Pagini

Oameni și Locuri

luni, 14 martie 2022

Iluzia locuirii în lume: lecția războiului din Ucraina

 

 

Argumentele creștine invocate de ruși în favoarea războiului din Ucraina sunt artificiale și ridicole. În primul rînd, unei culturi anticreștine îi răspunzi cu o cultură creștină, nu cu o invazie militară. În al doilea rînd, societatea rusă este secularizată în sens occidental, fapt care mai degrabă contrazice observația domnului Adrian Papahagi, pentru care „Rusia nu are nimic creștinesc și nimic ortodox, ci este dominată în continuare de duhul necurat al imperialismului sovietic.” https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi-exista-romani-care-lauda-rusia-cand-ameninta-sa-porneasca-un-razboi-la-granitele-noastre/ Dimpotrivă, ținînd cont de documentele promulgate de Biserica Rusă în 2000 și în 2008 cu privire la concepția socială, drepturile omului și relația Bisericii cu statul, impresia este că Biserica Rusă este una dintre cele mai conștiente și mai responsabile în sens creștin dintre bisericile ortodoxe naționale cu privire la amenințarea reprezentată de puterea politică asupra Bisericii și asupra persoanei. De fapt, dacă Rusia nu are nimic creștinesc în ea este tocmai pentru că s-a lăsat dominată de duhul progresismului materialist liberal care a înlocuit după 1990 progresismul materialist comunist. În al treilea rînd, nu a existat în epoca post-comunistă un efort serios și constant de reîntemeiere a unei culturi creștine ortodoxe în Rusia. Nu a existat un proiect creștin clar, ci doar nostalgii amestecate de panslavism și comunism. De cîteva decenii bune, societatea rusă a devenit la fel de seculară ca orice stat occidental. Moscoviții, petersburghezii sunt înstrăinați de cultura rusă. Russkii mir (Lumea rusească) a dispărut așa cum a dispărut și lumea creștină, așa cum a dispărut lumea ortodoxă, așa cum a dispărut lumea întreagă.

Este prima dată în istorie cînd omul nu mai trăiește într-o lume aflată în continuitatea ei istorică, ci într-o bulă utopică desprinsă de istorie, numită de arhitecții ei „Societatea deschisă”. Putin și ideologii săi locuiesc cu toții în această societate deschisă pentru că nu există nici un loc unde locuirea ar  mai fi cu putință. În societatea deschisă nu poți să-ți faci loc și nu-ți poți găsi loc (vezi mai pe larg la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/societatea-deschisa-in-mod-rational-si.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/11/societatea-intredeschisa-si-biserica-ei.html). Societatea deschisă se întemeiază pe o dis-locare ontologică, care-și produce propria istorie, propriul timp. Om complet nou este produs de societatea deschisă. Războiul început de Putin în 2014 și reluat din 24 februarie încoace nu face decît să grăbească triumful societății deschise. Ceea ce Putin nu pare capabil să înțeleagă este că el nu apără realitatea și nici măcar realitatea rusă; nu există o realitate veche și una nouă, ci doar noua realitate, pe care nimeni nu o poate înfrunta și din care nu te mai poți retrage într-o zonă de rezistență socială. (Astăzi rezistența a devenit strict personală. Ea s-ar putea dezvolta într-o comunitate de persoane, însă lucrul acesta presupune timp și lideri cu conștiință. Deocamdată, ne lipsesc ambele lucruri.) Din acest motiv, iluzia lui Putin se va destrăma pînă la urmă, după cum prevenea George Orwell, în război:

 

„Toți suntem capabili să credem lucruri despre care știm că sunt neadevărate și apoi, cînd în cele din urmă ni se dovedește că ne-am înșelat, răsucim cu nerușinare faptele pentru a arăta că am avut dreptate. Din punct de vedere intelectual, este posibil ca acest proces să continue pentru o perioadă nedeterminată: singura lui verificare ține de faptul că, mai devreme sau mai tîrziu, o credință falsă se lovește de realitatea dură. De obicei, pe un cîmp de luptă.” George Orwell, „In Front of Your Nose”, https://orwell.ru/library/articles/nose/english/e_nose

 

Din acest motiv, argumentele creștine și culturale întrebuințate de Putin nu-l ajută cu nimic, ci compromit creștinismul, legitimînd o dată în plus aversiunea societății deschise față de creștinism. Ceea ce criticii creștini ai lui Putin nu par dispuși să recunoască, este că ignorarea întrebuințării de către Statele Unite a unei retorici similare cu cea a lui Putin, falsifică creștinismul în aceeași măsură. Dubla măsură folosită de creștini în condamnarea subordonării creștinismului de autoritățile de la Kremlin, în timp ce ignoră o subordonare simetrică realizată de Washington (https://convergente.ro/razboiul-de-azi-si-cautarea-unui-sens-mai-adanc-al-lucrurilor/) compromite credibilitatea creștinilor de pretutindeni, proiectînd o suspiciune întemeiată nu doar asupra discernămîntului intelectual, ci și asupra integrității lor morale.  

Prin urmare, odată cu respingerea încercărilor de a folosi creștinismul pentru a justifica moral atacarea Ucrainei, ar trebui recunoscută nu doar responsabilitatea NATO în agravarea tensiunii dintre Rusia și Ucraina, ci și denunțarea unei retorici asemănătoare întrebuințată de americani în cele două războaie din Irak (Războiul Golfului 1990-1991 și Războiul din Irak, 2003-2011). Deși nu este limpede în ce măsură George Bush a afirmat efectiv că „Dumnezeu i-a spus să pună capăt tiraniei din Irak” (https://www.theguardian.com/world/2005/oct/07/iraq.usa), a existat o propagandă americană oficială care a făcut cel puțin din cel de-al doilea război din Irak o cruciadă (https://www.youtube.com/watch?v=WKt56ztXSK0). Și nu este vorba doar despre războiul din Irak aici, ci de o întreagă viziune americană asupra relațiilor politice externe, care, după cum observa Richard Haass, membru al Consiliului de Securitate în administrația George H. W. Bush, le oferă Statelor Unite justificarea morală de a interveni asupra comportamentului și naturii oricărui stat independent și suveran din lume:

 

„Cele două războaie din Irak constituie, de asemenea, două abordări fundamental diferite ale politicii externe americane. Prima reprezintă o școală mai tradițională, adesea descrisă ca «realistă», care vede principalul, deși nu singurul scop a ceea ce fac Statele Unite în lume în influențarea comportamentului extern al statelor și relațiile dintre ele. Acțiunile externe ale altora sunt cele care afectează cel mai direct interesele SUA, în timp ce puterea SUA urmărește în primul rînd ceea ce fac alții și mai puțin ceea ce sunt ei. Ceea ce se întîmplă în interiorul statelor nu este irelevant, dar este secundar... Al doilea război din Irak reflectă o abordare a politicii externe care este în același timp mai ambițioasă și mai dificilă. Ea consideră că scopul principal a ceea ce fac Statele Unite în lume este acela de a influența natura statelor și a condițiilor interne, atît din motive morale și ideologice, cît și din motive practice, în sensul că se consideră că democrațiile mature produc cetățeni internaționali mai buni și mai pașnici. Aceasta este politica externă a lui Woodrow Wilson, într-o oarecare măsură cea a lui Jimmy Carter și Ronald Reagan și, în mod clar, a lui George W. Bush.” War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars, New York: Simon and Schuster, 2010, p. 12, https://www.amazon.com/War-Necessity-Choice-Memoir-Iraq/dp/141654903X/ref=sr_1_1?qid=1647263924&refinements=p_27%3ARichard+N.+Haass&s=books&sr=1-1&text=Richard+N.+Haass,  citat de Tanner Greer la https://scholars-stage.org/learning-from-our-defeat-the-skill-of-the-vulcans/ subl. mea, G. F.).

 

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este complicat nu doar de faptul că este în același timp un război împotriva influenței occidentale asupra Ucrainei, ci în primul rînd de faptul că este o încercare de a apăra sau reface prin război o lume care nu mai există. Este normal să condamnăm acțiunea Rusiei, este moral să o facem, însă această indignare, deși ne verifică umanitatea, nu este suficientă pentru a ne ajuta să vedem că întreținem o iluzie la fel de falsă și la fel de periculoasă precum cea manifestată de liderii ruși: și anume, iluzia că locuim într-o lume amenințată de ambițiile rusești de a-și proteja sau reface lumea rusă din trecut. Războiul din Ucraina ne poate ajuta să ne eliberăm de această credință falsă și să ne confruntăm în sfîrșit cu realitatea dureroasă a absenței lumii pe care o invocăm cu o pasiune tragică.