Cînd spunem că trăim într-o epocă post-creștină, recunoaștem dispariția creștinismului tradițional. Dar aceasta nu ar trebui să fie o problemă dacă ținem cont de faptul că în primele trei sute de ani creștinismul a prosperat într-o lume anticreștină. Însă ceea ce este fără precedent în istorie nu este slăbirea și retragerea creștinismului tradițional, ci înlocuirea lui cu un nou creștinism. Aceasta face ca recunoașterea statutului post-creștin al epocii actuale să fie nu doar insuficientă, ci mai ales să ascundă caracterul înșelător al noului creștinism. De altfel, acesta este motivul principal pentru care noua ortodoxie accentuează pînă la caricaturizare caracterul anti-creștin al lumii de astăzi: noua ortodoxie are nevoie să-și demonstreze continuitatea cu ortodoxia tradițională și face acest lucru denunțînd ostilitatea culturii seculare față de cuvintele lui Hristos, cuvinte pe care noua ortodoxie le nesocotește de altfel cu aceeași ușurință, reducîndu-le prin „traducere” și „actualizare” la cugetul lumesc. În fapt, este mai corect să spunem că post-creștinismul actual este deghizat în și exprimat mai ales prin noul creștinism, caracterizat de disponibilitatea noii biserici de a satisface pretențiile, așteptările și nevoile lumii în termenii lumii.