S-au împlinit zilele acestea șase ani de la protestele din 2017 determinate de intenția guvernului Grindeanu de modificare a Codului penal (https://ro.wikipedia.org/wiki/Protestele_anticorup%C8%9Bie_din_Rom%C3%A2nia_din_2017%E2%80%932019). La vremea respectivă, reacția manifestanților l-a determinat pe dl Gabriel Liiceanu să afirme că a fost pentru prima dată după 1989 cînd am ieșit din condiția de populație pentru a deveni un popor: „senzația de ființă colectivă unită pe valorile eterne ale Europei este extraordinară” (vezi citatul mai larg la https://www.libertatea.ro/stiri/gabriel-liiceanu-despre-proteste-nu-suntem-un-popor-cu-care-se-poate-face-orice-1733756; observațiile au fost făcute în cadrul emisiunii „În fața ta” realizată de postul Digi24 https://m.facebook.com/gabrielliiceanu/videos/gabriel-liiceanu-ne-am-sp%C4%83lat-de-senza%C8%9Bia-c%C4%83-suntem-un-popor-/1319442208122692/)
Încurajat de intervenția dlui Liiceanu, un alt distins intelectual, dl Codrin Liviu Cuțitaru, dezvolta în aceeași perioadă opoziția popor vs. populație în articolul „Semnificația unui cuvînt”, apărut în Dilema Veche, nr. 678, 16-22 februarie 2017 (https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/semnificatia-unui-cuvint-620901.html). Filologul Cuțitaru era însă mai radical decît filozoful Liiceanu, definind „poporul” și „populația” mai puțin din perspectiva „valorilor eterne ale Europei” și mai degrabă din cea a valorilor civice ale unei modernități în care atît poporul cît și populația sunt categorii perimate în raport cu cetățenia universală. Dar dl profesor Cuțitaru nu părea să observe că față de această cetățenie universală nu doar „populația” este depășită, ci pînă și „poporul” dlui Liiceanu odată cu „valorile eterne”, de vreme ce acestea vin din trecutul aflat, pentru dl profesor Cuțitaru, în descompunere:
„[...] «specificismul», «regionalismul», «purismul», «identitarismul» înaintașilor [...] reprezintă zvîrcolirile din urmă ale trecutului, ale unor mentalități încă neapuse (și, tocmai de aceea poate, coagulate într-o ultimă răbufnire, aparent, puternică!), deși profund învechite. Declinul «lumii așa cum o știm», cu alte cuvinte.”
Oricît de bizară ar părea păstrarea conceptului de popor în relație cu „spiritul mondial” care i-a cuprins pe manifestanții împotriva OUG 13 într-un fel de replică seculară a Rusaliilor, dl Cuțitaru ne lămurește: „poporul” trebuie înțeles în sensul modern al ideii de identitate națională potrivit căruia
„națiunea este tot mai puțin văzută ca reflecția unei conștiințe etnice și tot mai mult drept oglinda unei conștiințe civice. Mi se pare firesc. Unitatea de acțiune și de identitate a unui grup dat vine din valorile sale etice și sociale, iar nu, neapărat, din coincidența istorico-geografică de a vorbi o limbă comună și de a împărți același teritoriu. Prin urmare, strict prezumtiv judecînd lucrurile, în postură de, să zicem, chinez, te poți simți, la un moment dat, «mai conațional» cu americanii decît cu propriii tăi semeni biologici, dacă scara axiologică la care îți raportezi existența devine compatibilă cu modelul comportamental majoritar de peste Ocean și nu cu paradigmele filozofice din jurul Marelui Zid.”
Propunerea dlui Liiceanu de definire a poporului ca „eu colectiv” nu este mai puțin problematică, pentru că nu reușește să arate diferența specifică dintre popor și populație: „am devenit un popor. Până acum, nu aveam conștiința unui eu colectiv. Ce este minunat când te duci în piață este că simți că ceilalți oameni îți seamănă” (https://www.libertatea.ro/stiri/gabriel-liiceanu-despre-proteste-nu-suntem-un-popor-cu-care-se-poate-face-orice-1733756). În definitiv, tocmai asta părea să definească populația: înlocuirea indivizilor concreți cu un eu colectiv protector. Nu seamănă oare între ei oamenii și într-o populație? Atunci singurul lucru care deosebește poporul de populație ține de asemănarea diferită dintre indivizii cuprinși în cele două categorii: în cadrul poporului apărut în cursul protestelor din ianuarie-februarie 2017, toți indivizii seamănă cu dl Liiceanu. Poporul seamănă cu Maestrul și este frumos; populația este atît de urîtă încît se poate spune că este lipsită de chip. Nu este urîtul lipsa frumosului?
Lucrurile sunt însă chiar mai interesante în cazul descrierii dlui Cuțitaru, care merge și mai departe decît dl Liiceanu: asemănarea dintre membrii unui popor (în sensul modern, precizează dl Cuțitaru) depășește pînă și ordinea biologică. O afirmă în pasajul citat deja mai sus și care poate că le-a scăpat unor cititori mai grăbiți:
„în postură de, să zicem, chinez, te poți simți, la un moment dat, «mai conațional» cu americanii decît cu propriii tăi semeni biologici, dacă scara axiologică la care îți raportezi existența devine compatibilă cu modelul comportamental majoritar de peste Ocean” (subl. mea, G. F.).
Axiologia bate biologia și este util să comparăm viziunea mesianică a noului popor format prin primirea tablelor Legii venită „de dincolo”, din transcendența de după Ocean, cu imaginea poporului lui Dumnezeu din Noul Testament: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu erați popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu” (I Petru 2, 9-10). În ambele cazuri avem de-a face cu apariția unei noi rase de oameni în istorie; în ambele cazuri „poporul” este universal, vorbește o nouă limbă unificatoare și are misiunea de a transforma „neamurile”, adică populațiile, în popor, în poporul mondial, în cazul dlui Cuțitaru, în poporul Maestrului, în cazul dlui Liiceanu (dacă am înțeles corect). Asta nu înseamnă că românul sau chinezul își realizează umanitatea pe măsura americanizării lor. Americanizarea este doar un instrument în vederea mîntuirii prin mondializare, iar acolo unde procesul de americanizare se blochează într-un imperialism naționalist, el reprezintă o cădere în idolatrie care trebuie denunțată (așa cum o face Chomsky împreună cu ceilalți profeți ai tradiției mesianismului cosmopolit ale cărei rădăcini pot fi urmărite în trecut pînă la Spinoza). Americanii sunt utili însă nu doar prin putere, ci prin asocierea puterii cu o neașezare constitutivă; ei nu sunt modelul noii umanități, ci mijlocul care face posibilă trecerea spre o altă specie umană, lipsită nu doar de o identitate locală, ci chiar și de determinări biologice. De aceea, proiectele de tip MAGA și orice expresie de patriotism constituie întîrzieri inacceptabile în realizarea împărăției pămîntești.
Referința creștină la o specie/rasă aleasă este așadar esențială pentru a înțelege apariția noului popor mondial: în ciuda aparențelor, sloganul „vrem o țară ca afară!” nu exprima dorința de reformare a instituțiilor statului, ci era mai degrabă o invocație religioasă, o formă de mijlocire sacerdotală realizată de „poporul sfînt” ca răspuns la chemarea de a realiza o societate incoruptibilă precum dincolo de Ocean, așa și dincoace de el. Ceea ce face diferența dintre manifestanții de la Revoluție și cei din Piața Universității din 1990, de o parte, și cei din Piața Victoriei din 2017-2019, pe de alta, este că primul grup se regăsea în rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce grupul celor frumoși și liberi se regăsea în UEuropa noastră; celebra reclamă Emag, „Libertate în fiecare zi”, lansată în 2019, a reprezentat confirmarea victoriei #rezistenților în lupta lor împotriva pesediștilor care doreau să readucă frigul, foamea și frica în România (ironia este că ele aveau să fie aduse de fapt în anii imediat următori de regimul Iohannis prin restricțiile impuse în 2020 în contextul pandemic și continuate prin cele economice în contextul războiului din Ucraina).
În orice caz, nu mi se pare că interpretarea dată de domnii Liiceanu și Cuțitaru raportului dintre popor și populație se apropie de gîndul lui Noica, deși amîndoi pretind că pleacă de la observația lui Noica cu privire la decăderea românilor din starea de popor în cea de populație. Cred că mai fidel spiritului lui Noica este maestrul Dan Puric, care vede poporul în manifestarea fibrei conservatoare ortodoxă (adică exact în segmentul atribuit de segmentul progresist populației), rezervînd populației apatia, indiferența și adaptabilitatea (https://jurnalul.ro/cultura/teatru/dan-puric-daca-vrei-sa-cuceresti-un-popor-nu-trebuie-sa-vii-cu-armata-peste-el-este-suficient-sa-i-tai-radacinile-si-privirea-spre-cer-668296.html) Totuși, instinctul de adaptare, oportunismul, parvenitismul nu se combină cu nepăsarea, ci reprezintă forme grave de degenerare morală, care ar necesita poate recunoașterea unei noi categorii pe lîngă cea a poporului prezent și a populației absente, cu atît mai mult cu cît realitatea imediată ne-a demonstrat că tocmai această categorie „dinamică” se identifică cu segmentul progresist. Dacă lucrurile stau așa, atunci recuperarea populației este posibilă; apatia care o caracterizează poate fi doar aparentă, ea exprimînd mai degrabă resemnarea cuiva care simte că a fost abandonat, dar care și-a păstrat suficiente resurse de integritate pentru a nu-și propune să se adapteze. O demonstrează faptul că astfel de oameni se trezesc și sunt recunoscători cînd sunt priviți ca popor; dimpotrivă, parvenitul se îndepărtează imediat ce înțelege că apartenența la poporul acesta i-ar reduce din „oportunități”. Prin urmare, cei care simt că aparțin poporului au obligația de a recupera populația cu atît mai mult cu cît e de presupus că o clasă politică pe măsura poporului mondial visat de dl Cuțitaru ar face din ignorarea populației o datorie morală. La vremea respectivă, doar politicienii corupți îi acordau atenție populației: „Cîtă vreme politicienii vor dialoga cu o populație și nu cu un popor, mă tem că teribila scindare (între popor și populație, nota mea, G. F.) va continua.” Iadul sunt ceilalți, afirma Sartre; intelectualii de dreapta sunt mai preciși și totodată mai judicioși: ceilalți sunt populația.
Mai trebuie observat un lucru: texte de genul celui semnat de dl Cuțitaru au apărut în revista dlui Andrei Pleșu dintotdeauna: unele puneau în discuție patriotismul, altele familia, altele credința și toate propuneau redefinirea ca soluție la dilemele implicate. Spiritul critic este util, considera dl Pleșu, „ca să îmbunătățești ceva, ca să repari ceva, ca să reformulezi ceva, pe scurt, ca să zidești” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/andrei-plesu-a-primit-crucea-saguniana-86909.html). Nu știu dacă mai poate restaura BOR cît a reformulat școala Pleșu în acești treizeci de ani, mai ales că „reparațiile” au fost făcute cu binecuvîntarea ierarhiei ortodoxe (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). Multă vreme am crezut că această susținere a fost acordată din prostie, lașitate sau oportunism; de-abia în ultimii ani am înțeles că, de fapt, liderii ortodocși făceau în ortodoxie exact același lucru pe care-l făcea Dilema în cultura română. Au lucrat în echipă pentru realizarea unui popor nou.
Însă poporul este diferit de populație din simplul fapt că vine din trecut. Populația vine din viitor, adică de nicăieri, și de aceea nici nu poate avea unul. Doar omul care vine din trecut are un drum. Aceasta nu înseamnă că drumul omului urmează desfășurării istoriei; iar istoria nu-l poate urma pe om decît pînă la groapă. Drumul omului nu vine dintre trecut spre viitor; vine din adîncurile omului și duce spre adîncurile lui. Viitorul este mai în adînc, nu mai în afară (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/02/omul-din-afara-si-omul-dinauntru.html).
În secțiunea „Viață și societate” din Cuvînt împreună despre rostirea românească (Humanitas, 1996), Constantin Noica abordează tema libertății plecînd de la o observație a lui Sextil Pușcariu cu privire la sensul originar al expresiei „a-i da drumul cuiva” (5. A da drumul, p. 146-150). A da drumul cuiva nu înseamnă neapărat a-i dărui libertatea: dacă-i dai drumul în pădure, într-un loc lipsit de drum și în care nu poți decît să rătăcești pînă mori, continui de fapt să-l ții legat. Viața în libertate presupune existența drumului și posibilitatea de a-l urma. Însă Noica subliniază că nu este vorba despre existența oricărui drum, ci despre drumul propriu:
„[…] fără în-drumare nu e libertate. Și totuși nu orice îndrumare este una din căile tale, după cum nu orice drum este drumul. Omul prins în captivitate ar putea exclama : «»dați-mi un drum, oricare!», căci orice drum este pentru el o eliberare. Dar expresia noastră nu spune a da un drum, spune a da drumul. Și dacă în munți drumul e deseori unul singur, îți place să citești în vorba românească sensul mai adînc, de a da drumul adevărat, pentru cel ce se cufundă în libertatea lui.” (p. 150)
Care este acest drum adevărat? Orice drum pe care-l poți urma liber este un drum, dar asta nu-l transformă într-un drum adevărat: este drumul integrării în UE un drum adevărat? Este idealul unei țări ca afară un drum adevărat? De unde vin aceste destinații, de pe ce drum?
Drumul adevărat este adevărat pentru că pleacă de la adevăr, nu pentru că este drumul meu. Iar dacă nu pleacă de la adevăr nu poate fi drumul meu și, de fapt, nici nu poate fi un drum. Chiar și drumurile înșelătoare există doar pentru că există un drum adevărat. Desigur, faptul că pleacă de la adevăr nu înseamnă că pleacă de la adevărul nostru, ci de la ceea ce este adevărat în noi și ne poate face adevărați. Pentru că pleacă de la ceea ce este adevărat în noi, drumul adevărat rămîne în adevăr și duce la adevăr.
Populația nu este compusă din „ceilalți”. Ceilalți sunt cei care-i dau drumul populației doar în pădure. Sunt cei care îndrumă poporul vechi doar spre drumurile noi, pentru a face din el un popor nou. Poporului îi sunt oferite toate drumurile, în afara drumului adevărat. Tot ce are de făcut, acum și întotdeauna, este să stea locului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/starea-locului.html).
