Revista Dilema veche a dedicat un număr recent noţiunii de elită. [1] În
materialul publicat, elita este definită aproape exclusiv ca un corp de
specialişti, de indivizi deveniţi indispensabili prin competenţa lor
remarcabilă. Întrucît din această definiţie lipseşte orice raportare a elitei
la adevăr şi, implicit, la viaţa virtuoasă, cred că ne putem întreba dacă nu
cumva ceea ce ne propune agenda Dilemei
vechi este mai degrabă o clasă de experţi. [2] Şi, de vreme ce elita se
defineşte în absenţa acestei raportări fundamentale, este inevitabil ca ea să
ajungă duplicitară, aşa cum ne-a demonstrat-o recenta ei surditate verbală
provocată de cartea Martei Petreu despre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian. [3]
Numai că, dacă noţiunea de elită, adică de exemplaritate, este desprinsă de
adevăr, urmează că singura competenţă care defineşte efectiv „elita” constă în
disimularea adevărului. Cine ştie dacă nu cumva tocmai rotirea ameţitoare a
dervişului-sofist printre adevăruri este cea care antrenează învîrteala
cotidiană a populaţiei printre fragmentele de sens?
Un astfel de dans caracteristic
ne oferă dl. Andrei Pleşu care, după ce s-a arătat surprins de faptul că un
teolog creştin ar putea face teologie făcînd abstracţie de Biblie, deci de
fundamentul credinţei sale, [4] încearcă să limiteze daunele pe care le-ar
putea produce un profesor de religie convingător, plasînd materia „Religie” în
aria cuprinzătoare şi, mai ales, inofensivă, a „culturii generale”. [5]
Problema din articolul domnului
Pleşu despre educaţia religioasă nu este legată atît de articolul în sine, de
numeroasele erori conţinute (precum, de pildă, ignorarea faptului că elevii sînt
deja creştini, majoritatea fiind botezaţi, ceea ce înseamnă că scopul orelor de
religie este acela al întăririi şi precizării credinţei lor; sau, dacă se
întîmplă ca vreunul din profesorii de religie să corespundă descrierii făcute
de dl. Pleşu, soluţia constă în excluderea profesorului respectiv, nu în
renunţarea la orele de religie – merită spus însă că, pînă în prezent, cei care
s-au dovedit „ignari, rudimentari, apologetici până la furie, […], bolnavi” au
fost în mod vizibil tocmai adversarii includerii religiei în programa de
învăţămînt; de asemenea, deşi atît maturizarea credinţei, cît şi deschiderea
spre credinţă, presupun „informaţie, analiză, inteligenţă şi bună-voire”, ele sînt
posibile doar în măsura în care există un centru în jurul căruia omul se adună
mai degrabă decît să se rotească dezintegrator – cel puţin acesta este sensul
creştin al discernămîntului, care nu urmăreşte „o prematură specializare sau
înregimentare” dar nici, cum doreşte dl. Pleşu, „instituirea unui fundament de
cultură generală”, ci confirmarea unei decizii luate deja în cadrul unei
comunităţi religioase (Biserica).
Cum spuneam, problema articolului
dlui Pleşu nu ţine de conţinutul lui, ci de atitudinea favorabilă cu care mă
aştept să fie receptat de Biserică, de la ierarhi la mireni. Impresia generală
va fi, presupun, aceea că „dl. Pleşu susţine educaţia religioasă în învăţămîntul
public.” Mai mult, că doreşte ca aceste ore de religie să fie de calitate.
Trecîndu-se cu vederea că, în opinia dlui Pleşu, învăţămîntul religios autentic
este unul care păstrează deschisă posibilitatea convertirii elevilor creştini
la Islam, zen, sau orice altă religie onorabilă intelectual.
Dl. Pleşu susţine că
e „inadmisibil ca la sfârşitul liceului [elevii] să nu ştie ce înseamnă
«sfintele taine», «spovedanie», «agneţ», «euharistie», «cincizecime», «icoană»
etc. Dar şi ce e cu Coranul şi cu Upanişadele, ce e un templu budist, ce sînt
taoismul sau shintoismul.” De fapt, inadmisibil este ca elevii să nu ştie ce
anume face ca sfintele taine să fie Sfinte Taine, spovedania – spovedanie,
euharistia – Euharistie, cincizecimea – Cincizecime, icoana – icoană şi templul
– templu. Iar acest lucru este adevărul. Dacă nu este adevăr în ele, la ce bun
să le ştie? Educaţia religioasă nu se joacă între cunoaştere şi ignoranţă, nici
între credinţă şi necredinţă (sau credinţă întemeiată în altceva – ataşament la
un grup etnic, frică, interes – ceea ce-i totuna), ci între o credinţă care
este în acelaşi timp cunoaştere despre
Dumnezeu şi a lui Dumnezeu, pe de o
parte, şi o credinţă limitată la cunoaşterea despre Dumnezeu, pe de alta. Acest tip de credinţă atrofiată, deşi
rămîne în adevăr, se poate dispensa de cunoaştere la fel de bine ca necredinţa
curentă, pentru care adevărul este un concept rezidual. [6] Vedem astfel cum
sofiştii „răi”, care se opun educaţiei creştine în şcolile publice, declarînd
că locul ei este în biserică, se combină cu sofiştii „buni”, care sunt de acord
cu educaţia religioasă ca fundament ale „educaţiei generale”, aşa cum
disciplina „Religie” este generos invitată de dl. Pleşu să ia loc în bancă,
alături de desen şi istorie, de pildă. Dacă educaţia creştină este atît de
atent monitorizată, nu este pentru că, prost făcută, ar genera „bigotism sau
respingere”, ci pentru că ea aduce cu sine criteriile reprezentării – în
întregul vieţii, de la religie la artă sau politică. [7]
În ce sens presupune dl. Pleşu
despre cunoaştere că ar putea „dăuna libertăţii de conştiinţă”, de vreme ce, în
text, contrastul este realizat între credinţă şi cunoaştere? Poate că este
vorba despre acea cunoaştere însoţită de exigenţa adevărului? Iar dacă
lucrurile stau aşa, cred oare potenţialii admiratori ai intervenţiei dlui Pleşu
că un creştinism fără Cruce, sau o cruce fără Hristos mai merită salvate? Să
constituie aceştia „noua generaţie de profesori”, „educatori[i] cu adevărat
competenţi”?
Fiindcă acesta este tocmai lucrul
care se încearcă în prezent în Statele Unite: o cruce ridicată de veteranii
americani în 1934 în memoria militarilor americani care au murit în Primul
Război Mondial a putut să rămînă în locul ei doar după ce judecătorul a
explicat că „plasarea iniţială a crucii nu a avut nici o intenţie de a promova
un mesaj creştin; se urmărea doar cinstirea soldaţilor căzuţi ai naţiunii
noastre … este un simbol folosit adesea pentru cinstirea şi respectarea acelor
fapte eroice, gesturi nobile şi strădanii îndelungate care au contribuit la
asigurarea unui loc de cinste în istorie pentru această naţiune şi pentru
poporul ei.” [8]
Iar Stanley Fish comentează:
„Iată la ce a dus acest
patriotism necontrolat: a luat creştinismul de pe cruce şi l-a transformat
într-un mijloc ideal de marcare a oricărei reuşite seculare. […] Este una
dintre ironiile şirului de cazuri legate de simbolurile religioase în spaţiul
public că cei care susţin prezenţa lor legitimă trebuie să le nege mai întîi
semnificaţia care îi face să le dorească prezenţa acolo.
A devenit o formulă: dacă vrei să
asiguri un rol pentru simbolurile religioase în sfera publică, trebuie să le
de-religionizezi mai întîi, fie prin atribuirea unei semnificaţii
non-religioase precum face Kennedy aici, sau, în cazul mai multor simboluri într-un
parc sau în faţa unei judecătorii, prin a declara că multe din ele nu trebuie
luate în serios; ele nu presupun nimic divizator; ele reprezintă diversitatea.
Aşa că ai salvat simbolurile storcînd viaţa din ele. Operaţiunea este reuşită,
însă pacientul e mort.
Jocul jucat aici de Kennedy (şi
de mulţi alţi judecători înaintea lui) este «hai să ne prefacem». Să ne
prefacem că o cruce, care, după cum recunoaşte şi Kennedy, «a constituit un loc
de adunare pentru slujbele de Înviere din momentul ridicării ei» nu are nimic
în comun cu creştinismul. Să ne prefacem că Congresul, care pe lîngă inventarea
unui schimb de terenuri pentru a putea păstra crucea în locul ei, a adăugat o
clauză de reversiune care cere ca «memorialul» (nici o cruce nu este menţionată
în act) să fie păstrat aşa cum este, să ne prefacem aşadar că Congresul nu a
avut în gînd conservarea unui simbol religios.
[…] Problema cu prefăcătoria este
că implică o luxaţie: a păstra aparenţa neîncetat este greu, iar adevărul,
fiind blocat, se arată adesea, aşa cum o face atunci cînd Kennedy protestează
că Establishment Clause [9] «nu cere eradicarea tuturor simbolurilor religioase
din spaţiul public» şi [cu toate acestea] consideră că «Constituţia nu obligă
guvernul să evite orice recunoaştere publică a rolului religie în societate.»”
[10]
Dacă este adevărat, aşa cum
consideră Fish, că în mare parte duplicitatea americanilor în legătură cu
„religia în spaţiul public” este încurajată de neclaritatea Constituţiei lor, în
România nu avem nici măcar această scuză. La noi problema ţine de o
dispoziţie sofistă a minţii, care compară, să zicem, merele cu perele doar
pentru a ne convinge că ambele ne fac rău. Este un tip de sofistică care îl
indispune pînă şi pe Fish, unul dintre sofiştii venerabili ai mediul academic
american. [11] Şi de aceea i se potrivesc cu atît mai mult cuvintele spuse de
un critic conservator despre Stanley Fish:
„Întrucît înţelegerea sa generală
a naturii umane şi a condiţiei umane este falsă, Fish eşuează în sarcina
principală a savantului universitar, prin care se cere ca transmiterea
cunoaşterii [learning] să fie pusă în slujirea adevărului. Iar acesta este, în
cele din urmă, problema crucială din universitatea contemporană, pentru care
Stanley Fish este reprezentantul tipic: sofistica face ca adevărul însuşi să
fie echivoc şi lipseşte studiul academic de raţiunea sa de a fi.” [12]
NOTE:
[3] Vezi Marta Petreu, “Criticilor
mei”, România literară nr. 2 şi 3,
2010, http://www.romlit.ro/criticilor_mei respectiv http://www.romlit.ro/criticilor_mei_ii
; obiecţiile
aduse cărţii Martei Petreu ne arată că ipocrizia face casă bună cu
superficialitatea, ceea ce anulează pînă şi pretenţia elitei la „competenţă”.
Ca o notă amuzantă, merită amintit poate că Ioana Pârvulescu sugera, într-o
scurtă replică (http://www.romlit.ro/cine_are_ochi_de_vazut_sa_vada),
faptul că autoarei i-ar lipsi competenţa necesară discutării unei probleme care
ar depăşi sfera filozofiei; însă Ioana Pârvulescu însăşi propunea cititorilor
în două numere succesive ale României
literare (numerele 7 şi 8 din 2009) un clasament „stilistic” al celor patru
evanghelişti (dintre care, după cum recunoaşte chiar domnia ei, e posibil
oricînd să-l omită pe Marcu). Cf. http://www.romlit.ro/evanghelistul_care_scrie_cel_mai_bine
şi
http://www.romlit.ro/evanghelistul_care_scrie_cel_mai_bine_ii
http://www.romlit.ro/evanghelistul_care_scrie_cel_mai_bine_ii
[4] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/note-st%C4%83ri-zile-13.
Deşi
comparaţia dlui Pleşu îi serveşte argumentul (şi anume, sugerarea că, într-un
fel, creştinismul ar avea o mai slabă conştiinţă a „solului originar” în raport
cu celelalte religii), ea este falsă pentru simplul motiv că Anselm nu este
reprezentativ nici măcar pentru creştinismul apusean, cu atît mai puţin pentru
creştinism în ansamblul lui.
[5] “Religia în şcoală”,
Adevărul, 4 mai 2010,
[6] Vezi pe larg la Alexander
Schmemann, Pentru viaţa lumii,
Bucureşti, 2001, pp. 167-189.
[7] Despre legătura dintre limbaj, realitate şi reprezentativitatea
politică, vezi Mircea Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ”, în J.
Medaille, O. Hurduzeu, (editori), A treia
forţă: economia libertăţii, Logos, 2009, pp. 161-179. De asemenea, teoria
politică a lui Carl Schmitt despre reprezentare poate fi aplicată şi în
domeniul educaţiei creştine. Astfel, aceasta este cea mai aptă să formeze o
gîndire coerentă şi o atitudine responsabilă întrucît doar creştinismul poate
aduce în prezenţă esenţa adevărată a unei realităţi prin reprezentarea ei.
Faptul că această esenţă este legată de un adevăr care este persoană, are
consecinţe în toate planurile realităţii, nu doar în cel strict privat. Vezi
Duncan Kelly, „Carl Schmitt’s Political Theory of Representation, Journal of
the History of Ideas, (vol. 65, no. 1, Jan. 2004): 113-134.
[8] Stanley Fish, “When is a
Cross a Cross?”
[9] Este vorba despre Primul
Amendament din Constituţia SUA, prin care este practic anulată posibilitatea
constituirii unei religii de stat.
[10] S. Fish, art. cit.
[11] În cuvintele lui Fish: “Neplăcerea
pe care mi-o provoacă opinia lui Kennedy nu are nici o legătură cu rezultatul
ei. În general, nu am nici o problemă că statul face loc [accomodate]
simbolurilor religioase şi nu sînt deranjat de gîndul unei cruci care stă
într-o zonă îndepărtată a deşertului Mojave, chiar dacă pămîntul pe care se
află este în proprietatea guvernului. Am însă o problemă cu raţionamentul care
este necinstit în mod incontestabil şi care protestează prea mult în legătură
cu propriile sale motive şi cu motivele celor pe care îi susţine”. Ibid.
[12] R. V. Young, “Stanley
Fish: The Critic as Sophist”, Modern Age,
(Volume 45,
No. 3, Summer 2003), p. 244, http://www.mmisi.org/ma/45_03/young.pdf
