În măsura în care arta este revelație (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/de-ce-dureaza-lumea.html), orice lucru revelator ar putea fi considerat artistic. Se poate întîmpla uneori ca pînă și unele observații despre natura artei să fie ele însele revelatoare, deci artistice în acest sens mai special. Nu mă refer la explicațiile sau interpretările făcute pe marginea unei opere de artă, ci mai degrabă la o formă de mărturisire a unei descoperiri mijlocită de opera de artă, în sensul crezului cu care se deschide pagina blogului dlui Andrei Baciu:
„Fascinat de puterea fotografiei și a verbului de a mărturisi despre lume că e «bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă ca viețuire și spirituală prin materialitate» (Horia Bernea)” (https://andreibaciu.blogspot.com/)
Am întîlnit recent două asemenea comentarii, unul fundamental în sensul întemeierii, al lui Brooks Jensen, și un altul (făcut de Alison Milbank, soția teologului John Milbank și preoteasă în Biserica Anglicană), mai degrabă ambivalent, care-i atribuie artei puteri demiurgice. Iată-l pe primul dintre ele:
„Acesta este calea spre artă: înălțarea cotidianului în ceva mai semnificativ, mai mișcător, care ne apropie de această persoană pe care nu o vom cunoaște niciodată și nu o vom vedea niciodată în afară de aceste imagini. […] puterea fotografiei are această abilitate uimitoare în mîinile unui fotograf înzestrat ca Andrei Baciu: de a ne reuni cu întreaga lume, dincolo de barierele spațiului și timpului, cu o persoană pe care sunt încîntat să o cunosc.” (“That’s the key to art: it’s when we elevate the mundane into something that is more significant, more touching, more connecting between us and this person we’ll never know and never see other than these pictures. […] the power of photography has this amazing ability in the hands of an accomplished photographer as Andrei Baciu: to connect us around the world, across space and time to a person I’m delighted to know.”) https://drive.google.com/file/d/1-ksROL3y9tFuLH1p7ZzsVkb9MOI2NFEu/view
După cum am spus, observațiile îi aparțin lui Brooks Jensen și sunt făcute pe marginea proiectului dlui Andrei Baciu, „Tanti Elisaveta” (https://andreibaciu.blogspot.com/2022/05/brooks-jensen-despre-proiectul-tanti.html). Mi se pare că ele se află într-o continuitate firească, asemenea proiectelor dlui Baciu, cu observații anterioare ale lui Jensen despre „Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi”, în cursul cărora artistul american vorbea despre „fotograful ca observator, ca martor”, confirmînd astfel în mod fericit convingerea dlui Baciu din crezul deopotrivă artistic și spiritual citat mai sus (https://andreibaciu.blogspot.com/2022/01/o-fotografie-de-mea-analizata-de-brooks.html).
Observațiile lui Alison Milbank sunt în schimb remarcabile prin problemele pe care le sugerează inevitabil atunci îi atribuie artei sarcina de a elibera puterile omului de reorganizare a lumii, făcîndu-ne, în mod involuntar, atenți la riscurile la care arta îl poate expune pe om:
„Lutul, frunzele, cuvintele, chiar și limbajul. Le folosim pentru a face lucruri, astfel încît să le dispunem în combinații noi. Dar, într-un sens, toate aceste combinații sunt posibilități deja prezente în mintea lui Dumnezeu. Așa că putem face un lucru nou în lume care nu era acolo înainte.
[…] într-unul dintre dialogurile lui, Nicolaus Cusanus are această idee care i-a fost sugerată de un făuritor de linguri, afirmînd că dobîndim cunoașterea despre lucruri făcînd acele lucruri. Învățăm prin procesul efectiv de a face ceva. Și mi se pare că asta a crezut Tolkien, deși probabil că nu l-a citit niciodată pe Nicolae din Cusa.
[…] Într-un fel, asta ar trebui să facă orice artă bună. Ar trebui să te îndepărteze de înțelegerea obișnuită a modului în care funcționează lucrurile, cum funcționează cuvintele, chiar dacă te face conștient de un cuvînt, de esența lui. Dintr-o dată îl vezi diferit. În loc să fie un cuvînt pe care îl spui doar pentru a însemna ceva, brusc te gîndești la ce este un cuvînt. Și acesta este un alt mod de a face neobișnuit, deși nu pare să aibă logică.”
(„The clay, the leaves, the words, even the language. And we use those to make things so that we put them in new combinations. But in one sense, all of those combinations are possibilities already present in the mind of God. So we can make a new thing in the world that wasn’t there before.
[…] [Nicholas of Cusa] has this idea based on a spoon-maker, in one of these dialogues, that our knowledge comes by doing. We learn through the actual process of making. And I think that’s something that Tolkien believed, although he probably never read Nicholas of Cusa.
[…] In a sense, that’s what any good art should do. It should take you away from your normal understanding of how things work, how words work, even if it makes you aware of a word, of its word-ness. You’re suddenly seeing it differently. Instead of it being a word that you just say to mean something, suddenly you think of what a word is. And that’s another way of making strange, if that makes any sense.)
Dialogul se termină inspirat, adică artistic, prin sublinierea adevăratului erou din Stăpînul inelelor: Sam Gamgee, persoana simplă și modestă în care nimeni nu ar fi văzut vreodată adevăratul erou. Dar acest lucru înseamnă că arta nu ne face să vedem altfel sau altceva, ci ne face să vedem cu adevărat. Departe de a fi o formă de mijlocire a diferenței, arta se manifestă în modul ei propriu ca mijlocire a unei familiarități uitate.
Dar asta înseamnă că arta nu este un mod de a vedea lucrurile diferit, nu este doar un mod superior și nobil de a ne raporta la existență. Metafora ar putea fi o formă de recunoaștere a caracterului simbolic al existenței, a unei realități care cuprinde și este cuprinsă de o ordine nevăzută (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html). În măsura în care această unitate a văzutelor și nevăzutelor este pierdută de om, arta poate fi un mijloc de restaurare a unității realului. În acest sens, opera de artă sau actul artistic (în cazul teatrului, baletului sau muzicii) ar aduce ceva nou în măsura în care ar readuce în conștiința umană ceva esențial care a fost pierdut între timp. Dacă lucrurile stau așa, atunci actul artistic este mai degrabă revelator decît creator, iar opera de artă ne învață să vedem altfel doar pentru că ne învață să vedem cu adevărat.
Poate că artistul vede ceea ce este mai degrabă decît ceea ce se vede. Existența are o natură poetică: figurile și peisajul din iconografia bizantină au ritm, au muzicalitate, au adîncime și ușurință poetică în raport cu proza artei realiste. Noutatea adusă de artă este anterioară căderii în păcatul suprafețelor, al limitării realului la domeniul vizibilului.
În acest sens, fotografiile dlui Baciu nu reprezintă atît o înălțare a cotidianului, cît o recuperare a cotidianului, o restaurare a lui prin recuperarea nevăzutului său. Tanti Elisaveta nu se înalță din cotidian, nu evadează din el, ci coboară. Oprindu-se la crucea fiului ei, rugîndu-se Maicii Domnului, Tanti Elisaveta se adîncește spre nevăzutul care nu părăsește niciodată ordinea firească a vieții. Este singură, dar singurătatea ei este împărtășită cu cei nevăzuți, dar prezenți, precum cei adormiți, sfinții sau Dumnezeu. Și, în felul acesta, singurătatea deschisă a lui Tanti Elisaveta deschide singurătatea noastră, ne deschide nevăzutul nostru.