Sensul figurat al termenului „paladiu” desemnează putere ocrotitoare, chezășie, garanție; ceea ce servește ca mijloc de ocrotire, de apărare, de conservare. Am căutat definiția termenului după ce l-am întîlnit într-o declarație a lui Iraclie Porumbescu citată de Mircea Platon în partea a doua a studiului său despre manifestările naționale de la Putna din 1871 și Iași, 1875 (prima parte a apărut în numărul din decembrie 2022 al revistei Contemporanul și poate fi citit online la https://www.contemporanul.ro/arhiva-contemporanul/contemporanul-nr-12-decembrie-2022.html; partea a doua, „Serbarea de la Beilic: Iași 1875” a apărut în numărul din această lună al revistei (nr. 2, 2023, p. 6) și încă mai poate fi găsit la centrele de difuzare a presei.)
Paladiul la care se referea părintele Iraclie Porumbescu era alcătuit din „naționalitate și confesionalitate”, adică tocmai din cele două elemente declarate în zilele noastre incompatibile cu singura identitate demnă de om, identitatea mondială (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/02/poporul-populatia-si-ceilalti.html). Dar preotul bucovinean amintește în continuare că măsura culturii și civilizației unui popor este dată de dorința de a-și manifesta conștiința națională și credința religioasă: „dară apoi, cum vedem, astăzi toate popoarele culte și progresate, întru păstrarea tot a acestui paladiu al lor luptă din toate răsputerile lor!”
Paladiul ocrotește în măsura în care este afirmat, apărat și transmis generațiilor următoare. Iraclie Porumbescu observa că autoritatea imperială ar trebui să respecte această datorie față de naționalitate și religie ca semn al respectului pe care Viena ar trebui să-l aibă față de propriul ei „paladiu”. Nerespectarea identității naționale a românilor și a credinței lor ortodoxe ar fi transformat furtul inițial al Bucovinei într-o crimă. Însă crima era o parte esențială a „paladiului” imperiului habsburgic. Firește, fără a fi recunoscută ca atare, ci, dimpotrivă, ca operă de civilizare a unui teritoriu slab populat și aflat în părăginire, după cum subliniază autorul Istoriei Austriei citat de M. Platon ca un caz tipic de istoriografie imperială.
Și astăzi înapoierea, sărăcia și alte neputințe pe care unele puteri străine le-au produs și de care altele au știut să profite sunt invocate în vederea „salvării” noastre, fără ca eroul civilizațional și complicii lui autohtoni (care, în cuvintele părintelui Iraclie citat în studiul lui M. Platon, „tind să sugrume naționalitatea, confesionalitatea, până și existența elementului autohton și indigen”), să-și asume vreodată responsabilitatea pentru dezastrul produs în urma fiecărei noi misiuni de salvare.
Nu știu dacă Țările Române erau cu adevărat în starea de plîns în care ni se spune că le-a găsit Carol I sau dacă nu cumva ne confruntăm și aici cu o exagerare menită să amplifice meritele dinastiei Hohenzollern în România. Dincolo de calitățile și reușitele lui Carol I, implicarea sa în restaurarea monumentelor fundamentale ale identității românești – la Curtea de Argeș, la Tîrgoviște, la Iași – asocierea sa cu figurile fondatoare ale neamului nostru (Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare) indică mai mult decît o simplă intenție restauratoare. Avem de-a face cu un veritabil proiect de întemeiere a unui nou stat, occidental în primul rînd. Este momentul în care sunt schimbate axele istorice ale românilor, aspect asupra cărui sper că voi reveni într-un text separat. Deocamdată voi aminti doar un lucru bine cunoscut, însă mai rar recunoscut, și anume că în spatele proiectului restaurator al lui Carol I a stat primul și cel mai grav proiect demolator al construcțiilor simbolice din istoria noastră: Mănăstirea Curtea de Argeș, Mitropolia din Tîrgoviște, Sf. Nicolae Domnesc din Iași. În ciuda descrierilor elogioase, construcțiile originale nu au fost restaurate, ci refăcute de la temelie, cu modificări de substanță care anulează o dată în plus posibilitatea raportării la trecutul pe care-l reprezentau. Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș ar fi fost „restaurat” la fel dacă localnicii nu s-ar fi opus și nu ar fi stat de pază în jurul „paladiului” de care erau conștienți.
Programul „restaurator” al arhitecților lui Carol I a mers pînă la capăt, făcînd să dispară și pictura interioară de la Sf. Nicolae Domnesc din Iași, ctitoria Sf. Ștefan cel Mare. Dar ce sens ar fi avut o astfel de ștergere a monumentelor reprezentative ale identității noastre naționale? Ștergerea era indispensabilă redefinirii noastre. Era nevoie de un nou început, de un nou descălecat, de o nouă întemeiere, de o nouă direcție.
Austriecii nu încercau în Bucovina o redefinire, ci o înlocuire a românilor cu imigranți. Redefinirea urmărită în schimb de Carol I îi punea pe români pe o direcție care nu era cuprinsă în trecutul lor. Părea să fie direcția bună, și de aceea, în ciuda vocilor critice din epocă, proiectul a fost primit cu recunoștință de societatea românească. După cum notează regretatul istoric Sorin Iftimi,
„Propaganda
vremii începuse deja să alăture figurile regelui Carol I și ale voievodului Ștefan
cel Mare. Ulterior au fost cultivate asemănările dintre domniile celor doi,
acestea urmând a fi caracterizate ca «îndelungate și înțelepte».” (Cercetări privitoare la istoria bisericilor
ieșene. Monumente, ctitori, mentalități, Doxologia, 2014, p. 24. Se pot
descoperi multe lucruri tulburătoare despre culisele acestui proiect de reconstrucție
a istoriei noastre în primul capitol al acestei cărți „Restaurarea Bisericii
„Sfântul Nicolae” Domnesc (1884-1904)”, disponibil la https://edituradoxologia.ro/sites/default/files/pdf/2015/12/pages_from_istoria_bisericilor_iesene_1-28.pdf;
cartea mai poate fi comandată la https://edituradoxologia.ro/cercetari-privitoare-la-istoria-bisericilor-iesene.)
Este posibil ca în timp ce patrioții moldoveni apărau paladiul bucovinenilor, cel moldovenesc și, în definitiv, românesc, să fi fost înlocuit cu unul foarte asemănător cu cel original și totuși atît de diferit în noua lui putere ocrotitoare?