România în tranziţie: de la minciuna globală la minciuna profundă

Care diavol

Te-a păcălit jucînd de-a baba-oarba?

Ochi fără mîini, mîini fără ochi, urechi

Fără de mîini sau ochi, mirosul singur,

Sau un crîmpei bolnav al unui simţ

N-ar merge-aşa călcînd în gropi.

Hamlet, III.iv [1]

Dacă există o realitate profundă, este pentru că adevărul realităţii imediate a fost în bună măsură acoperit de un voal subtil de minciună; realitatea profundă este realitatea repliată, şi tocmai această mişcare de retragere şi revenire a realităţii face ca viaţa omului să fie cu putinţă în ciuda Căderii. Realitatea profundă nu este însă intangibilă, cel puţin nu în lumea aceasta; minciuna urmăreşte realitatea pînă la capăt, astfel încît acolo unde muşamalizarea Învierii, de pildă, se dovedeşte ineficientă, minciuna ajunge să recunoască Învierea doar pentru a face din Înviere un brand: „Ni se vând partide, programe şi soluţii aşa cum ni se vinde un nou tip de detergent: printr-un clip «drăguţ» şi o faţă celebră care apare în cadru arătând ca şi el foloseşte produsul respectiv.” [2] Iar dacă-l ai pe Jesus pe afiş (sau în videoclip), poţi vinde orice – căci asta înseamnă că l-ai vîndut deja pe Iisus (Matei 4, 8-10). [3]

Realitatea profundă este aşadar asediată de o minciună pe măsură: de minciuna profundă. Mai precis, de metaminciuna descrisă de Mircea Platon în ultimul său eseu din ziuaveche.ro. [4]

În postfaţa cărţii A treia forţă: România profundă, vorbeam despre dificultatea dezvăluirii adevărului în condiţiile unei minciuni universale; însă minciuna universală încă mai poate fi denunţată, cîtă vreme rămîne minciuna „lor”, cîtă vreme rămîne o minciună de sistem. Cînd aceasta devine însă o metaminciună, ea nu mai poate fi contestată. Mai precis, contestarea ei devine ininteligibilă. Minciuna „lor” a devenit minciuna „noastră” şi se hrăneşte din chiar adevărurile noastre. De pildă, orice român resimte adevărul nevoii de întoarcere acasă, iar „a treia forţă” chiar putea constitui un astfel de drum, după cum ne promitea – cu îndreptăţire – medalionul de pe coperta a patra a cărţii. Un astfel de drum putea fi croit în ciuda eforturilor agenţilor minciunii globale (tehnocraţi locali, agenţi ai instituţiilor U.E., etc.) de a ne determina, prin satelit (de vreme ce nu au nici un raport nemijlocit cu realitatea românească veritabilă, în integralitatea ei istorică), coordonatele lui „acasă” şi traseul optim de urmat. Dar pentru ca minciuna globală să devină metaminciună, era obligatoriu ca operaţiunea de monitorizare derulată de agenţii globali să fie recomandată de personaje autohtone (aparent) neînregimentate şi dezinteresate, dedicate „cauzei” identităţii naţionale şi vocaţiei creştine a românilor. Semnul că metaminciuna s-a instalat deja se vede în faptul că cei, tot mai puţini, care insistă ca realitatea românească să fie definită de lucruri concrete şi nu de programe, previziuni şi statistici UE sau de aiurea, care văd în pămîntul ţării şi locul unde sînt îngropaţi bunicii, nu doar productivitatea solului arabil, [5] sînt imediat condamnaţi public ca apocaliptici, mesianici sau ca resentimentari. [6]

Cu doi ani în urmă, pe cînd scriam postfaţa volumului A treia forţă: România profundă, mai erau încă şanse ca observaţia „e ceva putred în ţinutul României” şi indicarea cauzelor acestei putreziciuni să trezească un elan cauterizator. Mecanismul metaminciunii nu se declanşase, tocmai pentru că avea nevoie de impulsul unei asemenea ameninţări, de semnalul replierii realităţii pe poziţii de adîncime. Astăzi însă, orice astfel de apel mi se pare inutil: de fiecare dată cînd urmaşii fideli ai bătrînului Hamlet scot, precum în „the closet scene” din piesa lui Shakespeare, fotografia regelui legitim pentru a confrunta impostura lui Claudius (Hamlet, III.iv 53-81), restul supuşilor din regat confundă chipurile celor doi fraţi. 

În ordinea minciunii globale, „adevărurile permanente” sînt respinse în numele „oportunităţilor” de traseu; în ordinea metaminciunii, adevărurile sînt adaptate la aceste oportunităţi. Metaminciuna apare astfel ca un hibrid realizat prin încrucişarea adevărului nostru cu minciuna lor, prin altoirea trufiei invadatorului pe ne-hotărîrea autohtonului. Minciunii care învăluie România de douăzeci de ani îi urmează metaminciuna lăsată peste România profundă din clipa revelării realităţii concrete a acestei Românii. Această realitate a fost descrisă atît în volumul A treia forţă: România profundă cît şi, în genere, în intervenţiile lui Mircea Platon, intervenţii anterioare şi ulterioare apariţiei acestui volum. Printre altele, instaurarea domniei metaminciunii se poate vedea şi în uşurinţa cu care anumite zone cultivate ale ortodoxiei româneşti au primit cu simpatie proiectul de „deconectare” propus de Vaslie Ernu, ignorînd cu totul faptul că această deconectare urmăreşte în realitate conectarea la un sistem de utopii, de halucinogene mai „speciale”, după cum declară chiar scriitorul basarabean (care practică o „marginalitate” cît se poate de profitabilă, de altfel). [7]

„Pentru că, în condiţiile multiplicării metastazice a limbajului fără acoperire în adevăr, nu poţi cunoaşte nimic decât din «interior». Şi nu poţi ajunge «in interior» decât lăsând adevărul la uşă. Trebuie să devii un maestru al întrebărilor şi al răspunsurilor mincinoase, care închid. Un manipulator de scule”, scria M. Platon în eseul citat mai sus. Dar un interior care interzice adevărul este o cameră de vid. Din perspectivă creştină, acest vid, nu moartea, este efectul cel mai dureros al Căderii, al faptului că omul l-a scos pe Dumnezeu din constituţia sa şi a lumii. Iar prin această „expediere” a lui Dumnezeu, omul a separat economia de iconomie, istoria de teologie, viaţa trupului de cea a sufletului, sîmbăta de duminică.

Hristos nu ne spune: „Daţi omului cele ale omului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, ci „daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Minciuna „de sistem” este cea care ne cere să îi dăm Cezarului cele ale lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu cele ale Cezarului; împotriva acestui soi de minciună se mai poate lupta. Metaminciuna este atunci cînd îl dăm pe Dumnezeu însuşi Cezarului.

Prin urmare, ce este de făcut atunci cînd nimeni nu mai pare capabil să mai perceapă diferenţa dintre cele două portrete, iar Duhul nu poate fi văzut decît de cei fideli? Un lucru este sigur: de vreme ce metaminciuna converteşte orice afirmaţie, orice adevăr în minciună, urmează că împotriva metaminciunii nu se mai poate lupta în felul în care se lupta împotriva minciunii, fiindcă atunci Cezarul însuşi este văzut ca Dumnezeu, iar omul, din mădular al lui Dumnezeu (ca membru al Bisericii, Trup al lui Hristos), devine scula Cezarului. Iată de ce cred că în loc să vedem un abandon în refuzul lui Mircea Platon de a mai lupta ca pînă acum, ar fi mai bine să vedem în gestul lui începutul unei altfel de lucrări, pentru împlinirea căreia putem începe deja să ne rugăm. După cum spunea Cardinalul John Henry Newman,

 „Părintele şi sfîntul meu patron, pentru care am o evlavie aparte, Sf. Filip Neri, a vieţuit într-o epocă tot atît de trădătoare faţă de ţelurile Bisericii, ca oricare alta care a mai fost şi va mai fi. Însă el a considerat că nu ne putem împotrivi ticăloşiei prin demonstraţii, nici printr-o mare ştiinţă de carte, nici prin proteste sau avertismente, şi nici nu trebuie să ne facem pustnici sau predicatori; ce ne trebuie este o şi mai mare căutare a curăţiei şi a adevărului.”

Iată, în încheiere, un pasaj sugestiv din conferinţa unui reputat apologet catolic, Peter Kreeft, al cărui ecumenism agresiv nu-l împiedică să spună multe lucruri cu cap:

„Noi, cei care am păşit în fiinţă în calitate de Adam (Om), am devenit golemul, «ne-omul». Socotesc că nu este o întîmplare că Tolkien a ales numele Gollum pentru Smeagol; în legenda iudaică, golem este, cum se ştie, «ne-omul». Gollum ilustrează jumătate din paradox; Frodo şi Sam cealaltă jumătate. Cei doi reuşesc să se împlinească şi să-şi salveze sinea doar pentru că se dăruiesc cu totul – se dăruiesc celorlalţi, Comitatului, lumii; nu se dedică vreunei cauze abstracte, ci unul celuilalt şi amîndoi Comitatului – adică lucrurilor concrete.

Spre deosebire de ei, Gollum este obsedat de cauza lui, de faptul de a poseda Inelul. Aproape că nu i-a mai rămas nimic pe dinăuntru, atît de egoist a devenit. El vorbeşte mai mult cu sine decît cu alţii. Gollum nu face nici o diferenţă între sine şi «Preţiosul» lui. Este nesigur în legătură cu cine este el însuşi. Vorbeşte despre sine la persoana a treia: «Preţiosule, nu-i lăsa să ne facă rău!» Observaţi acest amănunt: «Preţiosule, nu-i lăsa să ne facă rău!» Inelul este acum Preţiosul, iar Gollum şi-a pierdut preţuirea sa, valoarea sa. A devenit sclavul Inelului; Inelul este stăpînul lui Gollum. Acesta este fetişism. Slujeşti fetişului. Îi îngădui obiectului să devină un subiect pentru tine, să devină stăpînul tău. În fapt, obiectul a devenit acum persoana, sinele, actorul, iar Gollum a devenit obiectul acestuia, a devenit un «acela» în raport cu lucrul. Gollum şi-a lăsat sufletul înlăuntrul fetişului, la fel cum a făcut Sauron atunci cînd a făurit Inelul, astfel încît fără acel lucru sufletul lui este literalmente frînt în două. El este nimic. Nu se poate deosebi pe sine de Inel; el este Inelul. Omul a devenit un lucru, şi-a pierdut sufletul. Aceasta este starea sufletească a osîndei veşnice.” [8]

NOTE:

[1] Shakespeare, Hamlet, în Shakespeare, Opere complete, vol. 5, Univers 1986, trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu.

[2] Mircea Platon, “Sindromul Bucureşti”, în ziuaveche.ro, http://www.ziuaveche.ro/editorial/sindromul-bucuresti

[3] Astfel, nu văd de ce ar trebui să ne liniştească faptul că dl. Călin Georgescu declară, în finalul unei emisiuni, că românii se vor lăsa convinşi de acea forţă politică care îi va iubi (http://culianu.wordpress.com/2010/06/23/reprofesionalizarea-romaniei-calin-georgescu-dan-puric-si-dumitru-costin-2/#comments). Şi Hristos a fost vîndut printr-un sărut.

[4] Mircea Platon, “Sindromul Bucureşti”, în ziuaveche.ro, http://www.ziuaveche.ro/opinii/editorial/4577-sindromul-bucuresti.html 

[5] „[…] cultul tehnocratului, care submineaza viata democratica prin reformularea chestiunilor de bun-simt, rezolvabile in termeni traditionali, in termenii unui limbaj specializat si ai unor tehnici esoterice […]” Ibid.

[6] Vezi comentariile, lămuritoare, care au urmat articolului lui M. Platon pe forumul ziuaveche.ro, precum şi cele de la http://culianu.wordpress.com/2010/06/23/reprofesionalizarea-romaniei-calin-georgescu-dan-puric-si-dumitru-costin-2/#comments

[7] “Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul e peste tot, intrebarea care ramine e «noi ce facem?». Daca intelegem si reflectam la ce se intimpla in jurul nostru, atunci trebuie sa decidem ce facem. Colaboram, ne supunem sau ne revoltam? Daca alegem una din variante: cum o facem?…. In acest moment, eu nu am solutii fermecate, insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Utopiile au adus si multa suferinta, insa de ea nu scapam niciodata. Ideologia actuala propovaduieste «moartea utopiei». Ne este interzis sa visam, sa iesim din rind, fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv si tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de niste vise mai speciale.”

http://think.hotnews.ro/sistemul-bazat-pe-credite-bancare-%E2%80%93-un-%E2%80%9Cglamour-gulag%E2%80%9D.html

[8] Peter Kreeft, “Identity”, http://www.catholiceducation.org/articles/philosophy/ph0011.htm

Mircea Platon: Sindromul Bucureşti

Romania e plina de oameni care cer "solutia" si de oameni care ofera "solutia". E plina, adica, de oameni neputinciosi si de smecheri. Unii au ajuns neputinciosi tocmai pentru ca s-au crezut smecheri. Altii se dau smecheri tocmai pentru ca sunt, in sinea lor, niste neputinciosi. În esenta, slabiciunea Romaniei se datoreaza minciunii care ii uneste pe victime si pe calai. Expresia cea mai clara a acestei complicitati intre elita pradatoare si poporul haituit, a sindromului Bucuresti, ne-au oferit-o ministrii guvernului Boc. Astfel, ministrul Berceanu a recunoscut ca guvernul practica "minciuna prin omisiune", iar ministrul Sebastian Vladescu a declarat, pentru a sustine masurile de austeritate bugetara, ca: "Era foarte usor sa mintim in continuare.” Daca ar fi fost usor, ne-ar fi mintit in continuare. Asta e sigur. Ceea ce i-a determinat sa recunoasca faptul ca ne-au mintit nu e onestitatea lor, ci starea de fapt, realitatea. Din pacate, in Romania, starea de fapt poate coroda minciunile celor de la putere, dar nu poate da nastere la adevaruri. Elita de dumping recunoaste ca a mintit doar pentru a putea trece la o noua minciuna. Ca si "condamnarea regimului comunist", marturisirea minciunii nu este preludiul adevarului, ci parte a unei noi minciuni. A unei minciuni mai mari, mai elaborate. A unei metaminciuni.

Dar aceste metaminciuni, aceste "solutii" care ni se tot ofera, sunt posibile datorita faptului ca cerem mereu "solutii". Raspunsul e determinat de intrebare. Si apoi determina urmatoarea intrebare. Exista o prejudecata, ieftina dar la moda in mediile intelectualilor minimi moral si esoterici politic, conform careia "intrebarea deschide si raspunsul inchide". Nimic mai fals. Exista intrebari care inchid si raspunsuri care deschid. Închiderea si deschiderea nu au de a face cu natura enuntului (afirmativ sau interogativ), ci cu adevarul lui. Întrebarile Securitatii incuiau. Întrebarile secretarului de partid intimidau, dupa cum arata scriitorul rus Vladimir Makanin : "Nu poti raspunde la aceasta intrebare pentru ca de fapt nu e o intrebare adevarata" (Masa acoperita cu postav si cu carafa la mijloc). Doar intreband si raspunzand in duhul adevarului poti desclesta falcile intrebarilor si raspunsurilor care inchid, care mutileaza.

Din pacate, dupa cum e clar din raspunsul ministrului Vladescu, conducatorilor nostri le e usor sa ne minta. Si asta si pentru ca noi le punem intrebari mincinoase. Care (ne) inchid. Nu intrebam: "Ce as putea/Ce ar trebui sa fac?" (ecou al patericalului: "Ce-ar trebui sa fac ca sa ma mantuiesc?"). Pentru ca asta ne-ar implica. Si cum "problema" e sistemica, si raspunsul trebuie sa fie sistemic, impersonal, sa nu ne oblige la nimic. "Care e solutia?" intrebam noi, transformand o problema de viata intr-o chestiune epistemica. "Uite solutia!" ne raspund ei. De douazeci de ani. De douazeci de ani Romania e plimbata dintr-un buzunar in altul al fostei si actualei "oligarhii coloniale", dupa cum o numeste Ion Varlam (http://constiinte.ro/romania-lui-ion-varlam-pseudo-romania-conspirarea-deconspirarii).

Din pacate, acest fenomen nu e specific doar Romaniei. Desi nu la fel de neobrazata ca in Romania, erodarea statului reprezentativ e in curs de desfasurare si in Occident, mai ales in Uniunea Europeana. Pierderea atributelor suveranitatii statale (cum ar fi moneda, ori articulatii ale puterii judecatoresti si legislative) in favoarea UE, eviscerarea corect-politica a spatiului public, sifonarea neoliberala a vietii economice, invadarea spatiului domestic de catre agenti ai statului-dadaca neoliberal (vezi lucrarile lui Paul Gottfried si Christopher Lasch), cultul tehnocratului, care submineaza viata democratica prin reformularea chestiunilor de bun-simt, rezolvabile in termeni traditionali, in termenii unui limbaj specializat si ai unor tehnici esoterice, toate contribuie la crearea unei stari de dependenta fata de un sistem paternalist in care "tatal" e un computer sau un comitet de clone.

În plus, dupa cum au aratat studii recente publicate in presa britanica, partidele politice ascund electoratului cam jumatate din agenda lor reala. Departe de a fi un timp al dezbaterilor oneste, campaniile electorale se desfasoara dupa regulile cele mai manipulative ale marketingului . Ni se vand partide, programe si solutii asa cum ni se vinde un nou tip de detergent: printr-un clip "dragut" si o fata celebra care apare in cadru aratand ca si el foloseste produsul respectiv. Combinata cu prezenta redusa la vot, aceasta situatie are ca rezultat ca puterea e exercitata de oameni despre ale caror intentii nu stim de fapt nimic. Nu spun ceea ce fac, nu fac ceea ce spun, "lupta din interior". Toti iti cer sa fii complice cu ei. Ca si comentator politic, asta inseamna sa nu faci analiza, ci propaganda unei factiuni sau alteia. Pentru ca, in conditiile multiplicarii metastazice a limbajului fara acoperire in adevar, nu poti cunoaste nimic decat din "interior". Si nu poti ajunge "in interior" decat lasand adevarul la usa. Trebuie sa devii un maestru al intrebarilor si al raspunsurilor mincinoase, care inchid. Un manipulator de scule.

Cum nu simpatizez cu niciuna din actualele forte politice, si cum nu am incredere nici in fortele politice care mijesc la orizont, cum nu am nimic de a face cu acea "Romanie profunda" care aud ca umbla prin tara "oferind solutii" pe tava, ca un serbet cu apa rece, ca tot e caldura mare, cum nici nu vand nimic, nici nu cumpar nimic intr-un sistem care are ambitia de a fixa tuturor un pret, ma opresc aici cu interventiile mele publice pe tema politicii din Romania. Le multumesc colegilor - nevazuti! - de la ziuaveche.ro, care au avut generozitatea si onestitatea de a-mi gazdui opiniile, diferite de multe ori de ale lor. Le multumesc si celor care m-au citit. Punct.  

(Mircea Platon)

(Text publicat în ziuaveche.ro, http://www.ziuaveche.ro/opinii/editorial/4577-sindromul-bucuresti.html )

O zi în Anglia elisabetană

Apoi a scos un ceas din buzunar

Şi căutînd la el cu o privire stinsă,

Zice ca pe-un lucru mare: „E ora zece;

Şi din aceasta noi pricepem”, continuă el, „cum se mişcă lumea:

Căci doar cu un ceas în urmă era nouă

Iar după încă-o oră va fi unsprezece.

Şi-aşa, de la un ceas la altul creştem şi ne împlinim,

Iar, mai apoi, de la un ceas la altul ne umflăm şi putrezim,

Şi uite aşa se ţine o poveste.”

Cum vă place, II.vii. 20-28

O zi în Anglia elisabetană [1]

Ceasul întîi

Aceasta este ora cea dintîi, iar timpul păşeşte, ca să zic aşa, afară din întuneric, furişîndu-se către zori: cocoşul strigă la găini, făcîndu-le atente la vulpe, iar străjile, isprăvind cu cercetarea uliţelor, s-au retras într-un loc mai dosnic ca să tragă un pui de somn; crainicul le aminteşte slujnicelor să verifice zăvoarele, focul şi lămpile; pruncul din leagăn plînge după doică, să vină să-l alăpteze; pisica stă la pîndă după dulap, aşteptînd ivirea unui şoarece, iar puricele suge sînge pe veresie pînă dă să pleznească; minţile iubitorilor de învăţătură [studious] revin din visare, iar atunci cînd văd că nu mai pot adormi la loc, se întorc la buche şi la lumînarea de ceară: cîinele de la uşă îl alungă pe hoţul ce stă la pîndă, în timp ce hoţul furişat în casă poate că tocmai îşi vede de treabă. În unele gospodării se aud clopoţeii anunţînd felurite porunci; însă cel care doarme liniştit nici că ştie de ceasuri şi soroace. Dar ca să nu o mai lungim prea mult, zic că aceasta este ora despărţirii de noapte şi înainte mergătoare a zilei, veghea duhului şi meşterul cugetului. Vă las cu bine.

Ceasul al doilea

A venit şi-a doua oră: orologiul a trecut de prima bătaie, iar de-acum timpul începe să strîngă la loc perdeaua nopţii; cocoşul strigă încă o dată la găinile lui, iar străjile îşi grăbesc pasul spre postul de strajă, de unde li se va da drumul. Crainicul a isprăvit de-acum o mare parte din calea lui, iar doica începe să legene pruncul la sîn; pisica se joacă cu şoarecele prins, iar cîinele îi scoală cu lătratul lui pe slujitorii din casă; iubitorii de învăţătură mai au doar puţin de dormit, iar hoţii, de teamă să nu fie prinşi, vor fi de-acum departe; pădurenii se află deja pe drum, iar pungaşii încă-i mai potcovesc pe ispravnici; paznicii de vînătoare se îndreaptă acum spre casă, iar cei care locuiesc mai departe vor fi de-acum în drum spre piaţă; tot acum aşteaptă cătana schimbarea gărzii, iar căprarul se ocupă de uşurarea veghii; cărturarul cinstit se va afla de-acum la cartea lui, iar gospodarul cumpătat se ridică din aşternut spre bunăstarea casei întregi; marinarul caută spre o geană de lumină iar, dacă vîntul e prielnic, va cere o halbă de bere; pescarul profită acum de maree, căci cel care se trezeşte devreme, departe ajunge. Într-un cuvînt, zic despre ceasul al doilea că e cam de aceeaşi fire cu primul, decît că a lui e cumva mai bună. Deci, ca să închei, socotesc că acesta este vrăjmaşul somnului şi începutul lucrărilor. Vă las cu bine.

Ceasul al treilea

Este cea de-a treia oră de-acum, ferestrele cerului încep să se deschidă, iar soarele începe să coloreze norii de pe cer încă dinainte să-şi arate faţa peste lume; acesta este ceasul cînd duhurile vieţii înviază din morţi, ca să zic aşa; cocoşul îi cheamă pe slujitori la ziua lor de lucru, iar caii sînt aduşi de la păşune; lăptăresele încep să se ocupe de strînsul laptelui, iar jupîneasa chibzuită începe să se îngrijească de cele ale casei; oala cu mîncare este la foc pentru  dejunul slujitorilor, iar burţile flămînde vor fi în curînd îndestulate; vrabia începe să ciripească pe lîngă casă, iar păsările din tufişuri le vor da bineţe slujitorilor în drumul lor spre cîmp; ciobanul îşi încinge smoala în foc, pregătind-o pentru turma lui; roata şi osia sînt gata, iar un cîntec vesel face ca munca să pară uşoară; plugarul se apleacă să înhame caii, iar treierătorul începe să se uite către hambar; iubitorul de învăţătură este acum cufundat în cartea sa, iar cel care munceşte cu mult curaj se îndreaptă spre treburile sale. Pe scurt, ceasul al treilea este o parte de timp cu bun rost, frămîntarea firii şi începutul a toată iscusinţa. Vă las cu bine.

Ceasul al patrulea

A venit şi ora patru, iar soarele începe să-şi trimită razele pretutindeni, raze la a căror strălucire nici un ochi nu poate căuta. Acum cîntă ademenitor cocoşul şi-şi bate aripile de bucuria luminii pentru ca apoi să sară iute din coteţ dimpreună cu găinile lui; caii sînt acum la halăul cu şişcă, argaţii la masa lor, lăptăreasa este plecată la cîmp iar torcătoarea s-a aşezat la furca de tors; ciobanul şi cîinele lui se duc la turmă; chiar acum calicii încearcă să scoată cîte-o oaie de prin ocol, potrivit îndeletnicirii lor din fiecare dimineaţă; dar dacă îi prinde vătaful, să nu se plîngă de obezi: păsările încep să se adune la un loc, iar şoimul pleacă după prada cu care-şi va hrăni puii; treierătorul îşi întinde lungile lui braţe, iar lucrătorul priceput se va apuca cu mult suflet de lucrul lui: învăţatul va vorbi despre locuri şi cetăţi, iar muncitorul îndemînatic îşi va dovedi priceperea; ogarii sînt pregătiţi pentru vînătoare, iar prepelicarii îl urmează pe vînător [falconer] spre cîmp: călătorii încep să se uite după vreun han şi vrednic de plată este tot hangiul de ispravă; cătana este acum eliberată din straja ei, iar căpitanul şi oamenii lui se pot odihni în voie. Pe scurt, zic despre ceasul acesta că este vestitorul lucrării şi veghea minţii. Vă las cu bine.

Ceasul al cincilea

Este ora cinci de-acum, iar soarele îşi iuţeşte pasul; ruşine să le fie trîntorilor care mai sînt acum în pat; clopotele cheamă la rugăciune, străzile sînt pline de oameni şi drumul mare de călători: şcolarii sînt gata şi merg spre şcoală, iar vergile sînt pregătite pentru îndreptarea celor codaşi; slujnicele mulg vacile, iar stăpînele sînt peste tot; claponii şi puii trebuie hrăniţi în ogradă, în timp ce porcii guiţă straşnic în aşteptarea lăturilor; ciobanul aproape că a ajuns la turma lui, iar trăncăneala gloatei a cuprins tîrgul; scripcarul orb este gata să-i zică din arcuş, iar crîşma se deschide pentru muşteriii de ispravă; ogarii încep să alerge după iepuri, iar vînătorii, care călare, care pedeştrii, se iau după lătratul lor; călătorul a străbătut deja o bucată sănătoasă de drum iar, dacă vremea ţine cu el, va merge cu inima mai uşoară; căruţaşul îşi fluieră voios calul, iar băietanul trage cu praştia în ciori; advocatul se uită prin hîrtii şi, dacă sfătuieşte bine, vrednic este el de plata sa. Dar ca să o scurtăm niţel, zic despre ceasul al cincilea că este zorul lucrului şi vestirea bunăstării. Vă las cu bine.

Ceasul al şaselea

S-a făcut ora şase, clipa dulce-a dimineţii, iar soarele bate în fiece fereastră, trăgîndu-i pe somnoroşi din paturile lor; florile de gălbenele încep să-şi deschidă petalele, iar roua înmiresmează aerul; vînătorii cu şoimi [falconers] au acum prilejul de a-şi umple tolbele, iar iepurele şi ogarii l-au bucurat pe vînător; prăvăliile din oraş încep să-şi arate marfa, iar precupeţii şi-au ocupat locurile; şcolarii tocmai au început conjugările, iar cel care e bîtă îşi va lua pe loc răsplata; pădureanul se îndreaptă acum spre cabana lui, dar dacă cerbul i-a scăpat, atunci poate că încă mai cercetează urmele slabe; acum începe cumătra afurisită să-şi pună slujnicele la treabă, iar zilierul molîu îi încurcă pe cei destoinici; acum se apucă şi cosaşul să-şi ascută coasa, iar cei care bat cînepa strigă „dă-i!” la fiecare izbitură; cavalerul de cupă [ale-knight] a înşfăcat clondirul fără să mai caute la licoare, iar milogul are vorba aşa de curgătoare de parcă ar fi băut o zi întreagă; pescarii au plecat după stridii în corăbioarele lor, şi nu vor înceta să se laude chiar şi atunci cînd nu au decît una în coş. Însă fără să o mai lungesc prea tare, căci devin plictisitor, socotesc că acesta-i ceasul care-l vădeşte pe trîntor şi-l cinsteşte pe cel sîrguincios. Vă las cu bine.

Ceasul al şaptelea

Este ora şapte, iar timpul începe să îndemne lumea întreagă să se apuce serios de treabă; lăptăresele la facerea untului şi brînzei, plugarii la cîmp cu plugul şi căruciorul, şcolarii la lecţiile lor, avocaţii la pricinile lor, negustorii la contractele lor, prăvăliaşii la „Cu ce să vă servim?”, şi fiecare îndeletnicire la rostul ei. Ehe, iată o lume de tot dragul, în care vezi cum ţîşneşte viaţa din mădularele oamenilor sănătoşi: nu e vreunul care să nu găsească ceva de făcut: înţeleptul să studieze, voinicul să trudească, visătorul să facă dragoste, poetul să facă versuri, actorul să-şi înveţe rolul, iar muzicantul să-şi repete melodia; fiecare după măsura şi puterile lui se dedică vreunei îndeletniciri anume, fie trupească, fie a minţii; şi pentru că se arată ca timp al unei grozave osteneli şi al unui mare folos, îmi voi curma pe dată vorba, socotind că ceasul acesta este vrăjmaşul trîndăvelii şi născătorul stăruinţei. Vă las cu bine.

Ceasul al optulea

S-a făcut ora opt, iar stomacurile sănătoase sînt gata pentru o gustare; vînătorul îşi cheamă acum ogarii, iar la căderea căprioarei cornurile sună iute; acum încep caii să sufle mai greu, iar lucrătorii să asude, însă acolo unde mîinile sînt dibace, lucrul merge mai repede; şcolarii fac o mare larmă în şcoală, căci ergo întăreşte o sumedenie de afirmaţii false; acum marchitanii se apucă să-şi rînduiască marfa în prăvălii, în timp ce precupeţii se grăbesc să plece cu produsele lor; chefliii încearcă şi din vinul celălalt, iar berea tare pe mulţi îi îmbată criţă; acum cel care treieră îşi înfulecă gustarea cu iuţeală, iar lucrul făcut cu spor dă gata grînele văzînd cu ochii; cimpoierul îşi socoteşte cîştigul făcut pînă acum, iar milogul, dacă a ştiut să se învîrtă, va avea parte de o strachină pe cinste; drumeţul începe să-şi adape calul şi, dacă a plecat din vreme, poate că va gusta şi el cîte ceva. Grăjdarul îşi curăţă grajdurile, iar, dacă sosesc oaspeţii, el nu va întîrzie să le dea bineţe. În sfîrşit, pentru toate cîte le cuprinde, zic despre ceasul al optulea că este lucrarea minţii şi osteneala trupului. Vă las cu bine.

Ceasul al nouălea

Acum este ora nouă; soarele se îndreaptă binişor spre zenit, aşa că drumeţul asudat începe să simtă greul drumului; şcolarul se apleacă asupra lecţiei lui, iar advocatul îşi susţine cauza cu multă grijă; cătana îşi tîrşîie picioarele în marş, iar curteanul amorez este pe punctul de a ieşi din camera sa; piaţa este aproape plină acum, iar prăvăliaşii sînt acum mai ocupaţi decît oricînd; vînătorii cu şoimi [falconers] se hotărăsc că e deja prea cald pentru zbor, iar vînătorii încep să dea semne de oboseală; prinzătorii de păsări îşi strîng acum plasele şi beţele, iar pescarii îşi trimit peştele la piaţă; taverna şi crîşma sînt aproape pline de clienţi, iar la Westminster şi Guild Hall nu lipsesc cuvintele de nici una din cele două părţi; cărăuşii încarcă acum marfa care va ieşi din oraş, dar nimic nu e luat fără să fi fost plătit mai întîi; crainicul acum trebuie să-şi dovedească tăria glasului, iar ursarul duce ursul acasă după ce l-a pus să joace; afişele teatrelor sînt aproape gata, iar slujbaşul începe să-şi arate puterea. În sfîrşit, în ora aceasta sînt multe de făcut, la oraş ca şi la ţară; ca să nu o mai lungesc aşadar, iată cum le-am tocmit: zic, deci, că acesta-i ceasul de osteneală a priceperii şi de ispitire a cugetului. Vă las cu bine.

Ceasul al zecelea

Este ora zece; acum încep pregătirile pentru masa de prînz; tocătoarele trebuie curăţate şi şervetele împăturite, sarea acoperită şi cuţitele lustruite, faţa de masă aşezată, scaunele pregătite şi aduse toate la masă; ce mare alergătură este acum în bucătărie, ba cu fierturile, ba cu fripturile, vinul şi berea trebuie aduse din pivniţă; pitarul şi chelarul sînt deja la lucru, iar aprodul îi rînduieşte pe servitori; şoimul trebuie dus la locul lui, iar cîinii la colibă, iar oaspeţii care vor veni la cină trebuie chemaţi din vreme; şcolarii îşi bat acum capul cu declinări şi conjugări, iar advocatul poate să-şi facă clientul om sau neom; marchitanii trag acum pe la hanuri, iar prăvăliaşii se apucă să-şi strîngă mărunţişurile; plugarul începe acum să se îndrepte către casă, iar lăptăreasa, isprăvindu-şi treaba, se apucă de spălatul oalelor ei; bucătarul pregăteşte pîinea pentru supă, iar chelarul se ocupă de pîinea de pe masă; cîntăreţii [minstrels] încep să plece către taverne, iar ceata de nemernici se îndreaptă spre casele deocheate. Pe scurt, închei zicînd despre acest ceas că este mesagerul burţii şi înviorarea sufletului [spirit]. Vă las cu bine.

Ceasul al unsprezecelea

Este ora unsprezece acum, copiii intră în pauză, advocaţii pleacă pe la casele lor, negustorii se duc la locurile de schimb, iar craii [gallants] la prînzul de la han [ordinary]; blidele sînt pregătite pentru carne, iar paharele sînt pline pe jumătate cu apă rece; acum precupeţii merg la caii lor, iar milogii încep să meargă către tîrguri; supa groasă de legume [porridge], tocmai luată de pe foc, este pusă acum la răcit pentru plugari, iar feliile mari de pîine şi brînza sînt puse pe masă; în şcoli şi în conace clopoţelul anunţă masa, iar tainul şcolarului este iute mistuit; oaspeţii bogatului sînt acum la reverenţe şi la „vă mulţumesc”; iar sărmanul este omenit cu „Bine ai venit, Domnul cu tine”; copilul de casă stă pregătit cu cuţitul şi tocătorul lui pentru tăiatul cărnii, dar carnea se va răci aproape de tot pînă cînd mesenii ajung să se-nvoiască cu locurile lor; bucătarul goleşte bucătăria şi chelarul cămara, iar servitorii sînt gata să aducă mîncarea; copiilor li se cere să spună rugăciunea de dinaintea mesei, iar făpturile gingaşe mai mult se uită decît mănîncă; porţile trebuie încuiate din cauza milogilor, iar cîntăreţii sînt poftiţi să cînte; cel hîtru spune o snoavă, iar bărbatul flămînd le dă fălcilor de lucru. Pe scurt, ca să închei şi-acest tablou, socotesc că ceasul al unsprezecelea este plăcerea mîncăului şi tihna truditorului. Vă las cu bine.

Ceasul al doisprezecelea

A venit şi ora doisprezece, soarele a ajuns la namiază, acum este crucea zilei; primul fel de mîncare este adus, iar al doilea îi urmează neîntîrziat; blidele au fost golite, iar cele curate sînt pregătite pentru felul următor; se strigă după vin, iar cine nu aşteaptă să-i vină rîndul este ocărît; vorba face ca timpul să treacă lesne, însă cînd burţile sînt pline, dialogul lîncezeşte şi plictiseşte; dar iată fructele şi brînza: spune „Mulţumescu-ţi Ţie Doamne!”, şi pe aici ţi-e drumul! Acum în piaţă nu mai e nici o scofală, la locul de schimb nu mai e nimeni, advocaţii sînt la masă, iar slujitorii ducelui Humphrey îşi fac plimbarea prin piaţa de la Sf. Pavel; [2] prăvăliaşii îşi supraveghează prăvălia cît timp ajutoarele lor merg la masă; drumeţul cere nota, iar apoi se duce în grajd să vadă dacă calul lui mănîncă cum trebuie; plugarul este acum la fundul străchinii, iar zilierul scormoneşte prin sac sperînd că mai găseşte ceva mîncare; fiarele cîmpului se odihnesc după ce au înfulecat, iar păsările cerului se hîrjonesc prin tufişuri; mielul stă la supt, în timp ce oaia rumegă îndelung, iar iepurele de casă [rabbit] mai aruncă o căutătură din cînd în cînd din vizuina lui; nu departe, iepurele de cîmp [hare] şade visător, în timp ce cîinii stau în aşteptarea unui os de la masă. Ca să nu o mai lungesc, pentru toate cîte le văd aici, zic aşa: socotesc că această oră este desfătarea burţii şi dezgustul sufletului [spirit]. Vă las cu bine.

Miezul nopţii

Acum soarele s-a închis în odaia lui de culcare, ferestrele cerului sînt trase, liniştea şi întunericul au plecat să cutreiere întreg pămîntul, iar timpului i se cere să contribuie la cele mai netrebnice dintre fapte; dar pentru că virtutea nu poate fi decît ea însăşi, ea nu oboseşte în aducerea binefacerilor, pe cînd sufletele cele mai bune se îngrijesc de odihna trupului; visele şi nălucirile le chinuie pe sufletele tulburate, în timp ce firea se mîngîie în nădejdea dimineţii; trupul zace acum ca un butuc, pe cînd somnul, lauda tihnei, potoleşte simţurile somnoroşilor; mădularele ostenite se liniştesc acum din mişcarea lor, iar minţile iubitorilor de învăţătură îşi părăsesc lucrarea lor; patul se face acum un chip al mormîntului, iar rugăciunea credincioşilor fereşte de stricăciune drumul spre Împărăţia Cerurilor; îndrăgostiţii se îmbrăţişează acum într-o mulţumire comună, iar minţile curate nu primesc gînduri spurcate; tîlharii, lupii şi vulpile acum se reped la prada lor, dar nişte încuietori zdravene şi luarea aminte vor împiedica multe răutăţi; iar cel care se încrede în Dumnezeu va fi nevătămat de Diavol. Vă las cu bine.

Încheiere

Închei aşadar, căci s-a făcut tîrziu, iar picoteala cîte unui ochi îngreunat mă face să mă tem că aş putea să cad de nerod, profitînd exagerat de răbdarea domniilor voastre pînă mîine; nădăjduind însă că nu-mi veţi judeca prea aspru lucrarea mea închipuită, doresc ca în scurtă vreme să vă bucur auzul cu un subiect mai bun decît acesta; pînă atunci, mă voi ruga pentru bunăstarea voastră. Închei deci cu vorba englezească: „Dumnezeu să vă dăruiască o noapte bună”.

Te-nseninează;

Acum serbarea noastră s-a sfîrşit. Actorii,

Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi-n văzduh

S-au destrămat cu toţii. Şi întocmai

Ca funigeii viziunii, turnuri

Cu turlele în nori, palate mîndre,

Solemne temple, chiar întreg pămîntul

Cu tot ce-a moştenit, se vor topi

Ca şi alaiul umbrelor acestea

Şi-n urma lor nu vor lăsa o dîră.

Plămadă sîntem precum cea din care

Făcute-s visele; şi scurta viaţă

Înconjurată ni-e de somn.

Furtuna, IV.i. 147-158. [3]

          

 

NOTE:

[1] Nicholas Breton, Fantastickes, 1626, în John Dover Wilson, (ed.), Life in Shakespeare’s England, Penguin Books, 1949, pp. 346-355. Traducere şi note Gheorghe Fedorovici. 

[2] „A lua masa cu ducele Humphrey” însemna, pentru elisabetani, că nu ai bani pentru mîncare. A face o plimbare prin piaţa din dreptul catedralei St. Paul nu era deloc un omagiu adus ducelui de Gloucester, un personaj deosebit de popular din prima jumătate a secolului XV (al cărui mormînt se presupunea în mod fals că se afla în incinta catedralei), ci recunoaşterea faptului că îţi căutai de lucru, zona catedralei fiind un loc de oferte de lucru pentru muncitorii necalificaţi. Cf. Graham Parry, The Trophies of Time: English Antiquarians of the Seventeenth Century, Oxford University Press, 2007, pp. 212-213.

[3] Traducere de Leon D. Leviţchi, în Shakespeare, Opere complete, vol. 8, Editura Univers, Bucureşti, 1990.

Mircea Platon: „O sculă pentru eternitate”

Experimentul comunist, arată Mircea Platon în editorialul de astăzi (http://www.ziuaveche.ro/editorial/o-scula-pentru-eternitate, vezi mai jos cîteva fragmente ilustrative), e departe de a fi încheiat. În fapt, „condamnarea comunismului” nu a fost decît o recentă etapă din cadrul acestui experiment. Iar orice nouă etapă este mai reuşită, mai puternică decît precedenta. De aceea, românii din 2010 se află într-o stare de radiație spirituală mult mai gravă decît cei din decembrie 1989. Dincolo însă de nenumăratele nume şi feţe ale răului comunist, există un nume generic care îl defineşte, aşa cum „legiune” include totalitatea nenumăraţilor demoni. Acest nume este „sculă”, un termen cuprinzător care descrie, o dată cu ideologul şi ideologia lui, obiectivul ideologiei comuniste: acela de reducere a omului la o funcţie, reducere realizată prin instrumentalizarea adevărului omului. Conştiinţa naţională a românilor s-a stins pentru că le-a fost distrusă conştiinţa naturii lor de om. Căci omul este legat de un loc al său: în familia sa, în neamul său, în cultura sa, în lume, în istorie, în veşnicie. Odată ce a fost dislocat din locul său, odată ce dislocarea a devenit natura sa, el ajunge să se vadă ca ceea ce nu este, ca „sculă”. Nu-şi doreşte decît să fie folosit ca sculă. Dacă omul normal este destinat slujirii (lui Dumnezeu şi aproapelui) în libertate, „pacientul” experimentului ideologic este destinat utilizării.

Pentru „sculă”, locul nu mai are nici un fel de virtuţi, de puteri restauratoare. „Scula” poate funcţiona ca sculă doar în măsura în care noţiunea de loc i-a fost extirpată. Conştiinţa locului propriu este cultivată în special de credinţa religioasă. Aşa se explică de ce ideologii neoliberali şi neoconservatori s-au unit în efortul lor de a lega (pentru a culpabiliza mai bine), creştinismul ortodox şi naţionalismul. De altfel, acest proiect de dislocare este direct sprijinit de teologi ortodocşi care ne sfătuiesc, de pildă, să vedem în destrămarea familiei româneşti prin plecarea părinţilor la lucru în străinătate „darul libertăţii” (Mihail Neamţu, „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, nr. 8 (47), august 2008, p. 22 (http://www.ideiindialog.ro/files//ideiindialog_2008_august.pdf). Teologi sau pretinşi intelectuali tradiţionalişti şi patrioţi, aceşti indivizi s-au săturat să se mai „dea scule”. Sprijinul direct arătat preşedintelui Băsescu şi mai-sculelor lui (este curios că nimeni nu se întreabă de ce un om care a aprobat legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri se bucură de susţinerea teologilor ortodocşi cu rating) dovedeşte, pe lîngă o viziune a lumii ca ustensil, a lui „vorhanden”, dorinţa acestor indivizi de a fi, la rîndul lor, nişte „scule”.

Toate acestea ne sugerează că, într-o ideologie, nimeni nu moare. Ideologia este, din acest punct de vedere, un „vierme neadormit”. Pe de o parte, comunismul nu poate muri – în orice caz, nu de moarte naturală. În „timpurile noi” pe care le trăim, „sculele” se multiplică. Pe de altă parte, poporul român nu este lăsat să moară. Şi nu poate fi lăsat să moară. Este ţinut într-o trusă cu scule. Iar atunci cînd o sculă se defectează, este dată la topit.

(Gheorghe Fedorovici)

*

Mircea Platon: O sculă pentru eternitate

In esenta, comunismul a fost o uriasa minciuna. De aceea, el nu poate fi combatut prin jumatati de adevar. Si nici prin "adevaruri" teleghidate, cu explozie controlata. Dar sub controlul sinecuristilor "anticomunisti" s-a purces tocmai la o astfel de "explozie", controlata, a comunismului in Romania. "Condamnarea regimului comunist" a fost, dupa cum ar spune personajul lui Peter O'Toole din filmul "Cum sa furi un milion", "a nice, clean, inside job". Lucru posibil doar atunci cand iti furi singur caciula.

E ilegitim sa condamni de pe pozitiile secularismului si ale democratiei globale neoliberale un regim preocupat mai ales cu strivirea constiintei nationale, a taranilor, a elitelor organice (istorice) si a religiei si structurilor de viata traditionale. E criminal sa falsifici rupturile si continuitatile istorice dintre Romania monarhica, Romania republicii socialiste si Romania republicii neoliberale. Nu ai voie sa proiectezi in trecutul romanilor maladiile sufletesti  care au fost inoculate stiintific romanilor de regimul comunist. Si nu ai voie sa tratezi otova, fara nuante, nationalismul romanesc, asezandu-l pe Eminescu pe acelasi continuum cu un Corneliu Vadim Tudor.  Cu alte cuvinte, nu ai voie sa transformi intr-o continuitate ceea ce a fost, de fapt, o ruptura. Si nu ai voie sa tratezi ca ruptura ceea ce de fapt a fost o continuitate.

Pentru ca, de exemplu, ruptura discursiva de "regimul comunist" e insotita, daca nu subordonata, de o continuitate a cadrelor, tacticilor si puterii economice, politice si mediatice a vechii oligarhii de partid si de stat. Ascunzand continuitatile in dosul frazelor despre ruptura radicala de trecut a actualului regim, inventand permanente patologice ale poporului roman, focusand interesul pe rafuieli pemeriste sau peceriste obscure si exagerand importanta unor miscari intestine minore ale Partidului (rotatii de cadre), ocultand sau instrumentalizand suferinta anumitor persoane sau grupuri sociale in scopul vehicularii unor valori de data recenta, care nu au nimic de a face cu motivatiile victimelor sau calailor comunisti, folosind infierarea ideologica energica in locul tragerii la raspundere penala clara, si operand epurari politice in numele "anticomunismului", procesul comunismului s-a transformat in simpla operatiune de reeducare a poporului roman.

Ce e de-a dreptul grotesc e ca, daca stalinistii i-au reeducat pe romani reprosandu-le "burghezo-mosierilor" si "chiaburilor" bunastarea lor, neoliberalii ne reeduca in temeiul mizeriei noastre. Comunistii au venit la putere arzand carti si au ramas la putere citind cartile pe care noua ni le-au ars sau interzis. Cel putin asa imi sugereaza exemplul unui fiu de securisti care imi spunea, obraznic, ca el e "mai destept" ca altii pentru ca el avea in biblioteca tatalui sau carti la care restul romanilor nu avea acces. La sfarsitul anilor '40, comunistii le reprosau claselor de sus ca sunt responsabile pentru suferinta claselor de jos. De la inceputul anilor '90, activistii neoliberali si sinecuristii anticomunismului caviar le reproseaza claselor de jos (adica aproape tuturor romanilor nivelati de sistem) ca sunt responsabile pentru suferinta clasei de sus, ca nu-si inteleg elita.

Cassian Maria Spiridon se apleaca atat asupra literaturii generate de intelectualii inchisi sau la putere, cat si asupra cartilor de marturii si de documente oficiale referitoare la taranii, micii meseriasi si muncitorii prigoniti de regimul comunist. Din aceasta perspectiva, e interesant de mentionat ca, in Romania republicii populare, impotrivirea prin cuvant a disparut inainte de impotrivirea prin fapta. Daca mass-media si sistemul de educatie au fost nationalizate pana la sfarsitul lui 1947, rezistenta armata, actele de revolta colectiva sau individuala impotriva colectivizarii, "sabotajele" si organizarea retelelor de lupta impotriva comunismului au continuat pana in anii '50. Comunizarea cuvantului a fost de fapt necesara comunizarii faptei. Strivirea sau pervertirea ideii a fost doar un pas catre strivirea si pervertirea vietii.  Lucrul e important de inteles din perspectiva liberalizarii post-decembriste a discursului "anticomunist", dar nu si a faptei anticomuniste.

In fapt "anticomunismul" de carton al perioadei Iliescu-Basescu e menit sa ocroteasca oligarhia comunista si urmasii ei de o intoarcere  a romanilor la normalitate. Comunismul s-a sfortat sa ne faca dependenti, strambi, lasi, mincinosi. Anticomunismul ar trebui sa ne inspire sa fim independenti, drepti, demni, onesti. Dar nu are acest rezultat. De ce? Pentru ca e un anticomunism operat la nivelul cuvantului socializat, reeducat, e un "anticomunism" operat la nivelul care s-a prabusit cel dintai in mana comunistilor. Nu e anticomunismul cuvantului-fapta, al cuvantului care angajeaza. E anticomunismul-discurs nascut din viata-text, care poate fi rescrisa oricand din perspectiva sloganului zilei. E anticomunismul "sculelor".

Sculele si urmasii lor, oameni nascuti si antrenati sa functioneze in sistem, la ordin, au eliminat nu doar de la conducere, ci si din viata nationala, oamenii onesti si independenti. Unii dau vina pe romani pentru acest fenomen. Dar, in orice natiune, tocmai elitele au rolul de a descoperi si de a omologa valori. Un antrenor de juniori nu asteapta ca tribunele sau echipa adversa sa aplaude valoarea unei tinere sperante.  Antrenorul recunoaste si afirma valoarea. In Romania insa, sistemul de perpetuare a nonvalorilor se bazeaza pe troc: consacrare contra obedienta. De aceea, in Romania, nimic nu poate fi lasat la indemana elitei: nici economia, nici literatura, nici politica. Pentru ca elita ne minte prin omisiune sau prin instrumentalizarea adevarului. Lucrul acesta, dupa cum ne arata cartea lui Cassian Maria Spiridon, e o mostenire comunista: "Virgil Ierunca va constata cu exactitate ca intotdeauna comunistii si-au anexat la patrimoniul socialist al culturii nationale pe toti marii artisti, cu o  conditie: ei au trebuit mai intai sa moara."

Daca nu vor sa fie laudati viclean si postmortem de cei care i-au bagat in mormant, daca nu vor sa supravietuiasca doar ca mazga a istoriei si ca neam pacatos, romanii trebuie sa duca la bun sfarsit ceea ce au inceput in decembrie 1989. Ne trebui o autopsie a comunismului: adica o deconspirare a intregii structuri de urmarire-represiune-manipulare-deturnare comunista. Ne trebuie un sir de procese penale, nu de rechizitorii politice, impotriva hotilor si criminalilor comunisti si neoliberali si a acelora dintre urmasii lor care au continuat traditia de familie. Nu e de ajuns sa schimbam jucatorii sau regulile jocului. Trebuie schimbati arbitrii. Deocamdata, degeaba inscriem goluri daca jucam cu arbitri din Iad.

(Mircea Platon)

Pangasius cel de toate zilele

Doar o agricultură globală, chimică şi modificată genetic poate susţine actuala populaţie, decide un articol din Foreign Policy în numărul din mai-iunie 2010 (http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/04/26/attention_whole_foods_shoppers). Locală da, organică nu, cedează „conservatorii” de la Front Porch Republic (http://www.frontporchrepublic.com/2010/05/can-local-and-organic-feed-the-world/),  ilustrînd principiul descris atît de sugestiv de Paul Gottfried: „acest nobil experiment a început bine, doar că a fost exagerat puţin” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/06/paul-gottfried-ce-se-intimpla-cu.html). Însă ceea ce specialiştii de la Foreign Policy nu sînt dispuşi să admită (pe lîngă faptul că ţăranii africani sînt „ajutaţi” sistematic să eşueze în orice încercare de organizare realmente productivă), iar retorii de la FPR nu-şi mai permit să o spună, este că problema hrănirii lumii nu a fost niciodată problema omului, ci, dintotdeauna, „problema” lui Dumnezeu. Hrana a început să fie o problemă pentru om din clipa în care nu a mai împărtăşit această problemă lui Dumnezeu, adică din clipa cînd nu i-a mai cerut-o. Sau cînd, după ce i-a cerut-o, nu a binecuvîntat-o, mulţumind pentru ea. Sau cînd, după ce a cerut-o şi a binecuvîntat-o, nu a mai împărţit-o. Sau cînd a împărţit doar surplusul, deşi ceea ce trebuia să facă era mai degrabă să dăruiască din ceea ce nu avea, cum tîlcuieşte părintele Steinhardt parabola smochinului neroditor. Căci mai ales atunci cele cinci pâini şi doi peşti pot sătura „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Matei 14, 15-21). Bobul de grîu care moare în pămînt rodeşte şi satură nu doar în „toate zilele”, ci şi „spre fiinţă” – în pîinea prefăcută în Trup.

Acestui belşug de viaţă şi de fiinţă, asigurat de binecuvîntarea Tatălui ce pecetluieşte participarea omului la Jertfa Fiului, lumea îi opune fie promisiunea „sustenabilităţii” (a unei existenţe asigurate de utilizarea resurselor naturale în acord cu legile naturii), fie pe cea a „ameliorării” genetice realizate de progresul tehnologic. Însă cei care invocă cazul comunităţilor amish (vezi un reportaj despre amish la http://www.virtualonlinepubs.com/publication/?i=36500), de pildă, ca argument în favoarea sustenabilităţii, ignoră adesea tocmai esenţialul, adică sensul religios în care membrii acestor comunităţi văd lumea, şi anume, ca pe un dar al lui Dumnezeu. Principiul sustenabilităţii, în cadrul culturilor tradiţionale, pleacă de la afirmarea lui Dumnezeu ca principală resursă de viaţă.

Cît despre alternativa tehnologică, cred că succesul de care se bucură în ultimul timp specia de peşte pangasius în rîndul europenilor (http://www.dietmindspirit.org/2008/01/30/why-you-shouldnt-eat-this-fish-pangas-pangasius-vietnamese-river-cobbler-white-catfish-gray-sole/ şi 

http://www.monitorulbt.ro/Caleidoscop/2009-05-11/Pangasius,+surpriza+neplacuta+din+comert)  ne oferă deja o lecţie lămuritoare: o masă (aparent) organică, situată incert între carne şi cartilaj, ieftină şi rapid de gătit. Şi în România, pangasius este un soi de peşte tot mai căutat. Preţul scăzut este una din cauze, însă eu cred că există o corespondenţă între această nepăsare a românilor faţă de otrava pe care s-au resemnat să o pună în farfurie şi uşurinţa cu care s-au obişnuit să consume experimentele genetice „spirituale”, produsele culturale modificate ale „elitei”. Odată ce mintea şi sufletul s-au obişnuit cu sofismele, cu denaturările şi cu discursul multiplu, omul devine incapabil să mai perceapă pînă şi lipsa de consistenţă şi de gust ale unui banal fel de mîncare. Dacă este o întîmplare, atunci este una cu tîlc aceea că dominaţia exercitată de pangasius în cadrul pieţei de peşte din România coincide cu dominaţia politică a elitei (prin cîrdăşia ei cu actualul preşedinte şi, implicit, cu oligarhii „buni” din PD-L).  

Soluţia este pe cît de evidentă, pe atît de dificilă. Mai întîi, avertizarea directă a victimei are puţine şanse de reuşită: e de înţeles că un astfel de om va percepe ca „duşmănoasă”, ca „resentimentară” orice încercare de a-l preveni asupra riscului implicat de consumul (fizic sau spiritual) de pangasius. Soluţia ar consta în mod normal în curăţarea apelor sufletului României infestate de dileme. Numai că orice astfel de acţiune este anulată din capul locului tocmai de operaţiunea pescarilor profesionişti (teologi de carieră sau „gînditori tradiţionalişti”, ei pot fi recunoscuţi după ceea ce îi uneşte, şi anume după o certă atracţie/vocaţie pentru acea putere politică dispusă la mici concesii publice faţă de principiile moralelor minime şi minuscule) de împrăştiere sistematică de cantităţi masive de peşti modificaţi şi contaminaţi.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să-i prevenim pe oameni în legătură cu otrava lor cea de toate zilele, ori că nu mai trebuie să le recomandăm păstrăvul, să spunem. Aceasta înseamnă mai ales că, ţinînd cont de dimensiunile răului cu care ne confruntăm, poate că a venit timpul să medităm ceva mai atenţi la cuvintele spuse de părintele Stăniloae în legătură cu experienţa sa din puşcărie: „Acolo am învăţat să mă rog”.

Limba, instrument al realizării utopiei sau al restaurării reprezentativităţii?

„Hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu disidenţii”, declară Vasile Ernu într-un interviu recent (http://think.hotnews.ro/sistemul-bazat-pe-credite-bancare-%E2%80%93-un-%E2%80%9Cglamour-gulag%E2%80%9D.html). Poate că mai corect ar fi să spunem că hoţii şi bişniţarii au fost înlocuiţi de foştii comunişti, securişti şi chiar „disidenţi”.

Problema nu e că Ernu se înşală în majoritatea lucrurilor esenţiale (las de-o parte afirmaţia, contestabilă dacă nu ar fi fost enormă: „Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial)”. Sau că atunci cînd discută despre drog ca mecanism de deconectare, Ernu are în vedere doar aspectul vitezei, deşi un criteriu cel puţin la fel de important de diferenţiere între consumul de alcool şi cel de droguri este oferit de dimensiunea socială: consumul de drog este de regulă privatizat, dispensîndu-se cu uşurinţă de orice formă de comunitate. Pe cînd beţivanii au de obicei nevoie de o anumită companie; chiar şi unui alcoolic îi este greu să bea de unul singur.

Problema e că atunci cînd mizeriile lui Ernu îţi sînt recomandate de cineva în al cărui discernămînt aveai încredere, începi să te îndoieşti serios de utilitatea oricărui exerciţiu critic (alt nume al discernămîntului). Şi să te gîndeşti, în schimb, dacă nu cumva singura preocupare normală în legătură cu lumea nu ar trebui să se reducă la cea exprimată de cei doi pustnici întîlniţi de Macarie Egipteanul în pustie: „de vine apa la vremea sa şi de are lumea îndestularea sa” (Pateric, Macarie Egipteanul, 2).

Obiecţia principală ce poate fi adusă ideilor formulate de Ernu în acest interviu nu ţine de faptul că, în timp ce pretinde că nu oferă soluţii, el ne spune că „trebuie sa reinventam utopii.” Ce mi se pare condamnabil la Ernu este uşurinţa cu care vrea să ne convingă de faptul că bişniţarul este eroul. Că traficantul este cel care submina politic puterea totalitară. Pentru ca Ernu trebuie ştie că de fapt bişniţarii erau complici cu puterea, şi împărţeau profitul cu „organele”. În afară de asta, nu cred că argoul poate oferi şansa restaurării limbajului; limbajul poate fi restaurat doar în măsura în care redevine reprezentativ. Iar această reprezentativitate are foarte mult de a face cu un circuit  economic de suprafaţă, nu cu unul subteran, cum doreşte Ernu. După cum scrie Mircea Platon:

„Pentru a restaura reprezentativitatea limbajului trebuie să recăpătăm posesia sensului cuvintelor. Şi acest lucru e, într-o mare măsură, dependent de restaurarea micii proprietăţi. Restaurarea micii proprietăţi aduce după sine eliminarea oligarhiei economice şi politice care susţine oligarhia de ideologi fabricanţi de «valori». Restaurarea micii proprietăţi aduce după sine restaurarea proprietăţii termenilor, deoarece limbajul scapă ingineriei ideologice, pentru a se întoarce la natura lui moştenit-consensuală” (M. Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ”, în J. Médaille, O. Hurduzeu, A treia forţă. Economia libertăţii, Logos, 2009, p. 163). 

De la „Experimentul Piteşti” la „Experimentul România”

Cu ocazia vizitei sale în România, Paul Gottfried observa printre altele că

„Daca vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor  naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor «clase duşmănoase», noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/06/paul-gottfried-ce-se-intimpla-cu.html). Trebuie să-i dezamăgesc pe cei care au rămas poate cu impresia că profesorul american ne împărtăşea nişte idei cu caracter general: observaţia ne viza în mod direct, după cum o demonstrează edificator Mircea Platon în editorialul publicat astăzi în Ziua Veche:

„Nu stiu de ce absolut toate guvernele României din ultimii 65 de ani au tinut sa tot «educe» si reeduce «populatia». (Re)Educarea cu pricina s-a facut, intotdeauna, prin minciuna sau prin jumatati de adevaruri. Guvernantii nostri ne-au tratat intotdeauna ca mijloc, nu ca scop. Ne-au tratat ca si cum, daca se supara pe noi, isi pot oricand alege un alt popor. Cred ca a sosit timpul sa-i lasam sa afle care sunt riscurile meseriei” (http://www.ziuaveche.ro/editorial/4036-romania-noul-israel).

Chiar dacă deocamdată nu avem cu ce să ne împotrivim forţei exterminatoare alcătuită din politicieni şi „elită”, putem cel puţin să nu ne mai oferim pe post de cobai. Oricît de bine ne-ar plăti pe oră, la sfîrşitul zilei, adică al experimentului, vom fi oricum morţi cu toţii, precum în povestea din The Killing Room (http://www.imdb.com/title/tt1119191/; filmul urmează să fie difuzat de postul HBO în 12 iunie 2010, ora 04:25).