În „Artistul și focul din cetate”, Andrei Baciu oferă o meditație despre sarcina artistului în vremuri de mare pericol (https://andreibaciu.blogspot.com/2021/11/artistul-si-focul-din-cetate.html). Nu este prima dată cînd postările dlui Baciu mă ajută să-mi lămuresc unele lucruri care, altfel, ar fi rămas ignorate sau insuficient gîndite (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/12/anul-nou.html; textul a fost dezvoltat într-un eseu ulterior la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/ceea-ce-dureaza-argumentul-vesniciei.html) Întrucît mi s-a părut că subiectul propus acum de dl Baciu poate fi abordat cu folos și dintr-o perspectivă teologică explicită, am încercat să schițez un astfel de comentariu în rîndurile următoare.
Lăsînd de-o parte faptul că, în perioada modernă, o parte a avangardei artistice a aprins în mod premeditat focul în cetatea omului în vederea făuririi unei lumi noi mai bune și mai drepte care s-a dovedit a nu fi altceva decît un incendiu prelungit pentru aproape un secol, cred că în momentul aprinderii cetății sarcina principală a artistului nu constă în semnalarea incendiului și în participarea la stingerea lui. Asta rămîne, desigur, sarcina lui ca om. Dar în măsura în care artistul este un vizionar, sarcina lui este aceea de a pre-vesti, de a pre-figura focul sau potopul înainte ca ele să se întîmple.
Care este pericolul pe care-l întrevede artistul mai lesne decît oamenii lipsiți de această vocație? Este, desigur, orice lucru care amenință adevărul despre om și despre lume. Artistul este un mijlocitor între oameni și adevăr și, din acest motiv, dictatorii îi urăsc și chiar se tem de artiștii care și-au păstrat integritatea și, odată cu aceasta, claritatea viziunii.
Din acest motiv, în timpul nimicirii cetății sau a oamenilor, sarcina artistului constă nu doar în a salva ce poate salva, ci, în aceeași măsură, de a pre-figura ceea ce nu poate fi distrus de nici o forță omenească sau neomenească. Așa cum doar artistul și profetul pot vesti pericolul mai ales atunci cînd nimic nu pare să amenințe cetatea, tot astfel în vremea necazului, cînd oamenii sunt mai tentați ca de obicei să se gîndească la propria salvare ignorînd-și aproapele, artistul și profetul trebuie să anunțe nu doar salvarea, ci, mai ales, ceea ce dă sens salvării.
Poate că unii oameni vor găsi o încurajare și o mîngîiere în cuvintele profetului și în opera artistului, însă aceasta ar însemna să rateze ceea ce și unul, și celălalt ne arată în primul rînd: faptul că o lume fragilă poate dura în ciuda voinței celor puțini care vor să o distrugă, ajutați de regulă tocmai de voința celor mulți de a supraviețui cu orice preț. Ceea ce face ca lumea să dureze nu ține în primul rînd de calitățile oamenilor, de optimismul sau de pragmatismul sau de inteligența lor sau de spiritul lor de sacrificiu. Ceea ce face ca lumea să dureze ține de ceea ce face ca lumea să existe în primul rînd: iubirea Creatorului. Aceasta mi se pare că este misiunea artistului în lume și, cu excepția artiștilor care au participat la incendierea cetății, restul artiștilor nu au vorbit decît despre această iubire.
Desigur, întunericul se apropie, ne învăluie și ajungem să ne obișnuim cu el în ciuda cuvintelor și culorilor, notelor muzicale și formelor spațiale ale operei artistice. Dar el nu va putea cuprinde niciodată lumina venită deja în lume (Ioan 1, 4-5) ca manifestare a unei iubiri creatoare și salvatoare desăvîrșită.
Sunt numeroase
icoanele care au supraviețuit incendiilor, precum icoana Maicii Domnului din
Kazan. Icoana este opera artistică cea
mai cuprinzătoare, care-i permite artistului și profetului să se unească într-o
singură persoană pentru a vorbi despre adevărul cel mai adînc al omului: făptură
creată după chipul și asemănarea Creatorului în vederea înfierii lui ca fiu sau
ca fiică a Tatălui. Acest adevăr va supraviețui oricărei încercări de a-l
nimici și din acest motiv durează lumea: pentru că este făcută de un Tată iubitor și salvată de jertfa Fiului iubitor, pentru că este făcută bună de Tatăl cel Atotbun și refăcută bună de Fiul în El însuși.
