Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 23 martie 2022

Jerome K. Jerome: Noua utopie (1891)

 

 

Petrecusem o seară extrem de interesantă. Am luat masa cu unii dintre prietenii mei foarte „avansați” de la „Clubul Național Socialist”. Avusesem o cină perfectă: fazanul, umplut cu trufe, era o poezie; iar dacă vă spun că acel Chateau Lafitte din ’49 a meritat prețul, nu văd ce-aș mai putea adăuga în favoarea mesei.

După cină, cînd ne-am apucat să ne savurăm trabucurile (trebuie să mărturisesc că se pricep al naibii de bine să facă stocuri de trabucuri excelente la Clubul Național Socialist), am avut o foarte instructivă discuție despre viitoarea egalitate a omului și despre naționalizarea capitalului.

Nu am fost în stare să particip cine știe ce la discuție, pentru că, fiind nevoit să-mi cîștig singur existența încă din fragedă tinerețe, nu m-am bucurat niciodată de timpul și posibilitatea necesare pentru a studia asemenea probleme.

Dar am ascultat foarte atent în timp ce prietenii mei explicau cum, timp de mii de secole pînă la apariția lor, lumea a mers pe un drum greșit și cum, în cursul următorilor ani, ei o vor îndrepta.

Egalitatea întregii omeniri era ideea lor de căpetenie – egalitate perfectă în toate lucrurile – egalitatea în posesiuni și în poziție și influență și egalitate în îndatoriri, din care va rezulta egalitate în fericire și mulțumire.

Lumea aparținea tuturor deopotrivă și trebuie împărțită în mod egal. Munca fiecărui om nu îi aparținea lui, ci Statului care l-a hrănit și l-a îmbrăcat și această muncă trebuie folosită nu pentru folosul celui care muncește, ci pentru progresul speciei umane.

Bogăția individuală – lanțul social cu care cei puțini i-au legat pe cei mulți, pistolul banditului cu care o mică bandă de tîlhari au jefuit – trebuie luată din mîinile celor care o ținuseră prea mult timp.

Distincțiile sociale – barierele prin care valul în creștere al umanității a fost pînă acum stăpînit și reținut – trebuie să fie înlăturate pentru totdeauna. Rasa umană trebuie să meargă mai departe spre destinul ei (oricare ar fi acesta), nu precum în prezent, ca o hoardă împrăștiată, care se luptă, fiecare pentru sine, pentru o lume sfîșiată de privilegii ereditare și avere inegală – partea moale rezervată picioarelor celor răsfățați, pietrele tăioase picioarelor celor blestemați, – ci precum o armată ordonată, mărșăluind om lîngă om peste cîmpia netedă a echității și egalității.

Generosul sîn al Mamei noastre Pămînt ar trebui să-și hrănească toți copiii, pe fiecare în parte; nimănui nu ar trebui să-i fie foame, nimeni nu ar trebui să aibă prea mult. Cel puternic nu ar trebui să cuprindă mai mult decît cel slab; cel sprinten la minte nu ar trebui să planifice să acumuleze mai mult decît cel simplu. Pămîntul era al omului, la fel și rodnicia pămîntului; și în toată omenirea belșugul ar trebui să fie împărțit în părți egale. Toți oamenii erau egali după legile omului.

Odată cu inegalitatea vin mizeria, crima, păcatul, egoismul, aroganța, ipocrizia. Într-o lume în care toți oamenii ar fi egali, nu ar exista ispita la rău, iar noblețea noastră naturală s-ar manifesta.

Cînd toți oamenii ar fi egali, lumea ar urma să devină Rai – eliberată de despotismul degradant al lui Dumnezeu.

Am ridicat paharele și am băut pentru EGALITATE, pentru EGALITATEA sacră; apoi i-am cerut chelnerului să ne aducă o sticlă de Green Chartreuse și mai multe trabucuri.

M-am dus acasă foarte gînditor. Nu am adormit multă vreme. M-am întins treaz, gîndindu-mă la această viziune a unei lumi noi care îmi fusese descrisă.

Cît de încîntătoare ar fi viața dacă planul prietenilor mei socialiști ar putea fi realizat! S-ar isprăvi cu această luptă și efort al unuia împotriva celuilalt: s-ar isprăvi cu gelozia, cu dezamăgirea, cu frica de sărăcie! Statul avea să preia conducerea asupra noastră din clipa în care ne nășteam pînă în ceasul morții și ne asigura toate nevoile de la leagăn pînă la sicriu, ambele inclusiv, eliberîndu-ne pînă și de gîndul la aceste probleme. Nu ar mai exista muncă grea (trei ore de muncă pe zi ar fi limita, după calculele noastre, pe care Statul ar cere-o fiecărui cetățean adult și nimeni nu ar avea voie să lucreze mai mult de-atît – eu nu ar trebui să fiu lăsat să muncesc mai mult) – fără săraci de care să-ți fie milă, fără bogați pe care să-i invidiezi – nimeni care să privească disprețuitor spre noi, nimeni pe care să-l privim cu superioritate (acest gînd din urmă nu este chiar atît de plăcut) – toată viața noastră ordonată și aranjată pentru noi – nimic la care să ne gîndim cu excepția destinului glorios (oricare ar fi acesta) al Umanității!

Apoi gîndul s-a strecurat voios spre neant, iar eu am adormit.

 

***

 

Cînd m-am trezit, eram întins sub o vitrină, într-o cameră înaltă și searbădă. Deasupra capului meu era un anunț. M-am întors și l-am citit. Zicea așa:

ACEST OM A FOST GĂSIT ADORMIT ÎNTR-O CASĂ DIN LONDRA, DUPĂ MAREA REVOLUTIE SOCIALĂ DIN 1899. DIN RELATAREA PROPRIETĂRESEI, SE PARE CĂ ATUNCI CÎND A FOST DESCOPERIT, DORMEA DEJA DE PESTE ZECE ANI (EA A UITAT SĂ-L TREZEASCĂ). S-A DECIS, ÎN SCOPURI ȘTIINŢIFICE, SĂ NU FIE TREZIT, CI SĂ FIE LĂSAT SĂ DOARMĂ ÎN CONTINUARE PENTRU A VEDEA CÎT DE MULT ESTE ÎN STARE SĂ DOARMĂ, FIIND ADUS ȘI DEPOZITAT ÎN „MUZEUL CURIOZITĂȚILOR”, ÎN DATA DE 11 FEBRUARIE, 1900.

Vizitatorii sunt rugați să nu stropească cu apă prin orificiile pentru aer.

Un domn bătrîn cu aspect inteligent, care aranjase niște șopîrle împăiate într-o cușcă alăturată, a venit și a ridicat capacul de deasupra mea.

— Ce s-a întîmplat? întrebă el; te-a deranjat ceva?

— Nu, am spus; mă trezesc mereu așa, cînd simt că am dormit suficient. Ce secol este acesta?

— Suntem în secolul douăzeci și nouă. Ai dormit timp de o mie de ani.

— Aha! În cazul acesta, mă simt cu atît mai bine, am răspuns, coborînd de pe masă. Nu există nimic mai bun ca dormitul în alt loc.

— Presupun că vei face ce-ți stă în obicei, mi-a spus bătrînul domn în timp ce am continuam să-mi îmbrac hainele, care stătuseră lîngă mine în cușcă. Vrei să mă plimb cu tine prin oraș și să-ți explic toate schimbările, în timp ce pui întrebări și faci remarci stupide?

— Da, i-am răspuns, bănuiesc că asta ar trebui să fac.

— Presupun că da, mormăi el. Bine, atunci hai să rezolvăm treaba asta, și mă conduse spre ieșirea din cameră.

În timp ce coboram, am spus:

— Ei bine, totul este în regulă acum?

— Este totul în regulă? a răspuns el.

— Păi, cu lumea, am zis. Cîțiva prieteni de-ai mei plănuiau, chiar înainte să mă culc, să desfacă lumea în bucăți și s-o refacă așa cum trebuie. Au reușit de data asta? Toți sunt egali acum, iar păcatul și tristețea și toate acele lucruri neplăcute sunt eliminate?

— Oh, da, a răspuns ghidul meu; vei vedea că acum totul este așa cum trebuie. Ne-am ocupat destul de serios de problemă cît timp ai dormit. Am făcut acest pămînt să fie aproape perfect acum, ca să-ți spun cinstit. Nimeni nu are voie să facă ceva greșit sau prostesc; și în ceea ce privește egalitatea, mormolocii nu se bucură de ea.

(Vorbea într-un mod mai degrabă vulgar, m-am gîndit; dar nu îmi plăcea să-i fac observație.)

Am ieșit în oraș. Era fiecare curat și foarte liniștit. Străzile, desemnate prin numere, se întîlneau în unghi drept, și toate arătau la fel. Nu erau cai sau trăsuri; tot traficul se desfășura cu ajutorul mașinilor electrice. Toți oamenii pe care i-am întîlnit aveau o expresie gravă liniștită și semănau atît de mult între ei încît dădeau impresia că erau membri ai aceleiași familii.

Toată lumea era îmbrăcată, precum ghidul meu, într-o pereche de pantaloni gri și o tunică gri, strînsă cu nasturi în jurul gîtului și prinsă în jurul taliei cu o curea. Fiecare bărbat era proaspăt bărbierit și fiecare om avea părul negru.

Am spus:

— Toți oamenii sunt gemeni?

— Gemeni! Vai de mine, nicidecum! mi-a răspuns ghidul. Ce te-a făcut să-ți închipui una ca asta?

— Toți seamănă atît de mult, i-am răspuns, și toți au părul negru!

— Oh, asta este culoarea regulamentară pentru păr, a explicat tovarășul meu. Toți avem părul negru. Dacă părul unui om nu este negru în mod natural, trebuie să îl vopsească în negru.

— De ce? am întrebat.

— De ce! replică bătrînul domn, oarecum iritat. Cum de ce, credeam că ai înțeles pînă acum că toți oamenii sunt egali. Ce s-ar întîmpla cu egalitatea noastră dacă unui bărbat sau unei femeie le-ar fi permis să apară cu părul blond, în timp ce altul trebuie să suporte părul roșcat? Oamenii nu trebuie doar să fie egali în aceste zile fericite, ci și să arate egal, pe cît mai mult posibil. Obligîndu-i pe toți bărbații să fie proaspăt bărbieriți și pe toți bărbații și femeile să aibă părul negru tuns de aceeași lungime, evităm, într-o anumită măsură, erorile Naturii.

Am spus:

— De ce negru?

A răspuns că nu știe, dar asta era culoarea care fusese hotărîtă.

— De cine? am întrebat.

— De MAJORITATE, a răspuns el, ridicîndu-și pălăria și plecîndu-și privirea, ca într-o rugăciune.

Am mers mai departe și am trecut pe lîngă mai mulți bărbați. Am spus:

— Nu există femei în acest oraș?

— Femei! a exclamat ghidul meu. Desigur că există. Am trecut pe lîngă sute de femei!

— Am crezut că recunosc o femeie cînd văd una, am observat; dar nu-mi amintesc să fi observat vreuna.

— Păi, chiar acum vin două, spuse el, atrăgîndu-mi atenția asupra unor persoane din apropierea noastră, ambele îmbrăcate în pantaloni și tunici gri regulamentare.

— De unde știi că sunt femei? am întrebat.

Hm, vezi numerele de metal pe care toată lumea le poartă pe guler?

— Da; mă gîndeam ce mulți polițiști aveți aici și mă întrebam unde sunt ceilalți oameni!

— Ei bine, numerele pare sunt femei; numerele impare sunt bărbați.

— Ce simplu, am remarcat. Presupun că după puțină practică poți distinge un sex de celălalt aproape dintr-o privire?

— Oh, da, a răspuns el, dacă vrei.

Am mers mai departe în tăcere o vreme. Apoi am spus:

— De ce toată lumea are un număr?

— Pentru a-i distinge, a răspuns tovarășul meu.

— Oamenii nu au nume, atunci?

— Nu.

— De ce?

— Oh! a fost atît de multă inegalitate în nume. Pe unii îi chema Montmorency și îi priveau de sus pe alde Smith; iar Smythe evitau să se amestece cu Jones: așa că, pentru a evita complicațiile, s-a hotărît să se desființeze cu totul numele și să dea fiecăruia un număr.

—Montmorency-șii și Smythe-șii nu au obiectat?

— Ba da; însă Smith-șii și Jones-șii erau în MAJORITATE.

— Dar atunci Unu și Doi nu i-au privit de sus pe Trei și Patru și așa mai departe?

— La început, da. Însă odată cu abolirea bogăției, numerele și-au pierdut valoarea, cu excepția scopurilor industriale și a acrostihurilor duble, iar acum nr. 100 nu se consideră în niciun fel superior numărului 1.000.000.

Nu m-am spălat cînd m-am trezit, neexistînd facilități pentru a face acest lucru în Muzeu și începeam să mă simt oarecum înfierbîntat și murdar. Am spus:

— Pot să mă spăl oriunde?

El a spus:

— Nu; nu avem voie să ne spălăm singuri. Trebuie să aștepți pînă la patru și jumătate, cînd vei fi îmbăiat pentru vremea ceaiului.

— Să fiu spălat! am strigat. De cine?

— De Stat.

A spus că societatea lor descoperise că nu se poate menține egalitatea cînd oamenii aveau voie să se spele oricînd doreau. Unii oameni se spălau de trei sau de patru ori pe zi, în timp ce alții nu se atingeau de apă și săpun tot anul și, în consecință, apăreau două clase distincte, Curații și Murdarii. Toate vechile prejudecăți de clasă au început să reînvie. Cei curați îi disprețuiau pe cei murdari, iar cei murdari îi urau pe cei curați. Deci, pentru a elimina vrăjmășiile, Statul a decis să facă el însuși spălarea și fiecare cetățean era acum spălat de două ori pe zi de oficiali numiți de guvern; iar spălarea privată a fost interzisă.

Pe măsură ce mergeam am observat că nu întîlneam case, ci doar bloc după bloc de clădiri uriașe, asemănătoare unei barăci, toate de aceeași dimensiune și formă. Din cînd în cînd, la un colț, dădeam peste o clădire mai mică, întitulată „Muzeul”, „Spitalul”, „Sala de dezbateri”, „Baie”, „Gimnaziul”, „Academia de științe”, „Expoziția de industrii”, „Școala de vorbire”, etc., etc.; dar niciodată o casă.

Am spus:

— Nu locuiește nimeni în orașul ăsta?

El a spus:

— Pui întrebări prostești; pe cinstea mea, chiar pui întrebări prostești. Unde crezi tu că locuiește toată lumea?

Am spus:

— Tocmai asta încercam să aflu. Nu văd nici o casă nicăieri!

El a spus:

— Nu avem nevoie de case, nu de case la care te gîndești tu. Suntem socialiști acum; trăim împreună în fraternitate și egalitate. Locuim în aceste blocurile pe care le vezi. Fiecare bloc găzduiește o mie de cetățeni. Aceasta conține o mie de paturi – o sută în fiecare cameră – și băi și anexe distribuite proporțional, o sală de mese și bucătării. La ora șapte în fiecare dimineață sună un clopoțel, iar fiecare se ridică și își face patul. La șapte și jumătate intră în vestiare, unde sunt spălați, rași și tunși. La ora opt micul dejun este servit în sala de mese. Include un castron de terci de fulgi de ovăz și o jumătate de castron de lapte cald pentru fiecare cetățean adult. Acum toți suntem vegetarieni stricți. Votul vegetarian a crescut enorm în ultimul secol, iar organizarea lor fiind atît de perfectă, au fost capabili să dicteze rezultatul fiecărei alegeri din ultimii cincizeci de ani. La ora unu sună o altă sonerie, iar oamenii se întorc la cină, care constă din fasole și fructe călite, cu budincă rolly-polly de două ori pe săptămînă și sîmbăta cu prune. La cinci este ceaiul, iar la zece se sting luminile și toată lumea merge la culcare. Suntem cu toții egali și trăim cu toții la fel – funcționar și măturător, meseriaș sau farmacist – toți împreună în fraternitate și libertate. Bărbații locuiesc în blocurile din această parte a orașului, iar femeile în blocurile din celălalt capăt al orașului.

— Unde sunt ţinuţi oamenii căsătoriţi? am întrebat.

— O, nu există cupluri căsătorite, a răspuns el; am abolit căsătoria cu două sute de ani în urmă. Vezi tu, viața de căsătorie nu a funcționat deloc bine în sistemul nostru. Am descoperit că viața domestică era complet antisocialistă în tendințele ei. Bărbații se gîndeau mai mult la soțiile și familiile lor decît la Stat. Doreau să muncească în beneficiul cercului lor strîmt de oameni dragi mai degrabă decît pentru binele comunității. Le păsa mai mult de viitorul copiilor lor decît de Destinul Umanităţii. Legăturile de dragoste și sînge îi legau rapid pe oameni în grupuri mici, în loc să-i lase să aparțină unui singur mare întreg. Înainte de a urmări progresul rasei umane, oamenii se gîndeau la bunăstarea celor apropiați. Înainte de a lupta pentru cea mai mare fericire a celui mai mare număr, oamenii se străduiau pentru fericirea celor puțini care le erau mai aproape și mai dragi. În secret, bărbați și femei adunau și munceau și renunțau la ei înșiși, astfel încît, pe ascuns, să le dea un mic semn de bucurie celor pe care-i iubeau. Dragostea a stîrnit viciul ambiției în inimile oamenilor. Să cîștige zîmbetele femeilor pe care le iubeau, să lase în urmă un nume pe care copiii lor ar putea fi mîndri să îl poarte; oamenii au căutat să se ridice deasupra nivelului general, să realizeze vreo faptă care trebuia să facă lumea să-i privească și să-i onoreze mai presus de alți semeni; oamenii căutau să lase o urmă mai adîncă decît cea a altora în praful epocii istorice pe care o traversau. Principiile fundamentale ale socialismului erau zilnic zădărnicite și disprețuite. Fiecare casă era un centru revoluționar pentru propagarea individualismului și a personalității. Din căldura fiecărei vetre domestice creșteau viperele Camaraderiei și Independenței, care înțepau Statul și otrăveau mințile oamenilor.

Doctrinele egalității au fost amenințate. Bărbații, cînd iubeau a femeie, o considerau superioară oricărei alte femei și nu făceau nici un efort pentru a-și ascunde opinia. Soțiile iubitoare credeau că soții lor sunt mai înțelepți și mai curajoși și mai buni decît toți ceilalți oameni. Mamele rîdeau de ideea că vreunul dintre copiii lor ar putea să nu le fie superior copiilor altor mame. Copiii nutreau erezia hidoasă că tatăl și mama lor erau cei mai buni părinți din lume.

Oricum ai fi privit-o, Familia s-a manifestat ca inamicul nostru. Un bărbat avea o soție fermecătoare și doi copii cu un temperament dulce; vecinul lui era căsătorit cu o scorpie și era tatăl a unsprezece copii obraznici și distructivi – unde era egalitatea?

Din nou, oriunde a existat Familia, se înfruntau mereu îngerii bucuriei și ai durerii; și într-o lume în care bucuria și tristețea sunt cunoscute, Egalitatea nu poate trăi. Un bărbat și o femeie, noaptea, stau plîngînd lîngă un pătuț. De cealaltă parte a peretelui, un frumos cuplu tînăr, mînă în mînă, rîd de prostiile prostești ale unui bebeluș cu chip grațios gîngurind. Ce mai poate face aici biata egalitate?

Astfel de lucruri nu puteau fi permise. Dragostea, după cum am văzut, era dușmanul nostru la fiecare pas. El a făcut egalitatea imposibilă. El a adus bucurie și durere și pace și suferință în drumul lui. El a tulburat credințele oamenilor și a pus în pericol Destinul Umanității; așa că l-am desființat pe el și toate lucrările lui.

Acum nu există căsătorii și, prin urmare, nici necazuri domestice; nu mai curtează nimeni pe nimeni, prin urmare, nimeni nu mai îndură chinurile inimii; fără iubire, deci fără întristare; fără săruturi și fără lacrimi. Trăim cu toții împreună în egalitate, fără necazurile bucuriei și durerii.

Am spus:

— Trebuie să fie foarte liniștitor; dar, spune-mi, și precizez că pun întrebarea doar din punct de vedere științific – cum mențineți aprovizionarea cu bărbați și femei?

El a spus:

— Oh, e destul de simplu. Cum asigurați, pe vremea ta, producția de cai și vaci? În primăvară, un anumit număr de copii, stabilit conform nevoilor Statului, sunt planificați și crescuți cu grijă, sub supraveghere medicală. Cînd se nasc, sunt luați de la mamele lor (care, altfel, ar putea ajunge să-i iubească) și crescuți în creșele publice și școli pînă la vîrsta de paisprezece ani. Apoi sunt examinați de către inspectorii desemnați de Stat, care le decid ocupația viitoare, în vederea căreia sunt dați spre ucenicie. La douăzeci de ani primesc rangul de cetățeni și au dreptul la vot. Nu se face nici o diferență între bărbați și femei. Ambele sexe se bucură de privilegii egale.

Am spus:

— Care sunt aceste privilegii?

El a zis:

— Păi, tot ce ți-am spus pînă acum.

Am mai rătăcit cîteva mile, dar nu am străbătut decît stradă după stradă de blocuri imense. Am spus:

— Nu există ateliere sau magazine în acest oraș?

— Nu, a răspuns el. De ce am avea nevoie de ateliere sau magazine? Statul ne hrănește, ne îmbracă, ne adăpostește, ne vindecă, ne spală și ne îmbracă, ne taie bătăturile și ne îngroapă. Pentru ce ne-ar trebui magazine?

Am început să mă simt obosit de la mersul nostru. Am spus:

— Putem să intrăm undeva și să luăm o băutură?

El a spus:

— O „băutură”! Ce este o „băutură”? Avem o jumătate de litru de cacao la masa de seara. La asta te referi?

Nu m-am simțit în măsură să-i explic chestiunea și, evident, nu m-ar fi înțeles chiar dacă aș fi încercat. Așa că am spus:

— Da, la asta m-am referit.

Am trecut pe lîngă un bărbat foarte frumos puțin mai încolo și am observat că nu avea decît un braț. Observasem în cursul dimineții doi sau trei bărbați destul de înalți care aveau doar un braț și mi s-a părut curios. Am remarcat asta ghidului meu.

El a spus:

— Într-adevăr: cînd un om este mult peste mărimea și puterea medie, tăiem unul dintre picioarele sau brațele lui, astfel încît să facem lucrurile mai egale; îl nivelăm puțin, într-un fel. Natura, înțelegi, este oarecum în urmă cu vremurile; dar facem ce putem ca să o îndreptăm.

Am spus:

— Presupun că nu o puteți desființa?

— Ei bine, nu în totalitate, a răspuns el. Ne dorim să ajungem acolo. Dar, a adăugat el apoi cu o mîndrie scuzabilă, am făcut o treabă foarte bună deocamdată.

Am spus:

— Cum stau lucrurile atunci cu un om excepțional de inteligent? Ce faceți cu el?

— Ei bine, asta nu este o chestiune care să ne mai deranjeze acum, a răspuns el. Nu am mai dat peste nimic periculos legat de puterea creierului de multă vreme. Totuși, cînd se-ntîmplă așa ceva, efectuăm o operație chirurgicală, care readuce creierul la nivelul mediu. Uneori m-am gîndit, reflectă bătrînul domn, că a fost păcat nu am putut să urcăm nivelul uneori, în loc să coborîm mereu; însă, desigur, așa ceva este imposibil.

Am spus:

— Crezi că este corect din partea voastră să-i tăiați pe acești oameni și să-i reduceți în felul acesta?

El a spus:

— Desigur, este corect.

— Pari foarte sigur în privința asta, am replicat eu. De ce este „desigur, corect”?

— Pentru că e ceva făcut de MAJORITATE!

— Cum face asta să fie corect? am întrebat.

— O MAJORITATE nu poate greși, a răspuns el.

— Aha! Oare asta cred și oamenii care sunt tăiați?

— Oamenii aceia! răspunse el, evident uluit de întrebare. Păi, ei sunt minoritatea, nu înțelegi?

— Da, dar chiar și minoritatea are dreptul la brațele, picioarele și capul ei, nu-i așa?

— O minoritate NU are drepturi, a răspuns el.

Am spus:

— În cazul ăsta, este indicat să aparții majorității, dacă te gîndești să locuiești aici, nu-i așa?

El a spus:

— Da; majoritatea oamenilor noștri procedează așa. Se pare că e mai convenabil.

Mi s-a părut că orașul este oarecum neinteresant și am întrebat dacă nu putem merge la țară pentru a vedea și altceva.

Ghidul meu a spus:

— Oh, sigur că putem merge.

Însă credea că nu ar trebui să-mi pese prea mult de asta.

— Oh! dar e atît de frumos la țară, am insistat, sau cel puțin era înainte să mă culc. Erau copaci verzi înalți și pajiști cu iarbă fluturată de vînt și căsuțe împodobite cu trandafiri și...

— Deh, noi am schimbat toate chestiile astea, mă întrerupse bătrînul domn; acum totul este o uriașă grădină de legume, împărțită de drumuri și canale tăiate în unghiuri drept. Nu există nici o frumusețe la țară acum. Am desființat frumusețea; contravenea egalității noastre. Nu era corect ca unii oamenii să trăiască printre peisaje încîntătoare, iar alții printre mlaștini pustii. Așa că am făcut totul aproape la fel peste tot acum și nici un loc nu este superior față de altul.

— Poate un om să emigreze în altă țară? am întrebat; nu contează în ce țară, o altă țară, oricare.

— Oh, da, dacă așa îi place, răspunse tovarășul meu. Dar de ce să o facă? Toate locurile sunt exact la fel. Întreaga lume este un singur popor acum – o singură limbă, o singură lege, o singură viață.

— Nu există nici o varietate, nici o schimbare nicăieri? am întrebat. Ce faceți pentru plăcere, pentru recreere? Există teatre?

— Nu, a răspuns ghidul meu. A trebuit să desființăm teatrele. Temperamentul histrionic părea cu totul incapabil să accepte principiile egalității. Fiecare actorul se credea cel mai bun actor din lume și, de fapt, superior față de majoritatea celorlalți oameni. Și în timpul dumitale era tot așa?

— Exact la fel, i-am răspuns, dar nimeni nu acorda atenție acestui fapt.

— Oho, dar noi i-am acordat atenție, a răspuns el, și, în consecință, am închis teatrele. În plus, Societatea de Vigilență Cordonul Alb a declarat că toate locurile de distracție erau vicioase și degradante; și, fiind un vorba despre un grup energic și puternic, Societatea de Vigilență a cucerit în curînd MAJORITATEA cu opiniile ei. Astfel, toate distracțiile sunt interzise acum.

Am spus:

— Ai voie să citești cărți?

— Ei bine, a răspuns el, nu sunt prea multe scrise. Vezi și tu că, întrucît toți oamenii trăiesc vieți perfecte și deoarece nu există rău, întristare, bucurie, speranță, iubire sau durere în lume și totul fiind atît de regulat și corect, nu este nimic despre care să scriem – cu excepția, desigur, a Destinului Umanității.

— Într-adevăr! am spus. Văd asta. Dar cum rămîne cu lucrările vechi, clasice? Ați avut Shakespeare, Scott și Thackeray, precum și una sau două lucrușoare scrise de mine care nu erau chiar de lepădat. Ce ați făcut cu toate acestea?

— Oh, am ars toate acele lucrări vechi. Erau pline de noțiuni vechi și greșite despre vechile vremuri greșite și rele, cînd oamenii erau doar sclavi și animale de povară.

El a spus că toate picturile și sculpturile vechi au fost de asemenea distruse, în parte din același motiv și în parte pentru că au fost considerate nepotrivite de către Societatea de Vigilență Cordonul Alb, care devenise o mare putere de-acum; iar toată arta și literatura nouă au fost interzise, ​​deoarece astfel de lucruri tindeau să submineze principiile egalității. Ele i-au făcut pe oameni să gîndească, iar oamenii care gîndeau deveneau mai inteligenți decît cei care nu voiau să gîndească; iar cei care nu voiau să gîndească normal că s-au împotrivit, și fiind în MAJORITATE, au împiedicat această tendință. El a spus că, din considerente asemănătoare, sporturile sau jocurile nu sunt permise. Sporturile și jocurile au provocat competiție, iar competiția a dus la inegalitate.

Am spus:

— Cît timp lucrează cetățenii voștri în fiecare zi?

— Trei ore, răspunse el; după aceea, tot restul zilei ne aparține.

— Aha! Tocmai aici voiam să ajung, am remarcat. Acum, ce faceți cu voi înșivă în timpul celorlalte douăzeci și una de ore?

— Hm, ne odihnim.

— Cum? Douăzeci și una de ore?

— Ei bine, ne odihnim, ne gîndim și vorbim.

— Despre ce gîndiți și vorbiți?

— Oh! Oh, cît de mizerabilă trebuie să fi fost viața în vremurile vechi și despre cît de fericiți suntem și-și – oh, și despre Destinul Umanității!

— Nu vă săturați niciodată de Destinul Umanității?

— Nu, nu prea.

— Și ce înțelegi prin asta? Care este Destinul Umanității, ce crezi?

— Oh! – păi, Destinul Umanității este să... să continuăm să fim așa cum suntem acum, doar că într-o mai mare măsură – toată lumea mai egală, și mai multe lucruri făcute de electricitate, și toată lumea să aibă două voturi în loc de unul și …

— Mulțumesc. Mi se pare suficient. Mai este ceva la care vă gîndiți? Aveți o religie?

— O, da.

— Și vă închinați unui Dumnezeu?

— O, da.

— Cum îl numiți?

— MAJORITATEA.

— Încă o întrebare – apropo, nu te superi că îți pun toate aceste întrebări, nu?

— Oh, nu. Toate acestea fac parte din munca mea de trei ore pentru Stat.

— Oh, mă bucur să aud asta. Nu mi-ar plăcea să aflu că îți răpesc din timpul tău de odihnă; ceea ce voiam să întreb este dacă sunt mulți dintre oameni aici care se sinucid?

— Nu; așa ceva nu le vine niciodată prin minte.

M-am uitat la chipurile bărbaților și femeilor care treceau pe lîngă noi. Pe chipurile tuturor era întipărită un fel de expresie răbdătoare, aproape jalnică. M-am întrebat unde mai văzusem acea privire înainte; îmi părea cunoscută.

Deodată mi-am amintit. Era doar expresia tăcută, chinuită, neînțelegătoare pe care o observasem mereu pe chipurile cailor și vitelor pe care obișnuiam să le creștem și să le folosim în lumea veche.

 

* * *

 

Ciudat! cît de șterse și de neclare sunt toate fețele în jurul meu! Și unde este ghidul meu? și de ce stau lungit pe trotuar? și... ascultă! cu siguranță aceasta este vocea doamnei Biggles, vechea mea proprietăreasă. A dormit și ea timp de o mie de ani? Zice că este ora douăsprezece – doar douăsprezece? și că nu voi fi spălat mai devreme de patru și jumătate; și mă simt atît de înțepenit și de fierbinte, iar capul îmi pleznește de durere. Salutare, bătrîne … formidabil, sunt în pat! A fost totul un vis? Sunt iarăși în secolul al XIX-lea?

Prin fereastra deschisă aud alergătura și vuietul bătăliei vieții vechi. Oamenii se luptă, fac tot ce pot, croindu-și fiecare viața cu sabia puterii și a voinței. Oamenii rîd, se întristează, iubesc, săvîrșesc fapte greșite sau fapte mărețe, – eșuînd, zbătîndu-se, ajutîndu-se între ei – trăind!

Și am cu mult mai mult de trei ore de muncă astăzi și de aceea îmi propusesem să fiu treaz la șapte; și, of, Doamne! Mi-aș fi dorit să nu fi fumat atît de multe trabucuri puternice aseară!

 

(Jerome K. Jerome, The New Utopia, 1891, traducere de Gheorghe Fedorovici de la https://library.um.edu.mo/ebooks/b32287343.pdf)