Cu vreo șase ani în urmă descopeream că interesul unui tînăr neoprotestant de a înființa o mănăstire ortodoxă, care i se părea profitabilă în virtutea votului sărăciei depus de monahi, se regăsea în lumea ortodoxă, ai cărei lideri își manifestau preocuparea pentru transformarea Bisericii într-o corporație (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/02/crucea-la-doua-capete.html). Astăzi mi se pare tot mai limpede că operațiunea a fost finalizată. De aceea, consider că în calitate de creștini ortodocși nu ne mai putem propune împiedicarea falsificării BOR, realizată deja, ci păstrarea și afirmarea adevărului.
Spre deosebire de ce ne spun ierarhi precum PS Ignatie, sarcina creștinismului nu este aceea de a „oferi o alternativă tăvălugului ideologiei neomarxiste a teoriilor de gen” (https://episcopiahusilor.ro/biserica-referendum-si-resetare), ci aceea de a vesti salvarea omului din păcat și moarte și de a oferi mijloacele salvării. Prin urmare, mi-am propus ca aceasta să fie ultima mea postare legată de complicitatea realizată între elită și ierarhia ortodoxă în vederea falsificării învățăturii ortodoxe. Mă voi strădui în schimb să păstrez calea deschisă, o cale care era evidentă pentru creștinii ortodocși, dar care a încetat să mai fie urmată de cînd ortodoxia a devenit, din singura alternativă la această lume, una dintre alternativele mai mult sau mai puțin religioase ale lumii. Ortodoxia românească de astăzi a devenit de fapt ea însăși o alternativă la ortodoxia patristică, ajungînd să interpreteze pînă și gîndirea patristică dintr-o perspectivă necreștină pentru a o folosi în scopuri necreștine.
Închei prin evocarea unei observații făcută de un scriitor european, care răspundea îngrijorării unui confrate japonez, dar și propriei sale îngrijorări. Dialogul mi se pare cu atît mai sugestiv în contextul trădărilor cumplite la care au fost expuși credincioșii ortodocși și tradiția ortodoxă de ierarhii, profesorii de teologie și religie împreună cu intelectualii și jurnaliștii ortodocși și cu toți cei care au făcut posibilă această trădare din interes sau din lașitate.
„Deodată Kenji a spus:
— Am trădat lumea adevărată.
— Lumea adevărată? Ce înseamnă asta?
— Nu știu. Dar nu este asta – și a făcut un gest cu mâna în direcția autostrăzii.
— Ei bine, poate ne vom întoarce la ce a fost. Nu se poate să dureze această situație. O să explodeze într-o zi, foarte curând.
— Prea tare și prea târziu.
— Nu și dacă se mențin deschise alte căi.
— Să menții deschise alte căi?
Kenji s-a lăsat din nou pradă gândurilor. Și eu eram mai puțin optimist decât păream.”
(Kenneth White, Lebedele sălbatice. Călătorie-haiku, Constanța, Editura Europolis, 1994, p. 47-48)