Muzica bizantină, iconografia bizantină, predica „perfectă”, atitudinea și gesturile corecte pot fi tot atîtea curse pregătite cu scopul de a crea atmosfera „autentică” în bisericile ortodoxe. Dar un lucru poate fi autentic și cu toate astea să nu fie adevărat. Poate fi falsificat prin întrebuințarea și scopurile false care-i sunt atribuite. Lucrul acesta face din „autenticitate” una dintre capcanele cel mai greu de observat (vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/despre-diferenta-dintre-credinta.html). Cu atît mai mult astăzi, cînd ne naștem într-o lume străină de ortodoxiei. Iar cu cît ești mai străin de ortodoxie, cu atît ești mai atent la puritatea ei, ignorînd faptul că lupii sunt, la rîndul lor, deosebit de pretențioși cînd este vorba despre calitatea unei blăni de oaie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/lupul-canonic.html): blana de oaie nu trebuie să fie doar naturală și în stare bună, ci trebuie mai ales să pară vie.
Orice număr de magie are nevoie de un decor și de o recuzită speciale, care să inducă în același timp emoție și abaterea atenției de la adevăr și realitate.
Adevărul și realitatea vieții ortodoxe sunt determinate de ordinea liturgică, adică de rugăciune. Rugăciunea este esența vieții omului pentru că omul este în mod esențial, după cum sublinia părintele Schmemann, o ființă rugătoare:
„Toate calitățile raționale, spirituale şi de alt fel ale omului, care-1 disting de celelalte creaturi, își au centrul şi realizarea finală in această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înțelege, așa-zicând, sensul setei şi foamei care constituie viața lui. «Homo sapiens», «homo faber»..., dar, mai întâi de toate, «homo adorans». Prima definiție a omului, cea de bază, este că el este preotul. El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu această Euharistie, el transformă viața sa, cea pe care o primește de la lume, în viață în Dumnezeu, în comuniune cu El.” (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 13)
Căderea omului este o cădere din această slujire și de aceea, prin această ratare a vocației omului, lumea nu mai poate fi primită ca dar și nici nu se mai poate împlini prin readucerea ei ca mulțumire înaintea lui Dumnezeu. Întrucît omul își redobîndește această vocație în Biserică, este inevitabil ca vrăjmașul omului să-l urmărească în Biserică și să-l împiedice în Biserică să-și împlinească vocația sa de preot. Această deturnare a vocației ortodoxe se face în prezent în ortodoxia românească prin cîteva căi principale care urmăresc falsificarea naturii Bisericii și a naturii omului. Înșelarea credincioșilor se face prin două propuneri, și anume prin adaptarea ortodoxiei la lume, respectiv prin izolarea ortodoxiei de lume. Deși aparent cele două ispite par opuse, ele urmăresc un scop identic.
Una dintre aceste rătăciri este estetismul, adică înțelegerea frumosului ca o condiție pentru adevăr și bine. Mă tem că frumosul în sine este mai periculos decît urîțenia evidentă. Există însă în zona ortodoxiei educate convingerea că frumosul este o garanție pentru bine; aceasta este una dintre cele două prejudecăți mortale din ortodoxia noastră (cealaltă susținînd că inteligența nu poate urmări decît adevărul).
Am participat astăzi la liturghie la o biserică de cartier. Nu cred că ortodoxul care eram cu 20 de ani în urmă ar fi rezistat pînă la sfîrșitul liturghiei: m-ar fi rănit pictura interioară (vezi mai jos cîteva imagini de o urîțenie rară), m-ar fi deranjat corul și mai ales persoanele care cîntă în jurul tău pline de evlavie și motivate foarte probabil de o rivalitate mai degrabă omenească, m-ar fi indignat conținutul predicii, iar omiterea Ecteniei și a Rugăciunii pentru cei chemați mi s-ar fi părut inacceptabilă. Dar în această obște de creștini ortodocși am descoperit ceva mai important, ceva care lipsește din toate bisericile în care am observat respectarea condițiilor necesare atmosferei ortodoxe „perfecte”: am descoperit o comunitate de preoți în sensul observației părintelui Schmemann citată mai sus. Am descoperit o viață de rugăciune, am întîlnit credincioși veniți să-l slăvească pe Dumnezeu, nu pentru a se încărca spiritual sau pentru a savura un moment de înălțare sufletească sau pentru a realiza o mentalitate deschisă.
Cu aproape trei
decenii în urmă evitam bisericile urîte. Mă rușinam de o ortodoxie urîtă, de un
Hristos urît (Marcu 8, 38). Cu timpul am descoperit însă că tocmai aici sunt șanse mai mari să te
întîlnești cu Hristosul adevărat. Din simplul motiv că din ortodoxia „urîtă” crucea nu a fost eliminată încă.
