„Dar de unde și cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună? […] Însă de unde și cum, oare, s-a născut acest rău?” întreabă repetat Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia a IV-a din Omilii la Romani în legătură cu păcatul homosexualității, pentru a oferi imediat răspunsul, fără acea ezitare dilematică care a devenit în ortodoxia românească de astăzi dovada maturității duhovnicești: „Dintr-o viață ușuratică și din necunoștința de Dumnezeu.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a, din Omilii la Romani, http://www.ioanguradeaur.ro/590/omilia-iv/)
În vechiul creștinism, natura păcătoasă a homosexualității era incontestabilă; dar în noul creștinism, homosexualitatea reprezintă o opțiune care poate fi justificată teologic. Teologii Bisericii deschise, inclusiv ortodocși, insistă asupra unei abordări nuanțate a homosexualității. Noua ortodoxie aduce un nou Dumnezeu în Biserică, un Dumnezeu după chipul și asemănarea omului de astăzi: tolerant, nejudecător și incluziv. Nu există păcat, nu există decît diversitate, iar diversitatea este bună pentru că este o manifestare a creativității, adică a esenței divine a omului.
Dar în creștinismul apostolic, gravitatea homosexualității nu era determinată moral. Morala însăși stătea pe o înțelegere cuprinzătoare a naturii omului și a creației, și de aceea moralitatea creștină nu poate fi niciodată relativizată prin raportarea la contextul ei istoric. Tocmai pentru că pleca de la Revelație, de la înțelegerea creștină a omului și nu de la morala creștină, pentru Sf. Ioan Gură de Aur homosexualitatea reprezenta cel mai grav dintre toate păcatele:
„Chiar dacă nu ar fi iadul, și nici amenințarea pedepsei, totuși acest fapt în sine este mai grozav decît orice osîndă.
[…] Pe unii ca aceștia eu îi consider mai răi decît ucigașii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decît a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigașul desparte sufletul de trup, iar aceștia împreună cu trupul pierd și sufletul. Orice păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Și dacă cei ce pătimesc de această boală ar simți gravitatea faptului pe care-l săvîrșesc, desigur că ar prefera o mie de morți, mai bine decît a face asemenea fapte. Nimic nu este atît de cumplit decît această batjocură.
[...] Drept care și sunt lipsiți de orice iertare, fiindcă au defăimat însăși firea.
[...] Gîndește-te bine: trebuia ca aceștia doi, adică bărbatul și femeia, să fie una, după cum este spus: «Și vor fi amîndoi un trup». Iar aceasta o face dorința de unire, care leagă prin fire amîndouă genurile. Însă această dorință firească nimicind-o diavolul, și făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul și a făcut ca unul să devină doi, adică unul și același gen să țină locul și celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup”, iar diavolul a împărțit acel trup în două.
[...] Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar că ai și pierdut și dreptul de a fi bărbat; căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, și nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amîndurora te-ai făcut deopotrivă trădător.
[...] Într-adevăr, ciudat a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, după cum și păcatul pe care ei îl săvîrșiseră – pederastia cea potrivnică naturii; și [ploaia de foc] a ars pămîntul acela, după cum și pofta trupească făcuse același lucru cu sufletele lor.
[...] De aceea și acea ploaia a fost opusul unei ploi obișnuite: nu numai că n-a deschis pîntecele pămîntului, ca să-l facă a da naștere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea semințelor ce ar fi aruncate în el. Astfel era și împreunarea bărbaților din Sodoma, căci acea nelegiuire făcuse trupurile lor mai netrebnice decît pămîntul cel ars al Sodomei.”
Dar Sf. Ioan Gură de Aur ne spune în plus și altceva esențial cu privire la cauza răului de orice fel, nu doar a celui reprezentat de homosexualitate. Și anume, că viața ușuratică, necunoașterea lui Dumnezeu produc o credință satanică:
„Or, cele potrivnice firii sunt și mai grele, iar în același timp și mai dezgustătoare, astfel încît nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă cînd Dumnezeu părăsește pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credința le era satanică, ci și viața le era demonizată.”
Homosexualitatea pare să fi fost un fenomen serios în vremea Sf. Ioan Gură de Aur, de vreme ce marele predicator întreba:
„Și de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat și s-a lățit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.”
Nelegiuirea determină lepădarea de Dumnezeu, iar lepădarea de Dumnezeu duce la nelegiuire. Biserica nu trebuie să ceară interzicerea nelegiuirii și a fărădelegii, dar trebuie să numească nelegiuirea și fărădelegea. În zilele noastre, BOR se teme să numească orice rău care nu a fost numit mai întîi de lume (adică de NATO, societatea deschisă sau elita neognostică, umanistă și neoliberală). În felul acesta, BOR a devenit un instrument al unei credințe satanice, subordonată proiectului neognostic de rescriere a realității.
O parte însemnată din rescrierea realității este dedicată rescrierii creștinismului și în special a ortodoxiei (creștinismul apusean are deja și o Biblie rescrisă astfel încît să împiedice orice interpretare homofobă, vezi Queen James Bible la https://thirdmill.org/answers/answer.asp/file/44388)
În Public Orthodoxy (publicația Centrului de Studii Ortodoxe al Universității Fordham), a apărut nu demult un articol critic față de declarația Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe din America. Declarația reafirma învățătura creștină ortodoxă tradițională cu privire la identitatea sexuală și relațiile dintre partenerii de același sex:
„Biserica Ortodoxă învață că uniunea dintre un bărbat și o femeie în căsătorie reflectă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efes. 5). Ca atare, căsătoria este prin această reflectare monogamă și heterosexuală. În cadrul acestei căsătorii, relațiile sexuale dintre soț și soție sunt o expresie a iubirii lor, care a fost binecuvîntată de Dumnezeu. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru bărbat și femeie, creați după chipul și asemănarea Lui, de la început, și așa rămîne planul Lui pentru totdeauna. Orice altă formă de exprimare sexuală este prin natura sa dezordonată și nu poate fi binecuvîntată de Biserică în niciun fel, fie direct sau indirect.” (vezi textul integral la https://www.oca.org/holy-synod/statements/holy-synod/holy-synod-issues-statement-on-same-sex-relationships-and-sexual-identity).
Însă noua ortodoxie este critică în raport cu această viziune:
„Primul aspect [relevat de proiectul «Bridging Voices»] este că deși o atitudine negativă în general față de relațiile sexuale între persoane de același sex este destul de veche și larg atestată în tradiția creștină, este limpede că ea nu a fost produsul unui raționament teologic consistent. De fapt, acest lucru este aproape la fel de adevărat și pentru atitudinile exprimate de creștini în trecut față de relațiile sexuale și de asociere [companionate] de orice fel. Aceste atitudini le par istoricilor de astăzi a fi fără ieșire și nediferențiate de atitudinile culturale ambientale, a căror origine creștină este adesea neclară. Tradiția noastră a luat în serios recomandarea de a fi «să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră» (1 Petru 3, 15) și astfel ar trebui să fim neliniștiți de adevărul că raționamentul nostru teologic asupra acestor probleme contemporane importante este vădit deficitar.
Al doilea aspect este legat de cadrele pentru conceptualizarea sexualității, relațiilor sexuale, sexului și genului, care sunt condiționate din punct de vedere istoric și, prin urmare, supuse schimbării – și acest lucru este valabil pentru toată lumea, inclusiv pentru teologii creștini din trecut și cei de astăzi. În termeni istorici, este pur și simplu imposibil să pretindem fie că tradiția creștină (chiar și în perioada premodernă) este complet unanimă, fie că semnificația istorică a termenilor, conceptelor și discuțiilor cheie este imediat disponibilă pentru noi, fără o investigație atentă.
[…] Cei care doresc să păstreze «tradiția primită» sunt în mod evident în avantaj în măsura în care par a fi majoritari, iar schimbarea ar fi pentru ei dureroasă și costisitoare. Prin urmare, este cu atît mai de neînțeles pentru mine faptul că a apărut o condamnare atît de dură a discuțiilor asupra acestor probleme. O pot înțelege doar ca manifestarea unei frici profunde care încă nu a fost alungată de lumina credinței.
Există totul de cîștigat prin încurajarea – ba chiar prin binecuvîntarea – cercetării și dezbaterilor riguroase asupra problemelor legate de relațiile și identitățile între persoane de același sex (și multe altele). Dar acest lucru ne va cere să admitem că toate părțile la dezbaterile contemporane pe aceste subiecte sunt angajate în construirea cadrelor teologice pentru pozițiile lor, atît pentru că raționamentul istoric asupra acestor probleme este deficitar, cît și pentru că termenii dezbaterii s-au schimbat și continuă să se schimbe. Din păcate, această ultimă interdicție sinodală blochează acest adevăr și încearcă să reducă la tăcere cu succes grupul relativ mic și (sincer) marginalizat de gînditori pregătiți să ridice voci disidente. Această declarație a sinodului trebuie refuzată și respinsă în numele unui adevăr perfect și al iubirii care alungă frica (cf. 1 Ioan 4, 18).”
(Gregory Tucker, „Fullness of Faith or Fullness of Fear?”, https://publicorthodoxy.org/2022/07/22/fullness-of-faith-or-fullness-of-fear/)