Foarte probabil, dreapta și stînga nu doar valorifică anumite predispoziții omenești, ci favorizează totodată apariția lor. Astfel, în timp ce stînga se folosește de înclinația omului de a refuza realitatea, dreapta pare să fie capabilă să-i adune în special pe indivizii cu o capacitate redusă de percepere a realității. Dacă lucrurile stau așa, atunci stînga valorifică o luciditate care, în ciuda nihilismului evident, îi oferă o superioritate tactică care explică succesul stîngii în războiul cultural. Din acest punct de vedere, se poate spune că stînga nu are adversar într-un război cultural pe care l-a cîștigat cu ajutorul decisiv al dreptei. Cînd Traian Ungureanu îi propune dreptei să caute să cîștige „bătălia culturală” mai degrabă decît alegerile politice (https://r3media.ro/jurnalistul-traian-ungureanu-acuza-ue-de-dominare-prin-formula-epidemica-cine-nu-se-vaccineaza-cine-nu-accepta-ideile-lor-e-periculos-pentru-ceilalti-nu-europa-ci-ue-pierde-in-f/), el demonstrează exact această incapacitate de recunoaștere a realității în privința victoriei stîngii. Mai mult, stînga a cîștigat prin chiar victoria dreptei înregistrată încă din perioada Băsescu. Dezastrul actual este rezultatul direct al victoriei elitei de dreapta, realizată inclusiv prin contribuția lui Ungureanu.
Profesorul Ioan-Aurel Pop este un alt caz reprezentativ pentru orbirea mediului conservator în raport cu realitatea politică. Am amintit cu alt prilej confuzia ilustrului istoric cu privire la raportul dintre neam și BOR (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/ordinea-corespondentei-cu-realitatea-si.html ) precum și raportul său fragil cu realitatea (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/integrarea-in-realitatea-paralela.html). Recent, dl Pop îi predică corului despre marxismul neomarxismului actual în termenii unei drepte interbelice:
„Lumea gândită și numită globală nu este departe de poporul muncitor unic al comunismului de odinioară și nici de lozinca prin care s-a consacrat comunismul: proletari din toate țările, uniți-vă. Firește, mijloacele contemporane de impunere a acestui nou marxism sunt mult mai subtile și de aceea mai ademenitoare. Nici ele nu-i pot înșela pe cei cunoscători.” (https://r3media.ro/prof-ioan-aurel-pop-lumea-globalista-nu-este-departe-de-poporul-muncitor-unic-al-comunismului-de-odinioara-si-nici-de-lozinca-prin-care-s-a-consacrat-comunismul-proletari-din-toate-tarile-uniti-va/). Nu aș îndrăzni să contrazic un cunoscător precum dl Pop, însă din cîte am auzit eu de la unii care beau la o masă alăturată de a mea, proiectul globalizării, condus de o elită supranațională, este departe de a urmări unirea proletariatului (desființat de altfel prin reformele neoliberale din anii ’80-’90). De fapt, globalizarea este produsă de capitalismul neoliberal, iar stînga nu a făcut decît să speculeze dezastrul social și economic lăsat în urmă de dreapta. Însă este mult mai comod să faci stînga răspunzătoare pentru ruina socială, umanitară și ecologică în care dreapta a adus lumea în ultimii cincizeci de ani. Dacă ești un om de dreapta, atunci este sigur că vei evita să deranjezi realitatea pentru ca nu cumva realitatea să ajungă să te deranjeze la rîndul ei.
Globalizarea nu este doar un proces economic, ci și un experiment social, cultural și mai ales antropologic. Sub autoritatea și promisiunile „societății deschise”, el a fost derulat în România de intelectualii de dreapta împreună cu cei de stînga. Traian Ungureanu reușește performanța, care ar fi uluitoare dacă nu înțelegem dificultatea cronică a dreptei de a percepe și recunoaște realitatea, de a chema la războiul cultural împotriva stîngii în timp ce regretă eșecul proiectului societății deschise: „Cîtă vreme a fost mesagerul democrației, al economiei și societății deschise, America și «eliberarea» americană au avut sens și valoare istorică reală.” (https://trungureanu.blogspot.com/2022/10/american-fucktotum.html)
Nu doar dreapta de la noi are un simț atrofiat al realității. Criza familiei din lumea occidentală este provocată direct de imbecilitatea dreptei americane postbelice:
„forțele din spatele instituirii căsătoriei private au fost multe. Dar este adevărat că Partidul Republican a fost implicat decisiv. În 1969, pe cînd era guvernator al Californiei, Ronald Reagan a semnat primul proiect de lege de divorț de comun acord, fără vreo vină a părților, din istoria Americii. Judecătorul-șef Earl Warren (republican) a prezidat o anulare cu 7-2 a unei decizii a Curții Supreme din Connecticut în Griswold vs. Connecticut (1965), prin care legaliza contraceptivele, argumentînd că acestea sunt protejate de o «zonă de confidențialitate». Opinia decisivă în Roe vs. Wade (1973) a fost redactată de judecătorul Harry Blackmun și a fost aprobată de judecătorul-șef Warren E. Burger, care nu erau doar republicani, ci fuseseră numiți chiar de Nixon. Partidul Republican, în concluzie, a fost esențial pentru formarea căsătoriei private, a cărei întemeiere a zdruncinat fundația vieții americane, reorientînd căsătoria într-un sens opus binelui public și limitînd-o la interesul individual.
[…] În condițiile căsătoriei publice, nu există o astfel de dificultate conceptuală. Cînd guvernul federal din cadrul New Deal a jucat un rol activ în asigurarea bunăstării materiale a cetățenilor americani, s-a presupus că soții căsătoriți (în special, tații căsătoriți) meritau prioritate. Scopul a fost să ajungă la femei și copii prin responsabilitatea soțului. Acest fapt a oferit cheltuielilor o țintă limitativă, în același timp întărirea căsătoriei ca rezultat. După cum explică Cott,
«Bunăstarea muncitorilor a fost ținta politicilor interne ale New Deal... Încercările constante, din agenție federală după agenție federală, de a susține indivizii și familiile națiunii în timpul crizei economice s-au adresat soțului-tată drept principalul salariat și cetățean... Marea majoritate a beneficiilor oferite de New Deal au mers către bărbați ca indivizi care erau sau erau pe punctul de a deveni soți, tați și susținători de familii și către femei, unde este cazul, privite ca soții sau văduve.»
Unitatea conjugală a fost răsplătită și în securitatea socială. Un amendament din 1939 a sporit pensia unui bărbat cu 50 la sută dacă la vîrsta de 65 de ani mai locuia cu soția sa. Cott explică efectul: «un bărbat căsătorit care a lucrat lîngă un bărbat singur timp de același număr de ani și a contribuit cu aceeași sumă, a obținut cu 50% mai mult». Mai mult decît o simplă politică de familie, New Deal a oferit Americii o politică de căsătorie în toată regula. Privit în această lumină, New Deal pare mai degrabă o expresie reînnoită a teoriei căsătoriei a Părinților Fondatori, mai degrabă decît trădarea lor.
[…] The Population Bomb (1968), a lui Paul Ehrlich, un tratat malthusian, anti-natalist, a reprezentat corect sentimentul Comisiei pentru Creșterea Populației și a Viitorului American înființată de președintele Nixon (1970). Comisia era prezidată de John D. Rockefeller III (republican). În 1972, Comisia și-a emis raportul, cerînd guvernului să «neutralizeze... acele presiuni legale, sociale și instituționale care au fost în esență pro-nataliste». Nixon însuși a criticat ferm constatările Comisiei. Cu toate acestea, afirmația Comisiei potrivit căreia «nu vor rezulta beneficii substanțiale din creșterea în continuare a populației națiunii» – și că «stabilizarea treptată a populației noastre prin mijloace voluntare [adică avortul și contracepția] ar contribui în mod semnificativ la capacitatea națiunii de a-și rezolve problemele» – determină cadrul pentru viitoarea politică americană. Roe a fost decis la mai puțin de un an mai tîrziu.
În cadrul acestei noi reglementări, politica familială nu este structural în măsură să susțină căsătoria în mod direct. Politica de familie poate fi concepută fie pentru a aduce ajutor celor săraci, fie căsătoriilor în mod indirect prin intermediul copiilor (vezi Creditul fiscal pentru copii) – sau ambele, dar niciodată familiei în ansamblu prin intermediul căsătoriei. Întărirea căsătoriei este efectiv absentă ca obiect al politicii publice, în ciuda recomandărilor mai multor platforme respectabile de politici publice.” (https://www.theamericanconservative.com/the-once-and-future-marriage/)
„Proiectul de lege (votat în Senatul american săptămîna trecută, prin care este anulată legea de Apărare a Căsătoriei, Defense of Marriage Act) este o măsură preventivă în cazul în care Curtea anulează Obergefell, o perspectivă puțin probabilă ridicată de acordul lui Clarence Thomas în cazul Dobbs, în care a cerut Curții să reconsidere Obergefell și alte hotărîri întemeiate pe un proces echitabil («substantive due process» este «un principiu din dreptul constituțional al Statelor Unite care permite instanțelor să stabilească și să protejeze anumite drepturi fundamentale împotriva ingerinței guvernului». Vezi mai mult la https://en.wikipedia.org/wiki/Substantive_due_process).
Cum a trecut proiectul? Singurul mod în care ar fi putut avansa în Senatul mărginit, divizat și infirm a fost cu sprijinul republican semnificativ, iar 12 republicani – membri ai partidului «conservator» – au votat pentru a recunoaște în lege o definiție a căsătoriei necunoscută în istoria omenirii pînă la schimbarea de proporții cosmice produsă ieri.” (https://www.theamericanconservative.com/on-marriage-betrayal/)