Într-o postare recentă, Alexandru Racu subliniază
impostura „societății civile” românești, incapabilă să treacă testul definiției
de dicționar: „totalitatea organizațiilor și
instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința
cetățenilor” (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/11/08/societate-civila/).
O observație demonstrabilă, la rigoare, cu „fapte, contracte și facturi”
(http://www.catavencii.ro/soros-luat-teapa/).
Nu împărtășesc încrederea autorilor din Cațavencii
în privința „autonomizării” generației Soros. Că rețeaua identificată ca
„societate civilă” nu reprezintă societatea românească decît într-un mod ideal,
ideal care nu are nici o legătură cu realitatea românească, este evident. Dar
mă-ndoiesc că această lume s-ar putea desprinde de părinții ei fondatori, cum
afirmă cațavencii în articolul menționat mai sus:
„Pe termen scurt, ceea ce a făcut Soros a avut
aparența unui mecenat social admirabil, care și-a propus să grăbească procesul
de însănătoșire a societăților ieșite din comunism. Pe termen lung, însă,
rețeaua alimentată 26 de ani cu sume considerabile a căpătat conștiință și
scopuri proprii. Fără discuție că un miliardar ca Soros n-a exclus obținerea
unei anumite influențe în societățile în care a pompat fonduri, dar aceste
influențe s-au manifestat destul de timid. În schimb, rețeaua care s-a hrănit din facturile lui a început
să vizeze puterea la modul direct.”
Dimpotrivă, este posibil ca proiectul lui Soros să
fi reușit: departe de a reprezenta un efect secundar, vizarea și asumarea
directă a puterii de o elită „deschisă”, tehnocrată și multifuncțională putea să constituie de la bun început obiectivul principal, chiar dacă pe termen lung, al unora dintre operele „caritabile”
ale unor oameni și instituții occidentale. Cu alte cuvinte, activitatea de
mecenat nu a fost de multe ori decît o investiție la fel de pragmatică ca cea
aplicată retehnologizării unei fabrici românești oarecare.
De 26 de ani s-au băgat bani și idei nu neapărat
pentru a scoate bani și idei, ci doar pentru a le ține în circulație. Ce-i drept, în măsura
în care banii pot produce (sprijinind, promovînd) idei, și ideile, mai ales
cele făcute din bani, produc bani. Integrate circuitului stațiilor de reciclare
constituite de editurile și think-tank-urile din mainstream, ideile consolidate cu armătura unei libertăți împletită
ideologic și orientată strategic pot chiar lăsa impresia că produc idei veritabile. Dar tocmai
acest proces constrînge „societatea civilă” românească să rămînă fidelă
principiilor ei de bază, anulînd astfel posibilitatea unei desprinderi de sursa
intelectuală originară, respectiv de tema „societății deschise”, oricît de
independentă ar fi devenit ea față de finanțările externe. Societatea civilă
românească este tot atît de civilă ca orice mercenar de aiurea: ambii acționează
în haine civile.
Asta nu înseamnă că societatea civilă nu s-ar
putea bucura și de sprijinul oamenilor în uniformă, indiferent de costumul pe
care-l poartă. Unii, costume italienești, alții, veșminte arhierești, precum în
ceremonia de decorare a lui Dîncu și Hellvig cu Ordinul „Sf. Ap. Andrei”,
respectiv cu Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (http://www.catavencii.ro/dancu-si-hellvig-oamenii-lui-dumnezeu/). Distanța, dacă nu opoziția societății civile
în raport cu realitatea românească corespunde într-un mod nefericit, dar semnificativ distanței
crescînde a BOR față de propria natură, distanță pe care BOR o produce prin gesturi
care celebrează fondurile acordate de la buget cu recunoștința emoționată a
manelistului copleșit de sumele primite în toiul unei nunți de interlopi.
Pe Crucea căutată și descoperită datorită Sfintei
Elena, Constantin a întemeiat un imperiu creștin. Pe aceeași Cruce ar fi
trebuit să stea și Catedrala Mîntuirii. Din cîte se pare însă, ea stă mai ales
pe banii acordați de la buget de diverși indivizi încadrabili în generația
Soros.
Nu avem o societate deschisă nu doar pentru că nu avem o
societate civilă, ci mai ales pentru că nu avem o Biserică deschisă. Și una,
și alta sînt doar întredeschise, destul pentru ca adevărul să poată fi spus, dar insuficient pentru ca el
să însemne vreodată ceva.
Nu, Soros nu a rămas pe dinafară, cum se grăbesc cațavencii să creadă. El și alții ca el, știuți sau neștiuți, sînt înăuntru și peste tot: în forum, în Piață, în Universitate, în Parlament, în Catedrală. În așa fel încît de fiecare dată cînd doi sau trei vorbim despre adevăr, ei sînt în mijlocul nostru.
