Lumea este lume a omului. Condiția existenței unei lumi nu este viața, ci prezența umană. În absența omului poate exista viață, dar nu poate exista lume fără om, nu poate exista o lume non-umană. Căderea a dus la posedarea lumii, la căderea omului în lume și astfel la ratarea omului și a lumii odată cu el. Dar lumea îi aparține omului pentru a se împlini prin el, omul este mai degrabă destinația lumii și loc al lumii fără a deveni prin aceasta lume. Chiar și acolo unde omul lipsește, creația îl așteaptă pentru ca prin el să se împlinească ca lume:
„lumea e chemată să se umanizeze întreagă, adică să primească întreagă pecetea umanului, să devină pan-umană, actualizându-se în ea o trebuință implicată în rostul ei; să devină întreagă un cosmos umanizat, cum nu e chemat și nu poate deveni pe deplin omul, nici măcar la limita alipirii sale de lume, confundându-se deplin în ea, un om cosmicizat. Destinația cosmosului pentru om și nu a omului pentru cosmos se arată în faptul că cosmosul e obiectul conștiinței și al cunoașterii umane și nu invers; ci și în faptul că tot cosmosul servește practic existenței umane.” (Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 1, 1996, p. 14)
Faptul că lumea este întotdeauna lume a omului nu înseamnă neapărat că orice lume este prielnică omului. Pentru că omul poate fi antiuman, adică opus propriei naturi, el poate da naștere unor lumi antiumane.
Lumea modernă este o lume antiumană. În esența ei, lumea modernă este transumanistă, oferind omului posibilitatea de a-și proiecta lumea pe care și-o dorește în timp ce-i refuză împlinirea vocației de locuitor. Lumea antiumană este lumea care-și valorifică propria cădere. Omul modern nu este nici un microcosm, nici un macrocosm, ci un multivers.
Deși lumea umană a murit, ea tot se află într-o situație mai bună decît lumea antiumană actuală, care nu poate muri pentru că și-a pierdut sufletul. Cel puțin lumea umană poate învia. Așteaptă doar ca omul să-și vină în fire.
