Dis-locarea este rezultatul în-locuirii. În-locuirea care duce la dis-locare nu este o simplă schimbare a unor lucruri, denumiri, interpretări ori semnificații cu altele mai potrivite. În-locuirea fundamentală este cea care urmărește schimbarea realității în întregul ei. Această schimbare este realizată prin redefinirea realității.
O realitate redefinită afectează deopotrivă realitatea și omul, chiar dacă în moduri diferite. Așa cum antimateria există în cadrul ordinii materiale, tot astfel anti-realitatea există în cadrul realității. Prin redefinirea realității, omul nu construiește o altă realitate și cu atît mai puțin recreează realitate. Prin redefinirea realității, omul participă la ordinea spirituală a anti-realității. Redefinirea realității este în esență un efort anti-logic prin care realitatea este desprinsă de logosul ei. Separarea definitivă a anti-realității de realitate se va produce însă prin judecarea lumii redefinite. Judecata va fi făcută de Logosul creației la revenirea Lui în slavă.
Dacă definirea lucrului se face prin numire, redefinirea realității se face prin interpretare. Definirea urmărește așezarea lucrului în locul său, protejat prin nume. Redefinirea nu contestă numele, ci locul lucrului. Redefinirea nu oferă un nume nou; ea nu este o renumire, ci o încercare de eliberare a lucrului de esența lui. Nu doar că redefinirea păstrează numele, dar se folosește de acest nume pentru a scoate lucrul din locul lui fie prin atribuirea unor false locuri, fie prin desființarea locului. Odată dislocat, lucrul încetează să mai răspundă la chemarea pe nume. Ceea ce răspunde în locul lui este anti-lucrul.
Lucrurile nu sunt independente de numele lor pentru că nu sunt indiferente față de locul lor. Relația dintre nume, realitate și cunoaștere nu poate fi înțeleasă decît teologic, după cum ne arată părintele Schmemann:
„Semnificativ pentru viața din grădina raiului este faptul că omul dă nume lucrurilor. De îndată ce au fost create animalele, ca să-i țină tovărășie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: «...așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam». Dar, în Biblie, un nume este infinit mai mult decât un mijloc prin care să se distingă un lucru de altul. El descoperă esența însăși a unui lucru, sau mai degrabă dezvăluie esența acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru înseamnă a arăta înțelesul și valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-1 cunoaște ca venind de la Dumnezeu și a-i cunoaște locul și funcția în cosmosul creat de Dumnezeu.
A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el și prin el. Și, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act «religios» sau «cultic», ci chiar mod de viață. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a șaptea (adică timpul), și aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea și bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte.
Așa încât singura reacție naturală (și nu «supranaturală») a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată și sfințită, este de a-L binecuvânta și el pe Dumnezeu, de a-i mulțumi, de a vedea lumea așa cum o vede Dumnezeu și – în acest act de recunoștință și adorare – de a cunoaște, a numi și a stăpâni lumea.
Toate calitățile raționale, spirituale și de alt fel ale omului, care-1 disting de celelalte creaturi, își au centrul și realizarea finală in această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înțelege, așa-zicând, sensul setei și foamei care constituie viața lui.” (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 12-13)
Explicația părintelui Schmemann ne ajută să înțelegem că a numi realitatea nu înseamnă a căuta utilitatea ei imediată. Numirea realității nu este un act prin care realitatea este făcută să corespundă nevoilor sau necesităților noastre, ci mai degrabă este unul prin care omul răspunde nevoii realității de a-și primi numele potrivit. Realitatea nu are nevoie doar să fie numită, ci să fie numită potrivit naturii ei. Asta înseamnă că un nume nepotrivit împiedică împlinirea realității.
A numi realitatea este o vocație a omului, nu o putere discreționară sau arbitrară. Definind lumea, omul își recunoaște responsabilitatea față de ea, o ia în grija lui, păstrînd-o în hotarele numelui ei. Lumea are nevoie să fie numită, așteaptă să fie recunoscută și asumată de om. A numi este un act fundamental, prin care realitatea este binecuvîntată; prin binecuvîntare, lumea este primită ca dar și așezată în locul ei propriu.
A numi este a binecuvînta. De aceea, numirea potrivită depinde de un mod de viață potrivit, și anume unul care este în acord cu realitatea pentru că este în acord cu intenția creatoare a lui Dumnezeu. Doar omul care trăiește potrivit naturii sale de ființă liturgică, de preot al creației (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/diversiunea-autenticitatii-in-ortodoxie.html) poate numi în mod potrivit lumea pentru că doar el o poate recunoaște în firea ei. Și pentru că o recunoaște în ceea ce este, omul o poate închina, împlinind astfel misiunea lui originară față de lume: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. […] Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2, 8, 15) A numi corect și a păstra înțelegerea naturală a lumii sunt modurile fundamentale de a lucra și păzi ordinea creației, împlinind astfel voința Creatorului.
Omul își pierde însă locul în momentul după ce devine incapabil să mai păstreze înțelegerea creației prin Creator. Păcatul neascultării constă în respingerea cunoașterii lumii prin Dumnezeu în favoarea cunoașterii lumii prin lumea însăși, prin asimilarea lumii. Păcatul face ca omul să-și piardă locul. Păcatul este o formă de cunoaștere a lumii lipsită de capacitatea de a percepe locul lumii. Omul dislocat dislocă lumea prin simplul fapt că o împiedică să-și vină în fire, să-și regăsească locul, adică sensul, rațiunile imprimate în ea prin gestul creator al lui Dumnezeu. Omul dislocat este un anti-om care nu poate participa decît la răspîndirea anti-realității.