Secretul vieții a înlocuit taina vieții. El constă în recunoașterea publică a realizărilor profesionale sau personale, de la afaceri, carieră politică sau performanță culturală la producțiile fabuloase din bucătărie, locurile fermecătoare vizitate sau membrii propriei familii, care nu poate fi decît de-a dreptul magică. A-ți aranja viața în felul acesta înseamnă a o pune în ordinea lumii. Iar în centrul acestei ordini ești tu. Ierarhia ortodoxă care susține dezvoltarea personală, mentalitatea deschisă și stima de sine împiedică lumea să-și vină în fire, binecuvîntînd centralitatea uzurpatoare a omului căzut.
Dar în măsura în care lumii îi lipsește înțelegerea persoanei, îi lipsește și percepția tainei. Secretul vieții presupune că nu există decît această viață; taina vieții ne spune însă că această viață nu este vie decît în măsura în care în-vie. Succesul în viață depinde astfel de uitarea tainei.
Spre deosebire de restul lumii vii, scufundată în mister și care iradiază mister, omul se poate desprinde de taina care îi este proprie. Odată ce-și ratează vocația tainei, el devine indiferent și la misterul lumii, care nu-i mai spune nimic decît în măsura în care poate fi integrat în inventarul realizărilor personale constituit și de nenumăratele fotografii cu decor natural. Reducerea lumii la un decor și a istoriei la un context strict individual demonstrează însă absența persoanei. În vechile fotografii, prezența omului intensifica și lumina un loc. În imaginile de astăzi, simpla apariție a omului epuizează locul, care este exploatat cu succes pentru că nu mai poate fi îmbogățit în mod tainic.
Orice reușită durează printr-un sacrificiu. Succesul este posibil și durează prin sacrificarea persoanei. Uitarea persoanei a fost necesară realizării unei false prezențe, manifestată printr-un prezent continuu fabricat prin permanenta inventare de sine, care-l împiedică pe om să-și amintească și să se întoarcă pentru a fi viu.