Ceea ce mi s-a părut că lipsea din observațiile tranșante formulate de Alexandru Racu într-un text recent (https://alexandruracu.wordpress.com/2023/01/30/cea-mai-buna-dintre-lumile-posibile/) apare în postarea ulterioară (https://alexandruracu.wordpress.com/2023/01/31/o-noua-lista-neagra-cu-oamenii-rusilor/). Este vorba despre cauza principală care ne-a adus în situația disperată de a recunoaște că „orice șansă de a construi ceva în viitor nu poate porni decât de la conștientizarea faptului că în momentul de față nu se poate construi nimic.” (https://alexandruracu.wordpress.com/2023/01/30/cea-mai-buna-dintre-lumile-posibile/). După cum putem vedea din textul lui Aleaxandru despre lista neagră, motivul pentru care orice grup politic, sistem sau anti-sistem reprezintă „aceeași mizerie” apare mai degrabă în textul despre lista cu „oamenii rușilor”, și anume, mentalitatea tribală care face un act de trădare din orice încercare de recunoaștere a erorilor sau a ticăloșiei evidente a membrilor propriului grup. Această complicitate de castă a fost dureros de vizibilă în cursul regimurilor Băsescu și Iohannis, cînd toate abuzurile uluitoare la adresa societății și a statului de drept au fost trecute cu vederea de segmentul educat/clasa de mijloc din două motive iresponsabile: pentru a nu încuraja opoziția pesedistă și pentru ca restul populației să nu afle că intelectualii/clasa de mijloc se pot înșela într-un mod atît de cumplit.
Mai mult decît prostia sau paranoia, această complicitate de clan a făcut și va face posibile listele albe și listele negre. Prostia și paranoia ajută, dar nimic nu contribuie mai mult ca instinctul de supraviețuire în preocuparea și decizia individului de a face parte din clanul de ale cărui liste negre se teme toată lumea și pe ale cărui liste albe doresc să se regăsească cei mai mulți dintre noi. După 1990, segmentul educat a fost cel mai segregat din întreaga societate românească, izolîndu-se într-o superioritate revanșardă care a prelungit utilitatea listelor negre și albe începute de legionari și perfecționate de comuniști.
Evident că în felul acesta nu se poate construi nimic. Dar asta nu este din cauza corupției și limitelor alternativei antisistem, de care, dacă am înțeles bine din textul lui Alexandru Racu, ar fi responsabilă întreaga societate românească. Impresia mea este că vina pentru lașitatea și trădarea liderilor politici ar trebui căutată mai degrabă în trădarea și lașitatea celor care consideră dezastrul acceptabil cîtă vreme este produs de „ai noștri”.
Transformările fundamentale se pot produce doar atunci cînd cineva este dispus să apară pe o listă neagră pentru a desființa lista albă în primul rînd, dezvăluind corupția, vanitatea și ipocrizia celor „aleși”. Așa cum s-a întîmplat în incidentul descris de Cardinalul Robert Sarah în cartea de convorbiri cu Nicolas Diat, Ori Dumnezeu, ori nimic (https://editurasapientia.ro/ori-dumnezeu-ori-nimic-dialog-despre-credinta-cu-nicolas-diat/). Este vorba despre un episod care ar putea fi inclus în manualul de educație a omului politic (nu întîmplător inclus într-un articol întitulat „Presidential Lessons from Cardinal Sarah” https://www.theamericanconservative.com/presidential-lessons-from-cardinal-sarah/). Pe scurt, revenit ca rector al seminarului din Conakry, Guineea (localitatea sa de baștină), Sarah este surprins de nivelul de „dezintegrare morală” la care ajunseseră seminariștii. Transformările fundamentale pe care le-a impus în vederea restabilirii sănătății institutului de teologie catolică au fost respinse de seminariști, revolta lor culminînd cu incendierea bisericii seminarului. Pentru că nici unul dintre studenți nu și-a recunoscut implicarea,
„Cardinalul Sarah a declarat că ar fi preferat ca studenții să dea foc camerei lui în semn de protest, dar a fost profund îngrijorat de faptul că bărbați care se pregătesc să devină preoți ar da foc casei Domnului. El a amenințat că dacă nimeni nu se va prezenta pentru a-și recunoaște vinovăția, va demite fiecare seminarist și va închide seminarul pentru un an. Nimeni nu s-a prezentat, iar el și-a respectat cuvîntul.
Cardinalul Sarah s-a confruntat cu presiuni din partea autorităților atît ale Bisericii, cît și ale statului, care i-au cerut să revină asupra deciziei, dar el nu a cedat. Sarah a insistat că nu poate permite oamenilor capabili să dea foc unei capele să devină preoți, iar decizia sa a rămas în picioare. În anul următor, noii seminariști au fost obligați să aibă un certificat de bună conduită de la preotul lor înainte de a se înscrie. Rezultatul a fost o clasă cu jumătate din numărul studenților din anul precedent, dar aceștia erau acum seminariști în care bunul rector știa că avea motive să aibă încredere.” (https://www.theamericanconservative.com/presidential-lessons-from-cardinal-sarah/)
Sarah nu a cerut o listă albă. A cerut oameni care să poată deveni prilejuri de regenerare spirituală. Nu a verificat o listă, ci a pus la încercare niște oameni. Nu a considerat că, fiind vorba despre seminariști, este vorba despre ai noștri, indiferent de cît de răi ar fi ei. La noi nu se poate ajunge însă la asemenea măsuri radicale din simplul motiv că oricît de gravă ar fi dezintegrarea morală a oamenilor, ceea ce contează este că sunt ai noștri. Iar dacă sunt ai noștri, atunci mergem cu ei, cu Dumnezeu înainte, pentru că altfel ar trebui să admitem că „ai noștri” ar putea fi la fel de răi ca „ai lor”. Ceea ce ar fi inacceptabil.
Impresia mea este că aici s-ar afla
motivul principal pentru care este imposibil să se producă acele transformări
fundamentale în societate pe care ni le dorim cu toții: vrem să ne apară numele pe lista albă, indiferent de cît de compromiși ar
fi toți ceilalți trecuți pe ea și indiferent de cît de compromiși am fi noi înșine. Iar cel mai simplu mod în care poți apărea pe o listă albă este să-i treci pe o listă pe neagră pe toți ceilalți care nu sunt ai noștri.