Care diavol
Te-a
păcălit jucînd de-a baba-oarba?
Ochi fără
mîini, mîini fără ochi, urechi
Fără de
mîini sau ochi, mirosul singur,
Sau un
crîmpei bolnav al unui simţ
N-ar
merge-aşa călcînd în gropi.
Hamlet, III.iv [1]
Dacă există o realitate profundă, este pentru că adevărul
realităţii imediate a fost în bună
măsură acoperit de un voal subtil de minciună; realitatea profundă este
realitatea repliată, şi tocmai această mişcare de retragere şi revenire a
realităţii face ca viaţa omului să fie cu putinţă în ciuda Căderii. Realitatea
profundă nu este însă intangibilă, cel puţin nu în lumea aceasta; minciuna
urmăreşte realitatea pînă la capăt, astfel încît acolo unde muşamalizarea
Învierii, de pildă, se dovedeşte ineficientă, minciuna ajunge să recunoască
Învierea doar pentru a face din Înviere un brand:
„Ni se vând partide, programe şi soluţii aşa cum ni se vinde un nou tip de
detergent: printr-un clip «drăguţ» şi o faţă celebră care apare în cadru arătând
ca şi el foloseşte produsul respectiv.” [2] Iar dacă-l ai pe Jesus pe afiş (sau
în videoclip), poţi vinde orice – căci asta înseamnă că l-ai vîndut deja pe
Iisus (Matei 4, 8-10). [3]
Realitatea profundă este aşadar
asediată de o minciună pe măsură: de minciuna profundă. Mai precis, de
metaminciuna descrisă de Mircea Platon în ultimul său eseu din ziuaveche.ro. [4]
În postfaţa cărţii A treia forţă: România profundă, vorbeam
despre dificultatea dezvăluirii adevărului în condiţiile unei minciuni universale;
însă minciuna universală încă mai poate fi denunţată, cîtă vreme rămîne
minciuna „lor”, cîtă vreme rămîne o minciună de sistem. Cînd aceasta devine
însă o metaminciună, ea nu mai poate fi contestată. Mai precis, contestarea ei
devine ininteligibilă. Minciuna „lor” a devenit minciuna „noastră” şi se
hrăneşte din chiar adevărurile noastre. De pildă, orice român resimte adevărul
nevoii de întoarcere acasă, iar „a treia forţă” chiar putea constitui un astfel
de drum, după cum ne promitea – cu îndreptăţire – medalionul de pe coperta a
patra a cărţii. Un astfel de drum putea fi croit în ciuda eforturilor agenţilor
minciunii globale (tehnocraţi locali, agenţi ai instituţiilor U.E., etc.) de a
ne determina, prin satelit (de vreme ce nu au nici un raport nemijlocit cu
realitatea românească veritabilă, în integralitatea ei istorică), coordonatele
lui „acasă” şi traseul optim de urmat. Dar pentru ca minciuna globală să devină
metaminciună, era obligatoriu ca operaţiunea de monitorizare derulată de
agenţii globali să fie recomandată de personaje autohtone (aparent)
neînregimentate şi dezinteresate, dedicate „cauzei” identităţii naţionale şi
vocaţiei creştine a românilor. Semnul că metaminciuna s-a instalat deja se vede
în faptul că cei, tot mai puţini, care insistă ca realitatea românească să fie
definită de lucruri concrete şi nu de programe, previziuni şi statistici UE sau
de aiurea, care văd în pămîntul ţării şi locul unde sînt îngropaţi bunicii, nu
doar productivitatea solului arabil, [5] sînt imediat condamnaţi public ca
apocaliptici, mesianici sau ca resentimentari. [6]
Cu doi ani în urmă, pe cînd
scriam postfaţa volumului A treia forţă:
România profundă, mai erau încă şanse ca observaţia „e ceva putred în
ţinutul României” şi indicarea cauzelor acestei putreziciuni să trezească un
elan cauterizator. Mecanismul metaminciunii nu se declanşase, tocmai pentru că
avea nevoie de impulsul unei asemenea ameninţări, de semnalul replierii
realităţii pe poziţii de adîncime. Astăzi însă, orice astfel de apel mi se pare
inutil: de fiecare dată cînd urmaşii fideli ai bătrînului Hamlet scot, precum
în „the closet scene” din piesa lui Shakespeare, fotografia regelui legitim
pentru a confrunta impostura lui Claudius (Hamlet,
III.iv 53-81), restul supuşilor din regat confundă chipurile celor doi
fraţi.
În ordinea minciunii globale,
„adevărurile permanente” sînt respinse
în numele „oportunităţilor” de traseu; în ordinea metaminciunii, adevărurile
sînt adaptate la aceste oportunităţi.
Metaminciuna apare astfel ca un hibrid realizat prin încrucişarea adevărului
nostru cu minciuna lor, prin altoirea trufiei invadatorului pe ne-hotărîrea
autohtonului. Minciunii care învăluie România de douăzeci de ani îi urmează
metaminciuna lăsată peste România profundă din clipa revelării realităţii
concrete a acestei Românii. Această realitate a fost descrisă atît în volumul A treia forţă: România profundă cît şi,
în genere, în intervenţiile lui Mircea Platon, intervenţii anterioare şi
ulterioare apariţiei acestui volum. Printre altele, instaurarea domniei
metaminciunii se poate vedea şi în uşurinţa cu care anumite zone cultivate ale
ortodoxiei româneşti au primit cu simpatie proiectul de „deconectare” propus de
Vaslie Ernu, ignorînd cu totul faptul că această deconectare urmăreşte în
realitate conectarea la un sistem de utopii, de halucinogene mai „speciale”,
după cum declară chiar scriitorul basarabean (care practică o „marginalitate”
cît se poate de profitabilă, de altfel). [7]
„Pentru că, în condiţiile
multiplicării metastazice a limbajului fără acoperire în adevăr, nu poţi cunoaşte
nimic decât din «interior». Şi nu poţi ajunge «in interior» decât lăsând adevărul
la uşă. Trebuie să devii un maestru al întrebărilor şi al răspunsurilor
mincinoase, care închid. Un manipulator de scule”, scria M. Platon în eseul
citat mai sus. Dar un interior care interzice adevărul este o cameră de vid.
Din perspectivă creştină, acest vid, nu moartea, este efectul cel mai dureros
al Căderii, al faptului că omul l-a scos pe Dumnezeu din constituţia sa şi a
lumii. Iar prin această „expediere” a lui Dumnezeu, omul a separat economia de
iconomie, istoria de teologie, viaţa trupului de cea a sufletului, sîmbăta de
duminică.
Hristos nu ne spune: „Daţi omului
cele ale omului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, ci „daţi Cezarului cele
ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Minciuna „de sistem” este
cea care ne cere să îi dăm Cezarului cele ale lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu cele
ale Cezarului; împotriva acestui soi de minciună se mai poate lupta. Metaminciuna
este atunci cînd îl dăm pe Dumnezeu însuşi Cezarului.
Prin urmare, ce este de făcut
atunci cînd nimeni nu mai pare capabil să mai perceapă diferenţa dintre cele
două portrete, iar Duhul nu poate fi văzut decît de cei fideli? Un lucru este
sigur: de vreme ce metaminciuna converteşte orice afirmaţie, orice adevăr în
minciună, urmează că împotriva metaminciunii nu se mai poate lupta în felul în
care se lupta împotriva minciunii, fiindcă atunci Cezarul însuşi este văzut ca
Dumnezeu, iar omul, din mădular al lui Dumnezeu (ca membru al Bisericii, Trup
al lui Hristos), devine scula Cezarului. Iată de ce cred că în loc să vedem un
abandon în refuzul lui Mircea Platon de a mai lupta ca pînă acum, ar fi mai
bine să vedem în gestul lui începutul unei altfel de lucrări, pentru împlinirea
căreia putem începe deja să ne rugăm. După cum spunea Cardinalul John Henry
Newman,
„Părintele şi sfîntul meu patron, pentru care
am o evlavie aparte, Sf. Filip Neri, a vieţuit într-o epocă tot atît de
trădătoare faţă de ţelurile Bisericii, ca oricare alta care a mai fost şi va
mai fi. Însă el a considerat că nu ne putem împotrivi ticăloşiei prin
demonstraţii, nici printr-o mare ştiinţă de carte, nici prin proteste sau
avertismente, şi nici nu trebuie să ne facem pustnici sau predicatori; ce ne
trebuie este o şi mai mare căutare a curăţiei şi a adevărului.”
Iată, în încheiere, un pasaj
sugestiv din conferinţa unui reputat apologet catolic, Peter Kreeft, al cărui
ecumenism agresiv nu-l împiedică să spună multe lucruri cu cap:
„Noi, cei care am păşit în fiinţă
în calitate de Adam (Om), am devenit golemul, «ne-omul». Socotesc că nu este o
întîmplare că Tolkien a ales numele Gollum pentru Smeagol; în legenda iudaică,
golem este, cum se ştie, «ne-omul». Gollum ilustrează jumătate din paradox;
Frodo şi Sam cealaltă jumătate. Cei doi reuşesc să se împlinească şi să-şi
salveze sinea doar pentru că se dăruiesc cu totul – se dăruiesc celorlalţi,
Comitatului, lumii; nu se dedică vreunei cauze abstracte, ci unul celuilalt şi
amîndoi Comitatului – adică lucrurilor concrete.
Spre deosebire de ei, Gollum este
obsedat de cauza lui, de faptul de a poseda Inelul. Aproape că nu i-a mai rămas
nimic pe dinăuntru, atît de egoist a devenit. El vorbeşte mai mult cu sine
decît cu alţii. Gollum nu face nici o diferenţă între sine şi «Preţiosul» lui.
Este nesigur în legătură cu cine este el însuşi. Vorbeşte despre sine la
persoana a treia: «Preţiosule, nu-i lăsa să ne facă rău!» Observaţi acest
amănunt: «Preţiosule, nu-i lăsa să ne facă rău!» Inelul este acum Preţiosul,
iar Gollum şi-a pierdut preţuirea sa, valoarea sa. A devenit sclavul Inelului;
Inelul este stăpînul lui Gollum. Acesta este fetişism. Slujeşti fetişului. Îi
îngădui obiectului să devină un subiect pentru tine, să devină stăpînul tău. În
fapt, obiectul a devenit acum persoana, sinele, actorul, iar Gollum a devenit
obiectul acestuia, a devenit un «acela» în raport cu lucrul. Gollum şi-a lăsat
sufletul înlăuntrul fetişului, la fel cum a făcut Sauron atunci cînd a făurit
Inelul, astfel încît fără acel lucru sufletul lui este literalmente frînt în
două. El este nimic. Nu se poate deosebi pe sine de Inel; el este Inelul. Omul
a devenit un lucru, şi-a pierdut sufletul. Aceasta este starea sufletească a
osîndei veşnice.” [8]
NOTE:
[1] Shakespeare, Hamlet, în Shakespeare, Opere
complete, vol. 5, Univers 1986, trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu.
[2] Mircea Platon, “Sindromul
Bucureşti”, în ziuaveche.ro, http://www.ziuaveche.ro/editorial/sindromul-bucuresti
[3] Astfel, nu văd de ce ar trebui să ne liniştească faptul că dl. Călin
Georgescu declară, în finalul unei emisiuni, că românii se vor lăsa convinşi de
acea forţă politică care îi va iubi (http://culianu.wordpress.com/2010/06/23/reprofesionalizarea-romaniei-calin-georgescu-dan-puric-si-dumitru-costin-2/#comments). Şi Hristos a fost vîndut
printr-un sărut.
[4] Mircea Platon, “Sindromul
Bucureşti”, în ziuaveche.ro, http://www.ziuaveche.ro/opinii/editorial/4577-sindromul-bucuresti.html
[5] „[…] cultul tehnocratului, care submineaza viata democratica prin
reformularea chestiunilor de bun-simt, rezolvabile in termeni traditionali, in
termenii unui limbaj specializat si ai unor tehnici esoterice […]” Ibid.
[6] Vezi comentariile, lămuritoare,
care au urmat articolului lui M. Platon pe forumul ziuaveche.ro, precum şi cele
de la http://culianu.wordpress.com/2010/06/23/reprofesionalizarea-romaniei-calin-georgescu-dan-puric-si-dumitru-costin-2/#comments
[7] “Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul
e peste tot, intrebarea care ramine e «noi ce facem?». Daca intelegem si
reflectam la ce se intimpla in jurul nostru, atunci trebuie sa decidem ce
facem. Colaboram, ne supunem sau ne revoltam? Daca alegem una din variante: cum
o facem?…. In acest moment, eu nu am solutii fermecate, insa sint totusi un
optimist. Eu cred cu convingere ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara
utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul
dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa
viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Utopiile au
adus si multa suferinta, insa de ea nu scapam niciodata. Ideologia actuala
propovaduieste «moartea utopiei». Ne este interzis sa visam, sa iesim din rind,
fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte
primitiv si tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise,
de niste vise mai speciale.”