„Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru.”
George Orwell, 1984
Judecînd după afirmațiile făcute de Președintele Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop în cadrul Sărbătorii de la Putna, limitele Bisericii ar fi determinate de limitele lumii, iar cele ale BOR de limitele națiunii române: „Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.” (https://basilica.ro/patria-noastra-sa-fie-credinta-noastra-biserica-noastra-este-egala-cu-natiunea-romana-ioan-aurel-pop-la-putna/). Se pare că reputatul istoric nu a aflat încă faptul simplu că Biserica (să sperăm că și BOR), nu este din lumea aceasta. În plus, dacă patria noastră ar fi, după cum ne îndemna domnul profesor „credința noastră” („pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi”), atunci noțiunea de patrie nu ar mai avea nici un sens, decît în măsura în care ar fi credință în patrie – situație în care noțiunea de credință („încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”, Evrei 11, 1) își pierde sensul.
Raportarea corectă la Biserică, credință, neam, patrie este esențială nu doar pentru sănătatea credinței, dar și pentru înțelegerea provocării adusă de mișcări radicale precum Woke, Cancel culture, BLM sau LGBT. După cum o demonstrează din păcate chiar dl prof. Ioan-Aurel Pop, înțelegerea greșită a creștinismului îl determină să propună o soluție defectuoasă și de aceea ineficientă la această provocare:
„Cel mai frumos răspuns la acest val de cancel culture, care înseamnă de fapt „anularea culturii” ar trebui să fie democrația.
[…] Democrația, ca să funcționeze, are nevoie de niște reguli. Iar una este aceasta: minoritatea se supune majorității.
Trecem din democrație în dictatură și ni se spune ce să citim, cum să citim, ce statui să facem, pe care să le dărâmăm. Or, oamenii mai bătrâni de aici știu că dictaturile – că-s de stânga sau de dreapta – ajung la controlul societății, la restrângerea societăților, la cenzură.
Răspunsul nostru ar trebui să fie apărarea democrației în forma în care democrația s-a manifestat până acum, care este o formă imperfectă, până când vom ajunge noi sau urmașii noștri la o formă mai bună. Altminteri, cred că vor degenera toate în anarhie dacă nu mai avem capacitatea să distingem binele de rău și să acceptăm, cum ne învață Sfânta Biserică, faptul că omul este supus greșelii. Oamenii greșesc.
[…] Cum să judec eu, după principiile mele de astăzi, niște lucruri care erau legale și morale în alte epoci? Trebuie să judec fiecare om după epoca în care a trăit.
Suntem într-o perioadă complicată și trebuie să ne revenim repede, să restabilim echilibrul și valorile. Iar valorile se restabilesc printr-o educație bună, prin cultură serioasă, prin credință, prin frică de Dumnezeu. Dacă ne închipuim că totul este permis, atunci comitem o imensă blasfemie.
Omului nu-i este permis totul. Omul, ca să poată trăi în societate, trebuie să respecte niște reguli. Și unele din aceste reguli s-au transformat în legi. Și, ca să putem trăi împreună, trebuie să respectăm și legi juridice, și legi morale.
Salvarea este democrația, este apărarea valorilor democratice prin educație sănătoasă.” (https://basilica.ro/ioan-aurel-pop-cel-mai-frumos-raspuns-la-cultura-anularii-ar-trebui-sa-fie-democratia/)
Motivul pentru care nu mai este posibilă „apărarea democrației în forma în care democrația s-a manifestat până acum” este pentru că astăzi majoritățile se constituie într-un mod diametral opus modului în care se formau pînă la Revoluția culturală din Occident din anii 60-70 ai secolului trecut. Spre deosebire de felul în care se petreceau lucrurile pînă la jumătatea secolului 20, majoritatea nu mai este formată acum prin corespondența cu realitatea, ci printr-un consens social întemeiat pe refuzul adevărului obiectiv și permanent. Este regretabil că domnul Ioan-Aurel Pop nu pare să observe că atunci cînd invocă în apărarea personalităților românești din trecut criteriul contextului („Cum să judec eu, după principiile mele de astăzi, niște lucruri care erau legale și morale în alte epoci? Trebuie să judec fiecare om după epoca în care a trăit”), nu face decît să justifice exact relativismul hermeneutic care a făcut posibil fenomenul cancel culture. „Anularea culturii” determinată de această cultură a anulării a apărut ca un stadiu superior al unui proces intelectual început prin relativizarea produsă prin contextualizare. Chiar dacă simpla relativizare a unei epoci istorice nu era suficientă pentru a elimina din ea criteriul moral și condiția adevărului, ea a făcut posibilă ușurința cu care milcarea „cancel culture” s-a răspîndit în mediul universitar nord-american. Dacă nu putem judeca cu principiile de astăzi lucrurile care erau legale și morale în alte epoci înseamnă fie că principiile mele de astăzi nu sunt legale și morale, fie că lucrurile din alte epoci nu erau legale și morale. Cînd propune că fiecare epocă are propria ei legalitate și moralitate, dl Ioan-Aurel Pop nu face decît să susțină mișcarea woke și cancel culture.
Nu știu dacă intervenția Patriarhului Daniel a fost ulterioară răspunsului domnului Ioan-Aurel Pop, însă cert este că PF Daniel a corectat în mod salutar afirmațiile Președintelui Academiei, precizînd că importantă nu este majoritatea, ci adevărul:
„Trebuie să avem totdeauna speranță, să avem dialog și să nu ne gândim totdeauna dacă avem majoritate sau nu avem, ci dacă avem dreptate sau nu, dacă ne aflăm în adevăr și în dreptate și dacă dorim binele țării noastre și al poporului nostru, și nu doar un aranjament pentru un succes personal, individual.” (https://basilica.ro/pf-daniel-sa-nu-ne-gandim-daca-avem-majoritate-ci-daca-ne-aflam-in-adevar/?swcfpc=1)
Dictatura nu se manifestă atunci cînd „ni se spune ce să citim, cum să citim, ce statui să facem, pe care să le dărâmăm” cum consideră domnul Ioan-Aurel Pop. Nici lecturile obligatorii, nici temele pentru acasă nu sunt expresia dictaturii. Dictatura nu este cea care îți spune ce să citești sau să nu citești; dictatura este cea care-ți spune să citești lucrurile contrare realității și să nu le citești pe cele legate de realitate. Dictatura este cea care impune un consens social contrar realității. Dictatura care dărîmă statui urmărește să distrugă nu doar amintirea unor personalități, ci trecutul însuși, memoria care, împreună cu rațiunea, ne permite să rămînem în realitate adică în adevăr. Creștinii din antichitatea tîrzie care au distrus temple și statui ale zeităților greco-romane au greșit, fără îndoială. Dar ar fi o eroare dacă i-am condamna sau, la fel de bine, dacă i-am scuza în termenii epocii lor. Gestul lor distructiv exprima o înțelegere mai profundă decît grija și admirația omului civilizat pentru operele de artă: participarea creștinilor la distrugerea monumentelor clasice (un episod izolat totuși, în ciuda dosarului istoric falsificat de Catherine Nixey https://humanitas.ro/humanitas/carte/epoca-%C3%AEntunec%C4%83rii) rămîne, trebuie recunoscut, o acțiune regretabilă. Însă eroarea distrugerii templelor și statuilor păgîne nu vine dintr-o insuficientă apreciere a culturii clasice, ci dintr-o parțială înțelegere a creștinismului. Dacă creștinismul asigură în cel mai înalt grad corespondența dintre adevăr și realitate și recunoașterea acestei corespondențe, atunci reprezentarea unei false corespondențe nu poate constitui o amenințare pentru creștinism. Ceea ce corespunde adevărului nu se poate duce la dictatură pentru că adevărul nu poate fi impus prin forță. Poate în schimb și trebuie să fie apărat, inclusiv prin forță, atunci cînd adevărul nu poate fi ales, cum se întîmplă în cazul copiilor nenăscuți uciși prin avort. De aceea, observațiile dlui Ioan-Aurel Pop cu privire la respectarea regulilor și legilor întrucît sunt formulate de majoritate nu sunt nici creștine, nici conservatoare (cea ce nu-i împiedică pe ortodocșii care se cred conservatori doar pentru că le place portretul din tinerețe al lui Eminescu să vadă în dl Pop un reprezentant remarcabil al cauzei naționale); dincolo de faptul că majoritatea poate oricînd formula legi și reguli inumane, precum Legile rasiale de la Nürnberg din 1935, sau legile Jim Crow și regulile segregaționiste adoptate în Statele Unite în secolul 19 și începutul secolului 20, întrebarea este: dacă minoritatea se supune majorității, cui se supune majoritatea?
Principiul majorității nu este o garanție pentru democrație și cu atît mai puțin pentru respectarea libertății cetățenilor. Singurul lucru care poate asigura funcționarea societății este adevărul. În momentul în care orice altceva capătă prioritate asupra adevărului, nimic nu mai contează. A întemeia o societate pe libertate duce mai devreme sau mai tîrziu la aceeași tiranie produsă în societățile întemeiate pe egalitate.
Finalitatea actului liber nu este libertatea. Finalitatea actului liber este adevărul. Adevărul este că doi plus doi fac patru, că nu poate exista căsătorie decît între un bărbat și o femeie adulți care consimt în mod liber să se căsătorească, adevărul este că omul nu se poate naște decît bărbat sau femeie și că schimbarea sau alegerea sexului propriu este o minciună, că bebelușul nenăscut este o ființă cel puțin la fel de umană ca un adult și că avortul nu este doar o crimă, ci o crimă abominabilă. O societate care permite și chiar încurajează aceste minciuni este o societate bolnavă și se îndreaptă în mod necesar spre totalitarism în vederea suprimării adevărului.
Lumea modernă a făcut posibilă apariția unei înțelegeri a lumii cu totul diferită de experiența umană din întreaga istorie. Pînă în epoca modernă, majoritatea era constituită prin acordul cu realitatea, recunoscînd că adevărul este rezultatul și criteriul corespondenței gîndirii și acțiunii cu realitatea. Odată cu modernitatea, adevărul este într-o măsură tot mai mare rezultatul consensului social. În momentul de față, minoritatea creștină care încă mai asumă un adevăr corespondență este pe punctul de a face eroarea de a propune, în vederea validării de majoritatea consensului, principiul corespondenței cu realitatea ca pe o formă de consens particular realizat între niște indivizi care, deși marginali, își afirmă dreptul lor de a fi respectați ca o minoritate. Este exact lucrul pe care-l dorește majoritatea consensului, întrucît în felul acesta creștinismul renunță practic la pretenția sa de adevăr, falsificîndu-și natura, devenind la rîndul lui un tip de ordine care și-a construit sensul în acord cu anumite convenții determinate istoric. Mai precis, creștinismul riscă să realizeze exact eroarea gravă făcută de domnul Ioan-Aurel Pop cînd afirma caracterul coincident al bisericii și lumii și al locuirii noastre în credință (vezi mai sus, primul paragraf, „Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.”)
Creștinii și necreștinii trăiesc în aceeași lume, dar aparțin unor lumi diferite: creștinii trăiesc într-o lume întemeiată pe corespondența cu realitatea, ceilalți într-o lume întemeiată pe consens.
Ordinea întemeiată pe consens, adică pe acordul reciproc dintre indivizi, este posibilă doar prin respingerea noțiunii de realitate obiectivă. Odată cu realitatea propriu-zisă, lumea consensului refuză pretenția de adevăr a perspectivei religioase și a tradiției dezvoltată de aceasta, transformîndu-le în ordini de consens religios, care trebuie să fie în permanență verificate și sancționate de consensul general (este ceea ce se-ntîmplă de ceva timp cu bisericile liberale, transformate în organizații civice din care conștiința religioasă a dispărut). Pentru a fi validate ca atitudini acceptabile în ordinea consensului, disciplinele religioase trebuie să-și suspende condiția adevărului. Principiul toleranței este unul dintre instrumentele principale prin care adevărul corespondenței este înlocuit cu adevărul consensului.
Deși poartă aceleași denumiri, valori precum toleranța, diversitatea, demnitatea, libertatea sunt, în ordinea consensului, opuse sensului lor propriu asigurat de ordinea corespondenței cu realitatea. În ordinea consensului trec doar denumirile, nu și conținuturile. Denumirile primesc în ordinea consensului conținuturi noi, determinate prin consens.
Ordinea consensului social este asigurată exclusiv prin opoziția față de ordinea corespondenței. Dacă ordinea corespondenței ar dispărea, ordinea consensului s-ar prăbuși în golul interior.
„Cine controlează trecutul controlează viitorul, cine controlează prezentul controlează trecutul” afirma sloganul Partidului în romanul lui Orwell, 1984. Cancel culture, cultura anulării corespondenței cu realitatea și a anulării recunoașterii realității a coincis în România cu întemeierea culturii consensului imediat după 1990, cînd elita de dreapta a început să pună sub semnul dilemei cultura națională și tradiția ortodoxă.
Realitatea nu
este doar realitatea imediată, chiar dacă realitatea imediată este un adversar
redutabil al ordinii consensului. Însă realitatea nu se reduce la ceea ce este
acum, ci cuprinde și ceea ce a fost. Acesta este unul dintre motivele pentru
care Partidul din 1984 și orice
sistem totalitar încearcă să șteargă trecutul. Pentru că trecutul formează cu
minoritatea unui prezent controlat de majoritatea consensului o altă
majoritate, o majoritate formată din unirea celor vii cu cei morți, majoritatea recunoașterii, nu majoritatea consensului.
Realitatea imediată este adîncă. Adîncimea nu este formată de trecut, ci este proprie unei lumi create. Tocmai pentru că este creată, adevărul lumii se descoperă, nu se stabilește prin consens. Pentru că este creată, ea este personală, are un creator, deci are o finalitate. Finalitatea lumii nu este să fie cunoscută. Finalitatea lumii este ca autorul lumii să fie cunoscut. Realitatea creată este recunoscută personal într-o ordine a corespondenței; realitatea construită social (Peter Berger) sfîrșește prin a fi impusă într-o ordine a consensului universal obligatoriu.
Majoritatea care impune ordinea consensului produce, inventează, construiește adevărul. Majoritatea din ordinea corespondenței recunoaște adevărul. În ordinea consensului, individul este obligat să se supună adevărului stabilit prin consens; în ordinea corespondenței, individul este liber să asculte de adevărul pe care nu poate să nu-l recunoască așa cum Winston nu putea să nu recunoască faptul că O’Brien îi arăta patru degete și nu cinci.
Democrația în care trăim și care, potrivit domnului profesor Ioan-Aurel Pop, reprezintă salvarea, ne spune de ceva vreme că, cel puțin deocamdată, nu contează cîte degete vedem. Ceea ce contează este consensul.
