Cînd elita nu mai reprezintă poporul, poporul reprezintă elita. Îi reprezintă, mai precis, neantul, descompunerea, moartea. Ce-i drept, elita politică și cea culturală nu au fost niciodată copleșite de iubire pentru poporul real, ci doar pentru poporul idealizat de premisele iluministe. Elitele moderne au văzut poporul într-o lumină favorabilă doar în măsura în care acesta reprezenta idealul iluminist al sălbaticului bun. Elitele politice și culturale moderne au fost atașate de un popor fictiv, rareori de cel real. În acest timp, poporul real a fost în perioada modernă încă și mai desconsiderat decît era în lumea premodernă. Pentru că își urma un sens în istorie determinat de tradiție mai degrabă decît de elita modernă, revoluționară prin natura ei, poporul real a fost tratat ca o entitate degenerată în raport cu poporul ideal alcătuit din sălbatici buni.
Separarea critică a elitei de poporul real nu a afectat poporul, ci a agravat alienarea elitei, desprinsă odată cu repudierea poporului de ultimele repere ale realității istorice. Desprinsă de realitate, elita modernă urmărește în mod fatal realizarea utopiei. Întrucît are puterea de a decide și impune utopia, elita sfîrșește prin a distruge lumea.
Utopia este o lume fictivă, care nu poate dura pentru că nu este întemeiată în realitate. Ordinea utopică este ordinea unei revoluții permanente, a cărei instabilitatea structurală nu poate întemeia nimic, ci are doar capacitatea de a distruge lumea. Impresia mea este că Dalrymple ratează miza unei întrebări excelente pe care o pune chiar el („Când moare sau a murit o civilizație, cine este de vină? Mor civilizațiile sau părți din ea ca urmare a unui proces natural precum se întâmplă cu o celulă vie, sau sunt ucise de indiferență ori intenționat?” https://contramundum.ro/2022/07/13/fetele-oamenilor/) atunci cînd plasează responsabilitatea pentru sfîrșitul civilizației în neimplicarea părinților în educarea propriilor copii. Nicolás Gόmez Dávila pare să împărtășească această părere atunci cînd notează că „violența nu e de-ajuns pentru a distruge o civilizație. Orice civilizație moare din indiferența față de valorile aparte ce o întemeiază.” (Marginalii la un text implicit, Limes, 2020, p. 162). Dar în măsura în care orice civilizație este expresia istorică a unei lumi, ea nu stă doar pe conștiința unor valori, ci și pe conștiința apartenenței la un loc, pe asumarea participării la o lume comună. Aceasta înseamnă că o civilizație poate muri nu doar din cauza indiferenței față de valorile ei fundamentale, ci și atunci cînd aceste valori devin din forme elementare ale realului mijloace de transcendere a lui și de transformare a lumii (ca în proiectul democrației globale instaurată prin intervenție militară ori șantaj economic) și din elemente ale identității personale puteri ale depășirii de sine.
Pe Dalrymple îl nedumirește faptul că oamenii buni nu-și pot transmite bunătatea. Dar în creștinism nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu. Încetînd să mai fie martorul bunătății lui Dumnezeu și refuzînd să-și recunoască calitatea de beneficiar al bunătății Lui, omul modern a renunțat la sursa bunătății veritabile, instaurîndu-se pe sine ca principiu și criteriu al binelui.
Cultul valorilor le poate anula la fel de bine ca ignorarea lor odată ce valorile sunt desprinse de orizontul vieții comune și folosite fie pentru transformarea lumii, fie pentru transformarea individului, dar niciodată pentru conservarea unei lumi comune. Acesta pare să fie cazul poemului „First Fig” al poetei Edna St. Vincent Millay, evocat de Dalrymple ca o imagine a stingerii civilizației moderne: nu contează că lumînarea mea se stinge, important este că arde atît de frumos. Dar poate tocmai de aceea se stinge înainte de sfîrșitul nopții: nu doar pentru că este lumînarea mea privată, ci mai ales pentru că arde la ambele capete.
Privitor la cele două capete ale lumînării, comentariile amintesc de caracterul bisexual al lui Millay. Mi se pare însă că identificarea celor două capete prin suflet și trup ar putea oferi o înțelegere mai cuprinzătoare nu doar a poemului, ci și a raportului dintre lume și civilizație: civilizația decade, se descompune, moare ori se stinge în măsura în care-și pierde sufletul, adică lumea (despre contribuția ordinii liberale la sinuciderea Vestului, vezi cartea lui James Burnham’s Suicide of the West și un comentariu informat în articolul lui Modern Age, Spring 2018, https://isiorg.b-cdn.net/wp-content/uploads/2018/04/MA_60.2_McCarthy_Essay.pdf?x64936)
În momentul de față nu trăim doar o prăbușire a civilizației, ci mai ales o desființare a lumii. Civilizația nu este lumea, ci doar expresia ei istorică. Lumea este temelia unei civilizații. Cred că distincția dintre lume și civilizație ne ajută să percepem mai bine proporțiile și cauza dezastrului actual precum și cum a fost posibil ca civilizația modernă să fie distrusă tocmai de cei care doreau să o salveze.
Nu poți transmite memoria prezenței în lume în cadrul unei utopii globale. Din acest motiv, oricît de eroic și de onorabil, orice apel la părinți, la profesori, la Biserică este o pierdere de timp. Ce trebuie să li se ceară acestor nobile ruine ale normalității este să înceteze să mai participe la proiectul utopist. Nici măcar propunerea lui Gόmez Dávila nu mai este cu putință în prezent: „Astăzi individul are de reconstruit înlăuntrul său universul civilizat ce dispare în jurul său” (op. cit., p. 128). Pentru că înaintea universului civilizat, lumea pe care acesta se sprijinea a dispărut deja. Iar gîndirea umanistă, demonstrată de Dalrymple în eseul menționat, nu poate înțelege acest lucru din simplul motiv că ea a generat noua ordine utopică, reducînd realitatea la utopie, la o ordine accesibilă doar intelectual. Iar cînd utopia înlocuiește realitatea, realitatea devine o utopie. După cum observam într-un comentariu recent, lumea omului moare odată cu omul, dispare odată cu omul (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/despre-lume.html). Ceea ce înseamnă că cele două cauze ale morții omului pot fi atribuite și morții unei lumi. Care sunt cele două cauze ale morții omului? Mentalitatea modernă ar fi înclinată să răspundă: moartea naturală și moartea accidentală (sau prematură). Însă din perspectiva creștinismului tradițional, moartea nu este niciodată naturală, chiar dacă poate avea o cauză naturală. Pentru un creștin, omul moare atunci cînd iese sufletul din el. Sufletul iese din trup cînd este chemat de Dumnezeu și cînd nu-și mai poate susține trupul (afectat de boală, bătrînețe sau de o violență excesivă).
Lumea omului are un suflet al ei în măsura în care locuitorul are conștiința sufletului său. Ea își pierde sufletul și devine o anti-lume pe măsură ce omul își pierde sufletul (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/despre-lume.html). Deposedat de sufletul său, poporul a ajuns astăzi să-și reprezinte elita umanistă și utopistă.