăm această ostilitate față de cultura națională în ilustrația din cadrul lecției 11 (pronumele și adjectivul pronominal posesiv) din manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a publicat de editura Art Klett (https://catalog.manualedigitaleart.ro/art-r7/v1/art-r7.pdf, p. 136), în care un grup de tineri poartă costumele personajelor din seria Star Wars.  Dar nici nu putem ignora faptul că sugestiile asociative din manualele de limba română din ciclul gimnazial și liceal nu trimit decît tot mai rar către elemente identitare specifice culturii naționale.

Impresia mea este că, spre deosebire de perioada comunistă, limba română predată în școală după 1990 este în mod premeditat simplificată, cu un vocabular minimal, lipsită de adîncime asociativă, monosemantică, un cod indicativ tot mai standardizat care tinde să se reducă la simple semnale legate de reproducere, conservare și supraviețuire. Principala funcție a limbii, de cunoaștere și recunoaștere în vederea îmbogățirii și creșterii interioare în vederea dezvoltării responsabilității față de sine și față de lume, este blocată prin chiar ora de limbă și literatură română, fapt realizat prin neutralizarea ei afectivă și identitară odată cu reducerea acestei discipline la statutul de „Comunicare”.