Discursuri care costă

Nu știu cum privește elita nemulțumirea președintelui Iohannis față de apelul la justiție exprimat de presa locală în legătură cu obținerea ilegală a unei case:

„[...] familia prezidențială spune, într-un act oficial adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție, că presa, nenorocita de presă, ba mai mult, presa locală, este capabilă să influențeze opinia și conștiința judecătorilor, făcând asupra acestora presiuni «directe și indirecte».

Este o afirmație extrem de gravă, pe care Klaus Iohannis și Carmen Iohannis vor trebui, în cele din urmă, să o dovedească. Dacă există presiuni directe făcute de presa locală, acestea sunt simplu de demonstrat, prin articolele în care presa locală îi împinge, practic, pe judecători spre o anumită decizie. Dacă există presiuni indirecte, nu ne îndoim că președintele, având acces la informațiile oferite de SRI, poate produce în instanță proba acestor presiuni.

Dar până când aceste probe vor fi prezentate oficial, singurii cu adevărat vinovați, constatați ca atare printr-o decizie judecătorească, sunt soții Iohannis, care trebuie să dea înapoi o casă obținută ilegal. Mișcarea lor, prin care fac vinovată presa de matrapazlâcurile lor, îi coboară pe acești doi parveniți la nivelul lui Traian Băsescu. Numai ăla, negând la rându-i evidența, a fost în stare să spună că frate-su a fost condamnat nu pentru că a luat bani de la interlopi, ci pentru că presa a dezvăluit acest lucru. Iar dezvăluirile presei sunt, după cum se știe, presiuni la adresa judecătorilor.” (http://www.catavencii.ro/vulnerabilul-dom-presedinte/)

E de așteptat ca elita să privească derularea evenimentului cu aceeași tăcere demnă cu care a urmărit și ofensa adusă Regelui Mihai de Traian Băsescu. Doar cînd e vorba să educe masele, elita își capătă graiul, devenind brusc moralizatoare și curajoasă.

În primul episod din Fargo, seria a doua, o judecătoare este asasinată într-un local pentru că a refuzat să deblocheze contul unui investitor cu datorii la Fisc (https://en.wikipedia.org/wiki/Fargo_%28season_2%29). Ce-i drept, mafiotul nu-și propusese să o ucidă. Nu voia decît să o sperie. Doar că judecătoarea era tare. Era ce trebuia să fie pentru că era cum trebuia să fie.

În România, elita nu este ce trebuie să fie pentru că nu e cum trebuie să fie. Grav nu e că uneori nu e nici măcar competentă (vezi în acest sens tema „Clinamen” de pe acest blog http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/search/label/Clinamen). Ci că nu e cinstită. Nu e curajoasă. Din motive de siguranță, este speriată în avans. A ajuns chiar mai puțin decît dosarul unui doctorat dintr-o arhivă mucegăită. De aceea, de cînd clica pedelistă împreună cu cea pesedistă i-au tras doctoratul de sub picioare, încît doctoratul a ajuns să nu mai însemne nimic, elita e încă și mai speriată. Pentru că e chiar mai puțin decît un nimic. Și chiar dacă în tot acest timp elita s-a ținut strîns de putere, tot ar fi căzut. Singurul lucru care o mai susține sunt propriile ei victime.

Nu știm dacă astăzi Vitoria Lipan ar accepta banii, cum consideră dl Avramescu („ceea ce face romanul remarcabil, în felul său, e tocmai faptul că atitudinea eroinei e neobişnuită. În lumea reală, Vitoria Lipan ar fi acceptat câteva mii de euro de la făptaşi. Aţi mai auzit ceva despre atâtea cazuri de politicieni, cântăreţi, afacerişti sau ziarişti care coborau băuţi din maşină în timp ce Salvarea, alături, încărca victimele?” http://www.bursa.ro/editorial/miorita-defecta-53390&articol=53390&editie_precedenta=2009-05-30.html ). Dar dacă victima sau familia ei ajung să accepte banii, nu e pentru că preferă banii justiției, ci pentru că nu mai există justiție. În România, justiția este doar un alt pretext pentru mită. Pentru că nu mai există decît banii. În calitate de consilier al unui președinte al cărui anturaj (din care fac parte și membri de familie) a ajuns în închisoare, dl Avramescu putea face afirmații mai calificate. Sau cel puțin le-ar fi putut corecta între timp. Dacă nu ar fi fost atît de speriat.

Din cîte înțeleg din textul dlui Avramescu, justiția este împiedicată în România de victime, care cad la înțelegere cu agresorul. Avînd în vedere graba cu care elita pune în cîrca oamenilor simpli toate neajunsurile din România de astăzi, cred că ne putem gîndi la fel de bine și la înțelegerile elitei cu agresorul. În fapt, în România de astăzi, omul simplu nu încheie nici o înțelegere. Vitoria nu preferă banii dreptății, ci primește banii doar pentru că nu are cu ce să-și înmormînteze bărbatul. Banii primiți sunt bani de înmormîntare.

Poate că Vitoria Lipan de astăzi primește bani ca să tacă. Dar nu e singura. Iar dacă acest lucru se-ntîmplă e pentru că și alții primesc bani tot ca să tacă. Să nu vorbească adică despre banii primiți de o probabilă judecătoare româncă în localul unde aceasta l-a invitat pe asasin la masă. Din fericire, judecătoarea ia resturile de mîncare la pachet: și elita trebuie să mănînce, nu-i așa?

Sensul lipsei de sens

În România, stînga și dreapta sunt în acord în punctele esențiale. De pildă, cînd vine vorba de Miorița și unii, și alții admit că trebuie scoasă din peisaj, deși din motive diferite. Pentru stînga, Miorița e suspectă întrucît este o imagine a libertății. Pentru dreapta, pentru că este o imagine a lipsei de ambiție și a resemnării, o piedică în calea progresului.

Orice validare presupune promovarea unui test. Examenul de bacalaureat, cel de licență, testele de rezistență fizică pentru polițiști sau poștași. În România, aptitudinile omului de dreapta sunt dovedite prin aducerea capului mioarei pe o tipsie.

Dar eutanasierea Mioriței (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/)  nu este un gest gratuit. Dreapta nu îi taie mioarei gîtul (doar) din plăcere. Dreapta, orice ar spune stînga, nu este alcătuită (doar)  din psihopați. Miorița trebuie ucisă pentru a ne elibera de ridicatul din umeri, de indiferența noastră față de evenimente și oameni:

„ Adevărul e că suntem învăţaţi, sis­tematic, să nu ne pese de nimeni şi de nimic. M-am întrebat întotdeauna de ce suntem atât de fascinaţi de balada Mioriţei. Privită din unghiul unor sensibilităţi normale, purtarea baciului este revoltătoare. Când află că cei doi ticăloşi doresc să îl ucidă şi să îi fure oile, el începe să speculeze despre o petrecere finală, cu lăutari. Vi se pare că descoperiţi aici măcar o urmă de seriozitate sau de responsabilitate?

Să ne imaginăm cum ar fi sunat balada într-o versiune din Germania. Ciobanul bavarez ar fi chemat Poliţia. În Italia, baciul sicilian ar fi jurat răzbunare cruntă împotriva familiilor celor doi netrebnici. În Britania, ciobanul englez i-ar fi ironizat pe concurenţi. În Polonia, el s-ar fi rugat la Sfânta Fecioară şi ar fi pus mâna pe puşcă. Re-scrisă de Budai-Deleanu, balada Mioriţei ar fi avut o altă turnură: baciul Parpanghel ar fi făcut un scandal-monstru, care ar fi fost aplanat de bulibaşă.

Noi însă am fost învăţaţi la şcoală că gestul ciobanului este esenţialmente bun pentru că are o semnificaţie "metafizică". Sau că este o dovadă a "fatalismului", a "acceptării destinului".

Mă întreb dacă autorii de manuale au o idee despre ce înseamnă cu adevărat fatalism demn de admiraţie. Acesta presupune acceptarea, cu eroism sau stoicism, a marilor încercări ale Soartei. Nu nepăsarea în faţa câtorva derbedei. Nu discursuri des­pre "fluieraşul de fag". În fond, oile acelea nici nu erau ale ciobanului.

Cu toate acestea, noi suntem învăţaţi să admirăm atitudinea baciului, sentimentul integrării sale în Natură şi dragostea lui faţă de ceilalţi. Nici­un cuvânt despre faptul că aceia sunt, în esenţă, nişte bandiţi. M-am întrebat dacă există, totuşi, între textele clasice ale folclorului românesc predate copiilor în şcoală şi care ajung, aşadar, să ne influenţeze opiniile şi atitudinile, vreunul care vorbeşte des­pre oameni realişti, responsabili, cu picioarele pe pământ.

Aşa am ajuns la Baltagul lui Sadoveanu. Dar am realizat, imediat, că aceasta e o creaţie cultă, a unui scriitor de oraş, care a sărit în barca socialiştilor ca să îi fie bine. Şi că ceea ce face romanul remarcabil, în felul său, e tocmai faptul că atitudinea eroinei e neobişnuită. În lumea reală, Vitoria Lipan ar fi acceptat câteva mii de euro de la făptaşi. Aţi mai auzit ceva despre atâtea cazuri de politicieni, cântăreţi, afacerişti sau ziarişti care coborau băuţi din maşină în timp ce Salvarea, alături, încărca victimele? Îi pasă cuiva?” (Cătălin Avramescu, „Miorița defectă”, în Era Zgomotului, Curtea Veche, București, 2011, p. 178-179 și online la http://www.bursa.ro/editorial/miorita-defecta-53390&articol=53390&editie_precedenta=2009-05-30.html).”

Lăsînd la o parte că în unele privințe sunt de acord cu dl Avramescu, și anume acolo unde își imaginează reacția unor polonezi în fața unor derbedei (și sper că nu sunt singurul căruia îi vine să pună mîna pe pușcă, sau cel puțin pe bîtă cînd îl citește pe dl Avramescu sau pe alți domni din echipajul românesc care trage la sania capitalismului fără conștiință), sunt curios cum se raportează dl. Avramescu la gestul lui Hristos de acceptare a Crucii; îl consideră oare un gest serios sau responsabil? Nu era oare mai rezonabil din partea lui Hristos să accepte și să urmeze sfatul lui Petru, sfatul „stîncii” care ceva mai tîrziu avea să scoată sabia și să taie urechea unei slugi? În fine, îl las pe dl. Avramescu să se gîndească la aceste întrebări în timp ce se încălzește la focul din curtea arhiereului (la vremea publicării articolului, dl Avramescu era consilier prezidențial, după cum precizează, necruțător aș zice, redacția ziarului Bursa).

Pe urmele Mioriței (defecte) a dlui Avramescu am ajuns și eu la Baltagul lui Sadoveanu. Nu mă leg acum de faptul că romanul a fost publicat în 1930, deci nu are nici o legătură cu stînga în care autorul ar fi sărit, potrivit dlui Avramescu, „ca să-i fie bine”. Dacă erai de stînga în anii '30 aveai toate șansele să-ți fie rău. Doar ca mă mir o dată în plus. Pentru că, dacă Vitoria Lipan acceptă astăzi acele mii de euro, este din cauză că nu poate primi nimic altceva. Nici o dreptate. Pentru că soțul ei a fost ucis de sistem, de această dată. De pildă, de un realizator tv care scapă basma curată după ce intră pe contra sens cu jeepul într-o mașină, ucigînd trei persoane. Sigur, realizatorul făcuse o emisiune de divertisment cu viitorul președinte al țării, dar asta bineînțeles că nu a contat deloc în aplicarea actului de justiție. Important e că Vitoria Lipan și-a primit banii, și poate că există măcar un domn consilier care să o confirme.

Citez dintr-un articol excelent din Cațavencii:

„vorbim despre ceva cu sens dacă avem mereu în vedere inacceptabilul acelui sens, adică limita dincolo de care se află “non-sensul”, dizolvarea acelui sens, risipirea sa.” (http://www.catavencii.ro/despre-acoperiti/).

Ar merita precizat că responsabilii fraudării sensului îndrăznesc să le acuze de trădarea sensului tocmai pe victime; în loc să-i ofere poporului întrupări ale virtuții, elita îl înjură din jacuzzi că se uită la emisiuni de divertisment deocheate. Din interes profesional, dar și pentru a se înviora după efortul grețos (deși se poate ca omului să-i placă) de resuscitare a cîte unui frankenstein politic, Turcescu se ocupa puțin și de Înviere în emisiunile lui de Paști. Liiceanu vede un Harap Alb într-un individ luat parcă din castingul serialului Las Fierbinți.

Dar de ce continuă elita să vorbească despre sens în condițiile în care nu dă doi bani pe el? Pentru că „sensul” e bun în afaceri, nu-i decît un item al „eticii” capitaliste (laugh track here, please), al cărei singur sens este acumularea nemăsurată de bogăție. Mihai Radu, autorul articolului citat mai sus, are dreptate cînd încheie prin concluzia: „de fapt, vorbim despre nimic”. Și nicicînd nu este acest nimic mai găunos decît atunci cînd elita vorbește despre Dumnezeu, simplă coajă de nucă în care elita își ascunde nimicul. Scopurile ultime, care motivează și susțin gesturile și opțiunile de fiecare zi, nu sunt slăbite și erodate de slăbiciunile omului simplu, ci de preferința calculată a liderilor pentru progresul cu orice preț (http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html). Poate că este mai bine să nu se mai vorbească deloc despre scopuri ultime, decît să se vorbească despre ele în gol.[1] Mai bine să ai o ordine socială amorală pragmatică, decît una, la fel de amorală, dar realizată prin false apeluri la sens și la Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva ceea ce a surprins în studiul despre valoarea integrității la români (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/05/romania-cu-usile-inchise.html) nu a fost atît lipsa noastră de integritate, cît faptul că o recunoșteam. Se încălca astfel un protocol, o convenție tacită asupra faptului că putem să fim oricît de necinstiți, dar că nu trebuie să o recunoaștem vreodată. Se încălca cel mai sacru principiu al eticii corporate, al înșelării cu acte în regulă:

„— Nobilele contese, prea iubitele voastre stăpîne ne-au înaintat prin urmare o cerere timbrată pentru a obține recunoașterea unuia din cele mai importante drepturi ce li cuvin. Maestre, dă citire documentului.

Domnul Mazăre se ridică, își drese vocea, se umflă în pene, plin de importanță și începu să citească:

— „Mai jos semnatele contesa Prima și contesa Secunda de Cireșiamare, avînd în vedere și luînd în consdierație că fiind stăpîne ale aerului, urmează să fie în consecință recunoscute și stăpîne ale ploii.

Cerem ca toți locuitorii să plătească o taxă de una sută de lire pentru una bură de ploaie, două sute de lire pentru una furtună cu tunete și trăsnete, trei sute de lire pentru una sută ninsoare, și patru sute de lire pentru una grindină. Urmează iscăliturile.”

Domnul Mazăre se așeză.

Președintele întrebă:

— Ștampilele sînt în regulă?

— Da, domnule președinte, — se grăbi să răspundă avocatul sărind din nou în picioare.

— Perfect – încheie Pătlăgică – din moment ce ștampilele sînt în bună regulă, însemnează că mai sus-semnatele contese au dreptate și tribunalul se retrage pentru chibzuință.” (Gianni Rodari, Aventurile lui Cepelică, Editura Tineretului, 1957, p. 193-194)

Elita românească verifică ștampilele. Se asigură că ștampila pe care scrie „God” este la locul ei.

Notă:

[1] Vezi articolul lui Phillip E. Johnson, ”Ethics in a Vacuum”, care culminează cu întrebarea: „The alternative to defining ultimate goals is to accept an amoral and chaotic social order. That is what we have done and the question is: How long will it take before we learn that this result is intolerable?” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-08-011-c)

No stain left behind

— Well, said the Wolf, I agree to remain the Shepherd of the Year, though the title means little to me, as by nature I am rather modest and restrained. What really matters to me is the ceremonial, you know, the Lamb of the Year approaching the stage, that honest guy gently pinning the decoration on my chest. Lean or fat, they are all just as dear to me. And since you’ll never find another shepherd kinder than me, I expect another testimonial dinner for tomorrow afternoon. I would only dare to suggest that you should find a fatter fellow next time.

Dumnezeu nu este un costum

Dumnezeu s-a făcut om, dar nu a făcut pe omul. De aceea, pentru că s-a făcut om cu adevărat, a și murit cu adevărat, nu s-a prefăcut că moare. Și a murit pentru ca noi să înviem, nu să ne prefacem că trăim. Cu toate acestea, există numeroși oameni care își imaginează că pot face pe Dumnezeu. Și își imaginează atît de bine, încît ajung să o creadă, să se creadă Dumnezeu și să-i facă și pe alții să creadă la fel. Doar că Dumnezeu nu ne cere să facem pe Dumnezeu; nu ne cere nici să ne credem dumnezei. Ne cere să ne unim cu El.

În recenzia cărții lui Shirley MacLaine, It’s All In The Playing, Douglas Groothuis observa:

„In his classic work, Pensées, the Christian philosopher Blaise Pascal (1623-1662) exposed the heart of New Age folly: «It is in vain, O men, that you seek within yourselves the remedy for your ills. All your light can only reach the knowledge that not in yourselves will you find truth or good.» Bertrand Russell made a similar point when he said, «Every man would like to be God if it were possible; some few find it difficult to admit the impossibility.» Shirley is one of them.” (http://www.equip.org/article/summary-critiques/).

Dar, trebuie să o recunoaștem, Shirley se află într-o companie aleasă. În cadrul unei ediții din 2007 a emisiunii lui Liviu Mihaiu „Între bine și rău” a cărei temă era Iisus Hristos, Corina Chiriac, invitată la emisiune, a exclamat, copleșită de mesajul reprezentantului comunității musulmane din România: „Iisus este și profetul meu!” Probabil că părintele Stăniloae ar fi avut de făcut unele precizări în legătură cu asta; în schimb, ne-am putea aștepta ca domnul Pleșu să privească cu ceva mai multă îngăduință astfel de reacții candide. Ba chiar să le aprobe. În fond, dl. Pleșu e creștin ortodox, după cum ne asigură teologii ortodocși înșiși. Deci nu văd de ce Iisus nu ar fi și profetul dlui Pleșu. Și Iisus, vreau să spun (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html).

Iisus, se pare, este profetul tuturor și Dumnezeul nimănui. Pentru că într-o lume de dumnezei, nu poți pretinde că ești Dumnezeu decît în măsura în care te limitezi să fii propriul tău dumnezeu. „Să nu ai alți dumnezei afară de tine” este prima poruncă din decalogul primului legământ, cel care a pecetluit Căderea. Adevărul ăsta elementar e în aer, iar naturile artistice, esteții, îl simt, îl percep cu mai multă ușurință decît oamenii obișnuiți. De pildă, un om sensibil precum Corina Chiriac nu a trebuit să mai participe la seminariile de la NEC ori să urmărească conferințele dlui Pleșu: a descoperit adevărul brusc. În cuvintele înțelepte ale unui imam, ce-i drept, dar, oricum, totul stă în aer, gata să fie descoperit.

Dar doamna Corina și domnul Andrei nu sunt singurii care au descoperit că se poate ajunge la adevăr și fără să mai fie nevoie să faci vreun ocol inutil prin Buzău sau Ierusalim. Cum am spus la început, Shirley MacLaine este la rîndul ei un om care îndrăznește să fie „în același timp candidă și controversată”, după cum o descrie coperta cărții ei It’s All In The Playing (http://www.amazon.com/Its-All-In-The-Playing/dp/0553272993).

Cine este propriul său dumnezeu poate fi profetul oricui. Dar chiar dacă totul e în aer, la îndemîna oricui, tot e nevoie de niște canalizatori („channelers”, un fel de medii, ca în ocultism) care să facă lucrurile mai simple pentru cei care nu au descoperit încă adevărul. În farsa interpretată pe scenă, aceștia sînt suprinzător de vizibili pentru cineva care asumă locul și funcția sufleorului. După cum explică Douglas Groothuis, „învățătura transmisă de medii și New Age în general îl reduce pe Iisus la nivelul unuia dintre numeroși maeștri mistici, fără să fie în mod unic Dumnezeu întrupat”.

Ar trebui citită întreaga recenzie (http://www.equip.org/article/summary-critiques/). Închei aici prin această observație a teologului american:

„Dorința de a dobîndi o cunoaștere superioară și orientare spirituală prin canalizare (channeling) este o garanție pentru rătăcire. Îndrumători (channelers) precum Kevin Ryerson, Jach Pursel și J.Z. Knight repetă cu toții aceeași străveche minciună: ești Dumnezeu, ești nelimitat; tu îți creezi propria ta realitate. Indiferent că astfel de mentori (channeler) sunt direct demonizați (mulți susțin că au fost contactați pe cînd se aflau în meditație), că doar se prefac ori suferă de iluzii mintale, învățătura aceasta nu este biblică și este otrăvitoare.” 

Cel care se-ntoarce din morți

“To have ghosts, one must have a past for ghosts to emerge from; and one must believe in a spiritual world to recognize spirits. Otherwise, the skeleton in the closet becomes an old coat that someone knocked down. Alas for raw head and bloody bones.” –Russell Kirk, diary entry, October 30, 1948.

 

Cel care se-ntoarce din morți, „The Revenant”, se-ntoarce după cineva. După cine se-ntoarce Hugo Glass în filmul lui Iñárritu? Inițial, după ucigașul fiului său, iar acest lucru ocupă o mare parte din desfășurarea filmului. Dar Glass continuă să meargă și după ce a renunțat la răzbunare înțelegînd, din observația lui Fitzgerald, că „răzbunarea nu-i va aduce fiul înapoi”. În cele din urmă, Glass descoperă că e ceva ce-i poate aduce fiul înapoi. Poate un alt fiu. Sau poate fiul altcuiva. Glass părăsește malul rîului și, ajuns în vîrful dealului, își mută privirea de la viziunea soției lui către spectator.

Filmul se termină cu această imagine a lui Glass, devenită la rîndul ei o viziune pentru spectator. Filmul nu mai este doar un film, spectatorul nu mai este doar un spectator: este un om vizitat de un strigoi. Dar de ce ar veni după noi un vînător din teritoriile de la Frontieră de acum două sute de ani? Ce vrea să ne spună această fantomă?

Lăsînd deoparte animalele sălbatice, precum ursul care-l rănește pe Glass, în filmul The Revenant sunt două feluri de sălbatici: pieile-roșii și albii. Dar albii, civilizații, sunt de fapt singurii sălbatici. Nu mi se pare că filmul ar cădea în falsa opoziție a „albului rău” vs. „sălbaticul bun”, așa cum consideră cineva (http://www.nybooks.com/daily/2016/01/07/bearman-inarritu-the-revenant/). Sunt și albi „buni” în film, după cum sunt și sălbatici „răi”. Sălbăticia ca inumanitate nu este determinată aici doar de egoism și cruzime. Albii sunt sălbatici, dar nu doar pentru că încearcă să le vîndă indienilor blănurile care le aparțineau de drept. Nu doar pentru că-l abandonează pe Glass, sau pentru că ucid și violează de fiecare dată cînd dau peste indieni. Nu doar pentru că unul dintre ei îl ucide pe fiul lui Glass. Ci pentru că oamenii ăștia nu căutau pe nimeni. Se puteau duce oriunde, dar nu aveau nicăieri unde să se-ntoarcă. Indienii Arikara străbăteau întregul ținut în căutarea fiicei șefului de trib. Glass mergea în căutarea ucigașului fiului său. Însă albii se duceau doar după piei. Asta cînd nu erau ocupați cu civilizarea indienilor. Mai precis, cu masacrarea lor.

De douăzeci și șase de ani suntem și noi supuși civilizării. Nu-i de mirare că am rămas atît de puțini. Doar fantomele mai pot ajunge pînă la noi, atît de mult ne-am rătăcit în moarte. Glass vine să ne amintească importanța rădăcinilor; a ocrotirii locurilor și a apărării celor care nu se pot apăra. Vine să ne îndemne să rămînem sălbatici, dacă civilizația nu înseamnă decît că ne putem păstra doar scalpurile, nu și fiii, care ne sunt arși în maternități sau în cluburi, răpiți din casă de guvernele unor țări străine, schilodiți de un sistem de educație în derivă sau despărțiți de părinții lor, care sunt îndemnați să plece să lucreze în străinătate de misionarii civilizării României cu prețul depopulării ei și al înstrăinării locuitorilor ei. 
        Actuala civilizație occidentală ne sălbăticește sufletul. Ferocitatea ursoaicei nu are nimic sălbatic în ea, este violența cu care ar trebui să răspundă orice făptură atunci cînd îi sunt amenințați copiii. Ursoaica reacționează nu ca fiară, ci ca mamă. Dar un sfert de secol de reeducare a fost suficient pentru ca noi să ne privim vînătorii cu recunoștință. Suntem feroce doar între noi, ne sfîșiem ca neamuri, prieteni și vecini, ne abandonăm istoria și locul pentru ca cei lipsiți de istorie și de un loc al lor să se simtă la noi ca la ei acasă.
        Glass ne spune să nu ne creștem copiii ca pe niște străini, să vorbim cu ei în limba noastră, să continuăm să vorbim în Pawnee. Nu neapărat cu „harbuz” și „curechi”, dar cel puțin să focusăm și să lecturăm mai rar și să luăm aminte și să citim mai des. Mai ales, Glass se uită la noi pentru ca noi să vedem golul din privirea lui. Și să învățăm astfel cum să ne uităm la copiii noștri.      

Nimeni nu poate să slujească la doi domni

I-am spus nepoatei mele de Sweetwater (https://en.wikipedia.org/wiki/Sweetwater_%282013_film%29). Ea mi l-a dat, la schimb, pe Fargo, serialul de televiziune (https://en.wikipedia.org/wiki/Fargo_%28TV_series%29 ). Fair enough. Nu știam de serial, așa că i-am zis, „păi l-am văzut pe ăla din '96, al fraților Coen”. „Uită-te și la ăsta”, mi-a răspuns ea.

Am ajuns la episodul 2 din prima serie. La scena cu polițistul care se căcase pe el la întîlnirea cu criminalul (interpretat magistral de Billy Bob Thornton) și care la cina de acasă, cu fiica lui, nu pricepe că, de fapt, nu ai decît o singură slujbă, o singură slujire:

„— If you saw somebody doing something, you'd stop 'em, right?

— Well, you know, sometimes. There's more than one right thing.

— What does that mean?

— It means I got you, and I am responsible for you. And sometimes I might be in a situation where – and this hasn't happened, and it won't – but a situation where if I try to stop a guy from doing a bad thing, I could get hurt. Or worse. And then who would take care of you?

— But it's your job.

— Well, I got two jobs, and the first, the most important, is being your dad.

— Well, if I saw somebody doing something, I would stop 'em.”

Poți să ai două sau mai multe joburi. Nu și doi domni. De aceea nu ai decît o singură slujire. 

Schilozii vor intra cei dintîi – și nimeni altcineva după ei

Nu toată lumea o știe pe Antoaneta Ralian, așa cum nu toată lumea a auzit de Henry Miller. Dar cine a auzit de Ralian știe nu doar că a fost o bună și harnică traducătoare, ci mai ales că l-a tradus pe Miller, pe lîngă mulți alții precum Flannery O’Connor, ale cărei povestiri au fost traduse integral de Antoaneta Ralian în volumul Judecata de Apoi (Editura Univers, 1997).

Presupun că lumea o știe pe O’Connor. În orice caz, trebuie să fii un scriitor de talia lui Cărtărescu ca să-ți permiți să le spui oamenilor veniți la lansarea cărții tale lucruri delicate de genul „știu că nu mai citiți, că sunteți toți pe tablete, alea-alea, dar, totuși, faceți și voi un efort măcar cu cartea asta (Solenoid), chiar dacă veți avea nevoie de cîțiva ani pentru a o termina de citit”.

Sinatra a spus odată că atunci cînd o ascultă pe Sarah Vaughan îi vine să-și taie beregata cu o lamă de ras tocită. Există un mit numit „Antoaneta Ralian” care i-ar putea face pe unii traducători români să nutrească sentimente asemănătoare. Chiar dacă e treaba fiecăruia ce face cu lamele de ras uzate, sfatul meu ar fi să nu se grăbească. Pentru că există destule alegeri neinspirate de cuvinte în traducerile Antoanetei Ralian încît să ne permitem să ne păstrăm calmul. De pildă, un negru poate fi mai degrabă masiv sau voinic sau corpolent decît „planturos” (vezi în Judecata de Apoi, p. 375), adjectivul fiind rezervat mai degrabă pentru siluetele feminine; chiar dacă „poisonous” înseamnă „otrăvitor”, cînd e vorba de șerpi termenul potrivit este mai degrabă „veninoși” decît „otrăvitori”, cum preferă A. R. (vezi p. 387). O frizerie („barber shop”) care ar fi resimțită ca „atelier” ar rămîne probabil în scurt timp fără clienți, care s-ar putea teme să nu fie confundați cu niște piese oarecare („Frizerul, singur în atelier, înălță capul de după ziarul pe care-l citea”, p. 391; „Îți frecventa atelierul?”, p. 392). Uneori, cititorul poate nimeri și peste dezacorduri de genul „ca să pună o distanță cît mai mare și cît mai rapidă între el și țicnitul acela bătrîn” (p. 390), sau „un halat de spital din acelea care se deschide și se leagă la spate” (p. 403). Pe lîngă astfel de rare scăpări se simte la A. Ralian și o slabă cunoaștere a Noului Testament trădată de redări precum „adevărul te va slobozi” (p. 387), pentru expresia populară „veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Antoaneta Ralian a fost admirată pentru curajul de a-l traduce pe Miller. Dar performanța unei persoane educate după principiile moralei și bunului simț de a găsi echivalenții unor termeni obsceni mi se pare secundară în raport cu cea atinsă de o persoană necreștină prin traducerea operei unui scriitor religios precum Flannery O’Connor. Pentru că Antoaneta Ralian nu era creștină și, după cum o recunoaștea ea însăși, religiozitatea ei era mai degrabă vagă: „Eu nu sunt creștină și, fără să fiu atee, sunt departe de orice practică religioasă.” (R. Paraschivescu, Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas, 2011, pp. 38-39). Și: „Marele meu regret e că nu cunosc pasiunea religioasă, izbăvitoare. Adeseori m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să cred în Dumnezeu” (p. 32). Bineînțeles, credința este în mare măsură un „cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Dar este puțin probabil ca acesta să fie sensul în care percepe credința o persoană înclinată să pună credința pe seama temperamentului („pasiunea” fiind rezervată de A. Ralian muncii de traducător, în rest fiind „enervant de rațională”, p. 32). Într-o altă viață da, se poate să fi fost „o catolică înfocată. Pe de altă parte, nu cred în vieți anterioare și ulterioare” (p. 43).

Oricît de greu i-ar fi unui om decent să elaboreze un lexicon al obscenității, unui necredincios ar trebui să-i fie imposibil să se orienteze pe harta Cerului. Din fericire, Antoaneta Ralian nu a fost nici necredincioasă, nici „credincioasă înfocată”. Oricum, atunci cînd e vorba de O’Connor, necredincioșii sau puțin-credincioșii se bucură de întîietate: „The Lame Shall Enter First” („Schilozii vor intra cei dintîi”, în Judecata de Apoi, pp. 406-439).

Iar dacă e să facă o hartă a Cerului, O’Connor preferă să o tatueze pe spatele unui bătrîn bețiv. O’Connor se adresează în mai mare măsură publicului lui Henry Miller decît cititorilor lui C. S. Lewis, să zicem. Personajele lui O’Connor cel mai puțin dispuse să-l recunoască pe Dumnezeu sunt mai degrabă credincioșii „înfocați”, așa cum, din fericire, Antoaneta Ralian nu a fost. Nu se poate ști cît de mult a pierdut ea în felul acesta, dar e sigur că am cîștigat o versiune românească de calitate a povestirilor lui Flannery O’Connor, o reușită la care poate că a contribuit, pe lîngă experiența și talentul de traducător al Antoanetei Ralian, și neputința ei religioasă. Rămîne doar ca noi, cei care-l știm fie pe Miller, fie pe O’Connor sau pe nici unul din ei, credincioși înfocați, obișnuiți sau confuzi ori necredincioși de-a binelea, să citim aceste povestiri pentru a ne descoperi infirmitățile. Pentru că nimeni dintre cei întregi nu va intra în Împărăție, de vreme ce nimeni nu este întreg.  

„Societatea Cămașa Fantomei”

„Societatea Cămașa Fantomei” este o organizație clandestină din romanul lui Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, ai cărei membri urmăresc să le redea oamenilor locul și demnitatea care le-au fost luate o dată cu înlocuirea oamenilor cu mașini. Modelul acestei societăți este oferit de credința indienilor că puteau deveni invincibili cu ajutorul unui dans și al unor cămăși „magice”. Mișcarea Dansului Fantomei

„a dovedit că un bun indian este o ființă la fel de importantă ca un bun alb – suficient de bună ca să se lupte și să moară oameni pentru ea, indiferent de șanse. Au avut aceleași șanse de a câștiga lupta ca și noi; una la o mie, poate, sau ceva mai mult.

Paul și Ed Finnerty îl priviră cu neîncredere.

— Ai fost convins că vom pierde? rosti Paul răgușit.

— Categoric, spuse Lasher, uitându-se la el de parcă ar fi spus o tâmpenie.” (Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, Editura Art, 2015, p. 414)

Doar Dumnezeu reușește încercînd. Și pentru că Dumnezeu a reușit și reușește, credinciosul nu trebuie decît să încerce. Și poate încerca cu atît mai ușor cu cît este mai liber de povara „reușitei”. Pentru a nu renunța să încerce, cîntărindu-și șansele, creștinul știe din start că nu are nici una. Cum a spus cîndva părintele Rafail Noica, „creștinismul nu este greu – este imposibil”. Pentru că doar Dumnezeu reușește să repare reușitele omului. La drept vorbind, Căderea este singura reușită omenească propriu-zisă din istoria omului.

Cu toate acestea, Dumnezeu îi lasă omului șansa de a reuși din nou. Altfel spus, îl lasă să cadă de fiecare dată cînd acesta vrea să cadă, adică să reușească. Nu-i ia omului șansa omenească, dar vrea să-i dea reușita Lui, cea dumnezeiască, care-i este cu neputință omului. Ca să o poată primi, omul nu trebuie decît să încerce, neavînd nici o șansă, ci doar harul Lui, căci Puterea lui Dumnezeu „se desăvîrșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12:9).

Din acest motiv, societatea Cămașa Fantomei nu se bucură de prea multă popularitate. E drept că în România o mare parte din populație se declară membră. Dar asta numai pentru că o confundă cu organizația Pălăria Sperietorii de Ciori, mult mai sigură cel puțin din două puncte de vedere: membrii acesteia nu au nimic de făcut decît să stea acolo unde sunt puși, iar, în plus, pe dinăuntru sunt plini, nu goi, precum fantomele. Plini cu paie. Au deci toate șansele să reușească.

Vorbe, vorbe, vorbe

„— Le arăt eu lor! Mi-a furat casa, bandiții!

— Nu se zice «mi-a furat», Broscoiule, ci  «mi-au furat». Învață-te să vorbești corect – zise Șoarecele.

— Ce tot îl pisezi? interveni Bursucul morocănos. Ce nu e corect? Așa spun și eu și dacă spun eu așa, puteți să spuneți și voi.

— Nu te supăra! zise Șoarecele, umil. Dar sînt sigur că se zice: «Bandiții au furat»!

— Ia mai slăbește-ne! Vorba e că i-a luat casa bandiții și că trebuie s-o luăm înapoi.

— Bine, cum vreți! zise Șoarecele. Aproape că nu mai știa nici el cum e bine. Se retrase într-un colț, de unde putea fi auzit bombănind: «Mi-a furat, mi-au furat, mi-a furat, mi-au furat»... – pînă cînd Bursucul îl repezi și-i spuse să-și învețe lecția de gramatică afară.” (Kenneth Grahame, Vîntul prin sălcii, traducere de Frida Papadache, Editura Tineretului, 1965, p. 148)

Colecțiile de „perle” ale domnului Radu Paraschivescu pot lăsa impresia că exprimarea greșită este sinonimă cu parvenitismul și lipsa de caracter. Nu neapărat. După cum o exprimare îngrijită nu este neapărat un semn de onestitate. O exprimare proastă este, în primul rînd, semnul lipsei de educație, nu de caracter. Caracterul se dovedește în situații de viață (și de moarte, mai ales), nu în situații de limbaj. De pildă, elita și-a dovedit deja caracterul în formulări valide stilistic, logic și gramatical, dar mizerabile în plan existențial.

Dar mai grave decît cazurile de exprimare greșită sau decît cele corecte, dar cu un conținut josnic, mi se par cazurile de exprimare goală, așa cum sunt mesajele politicienilor sau mesajele reclamelor. Mai ales cînd e vorba de reclame, care vin peste tine chiar și atunci cînd te afli acasă.

Limbajul reclamelor este corect gramatical, dar nefiresc. Asta dacă sunteți de acord că nu e tocmai normal să iubești pantofii (https://www.deichmann.com/RO/ro/corp/shoefashion_neu.jsp). Cît despre firescul formulării „sunteți satisfăcut de contactul cu reprezentatul companiei X?”, ce să mai spui? Întrebarea apare în majoritatea chestionarelor care îți sunt solicitate după ce ai beneficiat de un serviciu oarecare, de la depanarea postului telefonic/conexiunii internet la serviciile medicale ale unităților spitalicești.

Sigur, este trist că există stilul „Becali”. Dar poate că și mai grav este că lumea comunică într-o măsură tot mai mare în stilul operatorului, al mesajului de robot, al centralei. Acesta tinde să devină modelul exprimării îngrijite. Care nu va deranja pe nimeni, dar despre care nici nu vei mai putea spune nimic. Pentru că atunci cînd vom deveni cu toții niște operatori ai limbajului, nimeni nu va mai spune, de fapt, nimic. Nimic, în orice caz, despre adevărații bandiți care „ne-a luat” limba, casa noastră. 

Semne bune – pe bune?

Cațavencii se bucură că NASA investește într-o rachetă care ar putea ajunge pe Marte în 39 de zile (http://www.catavencii.ro/semne-bune-anul-are/). De-acum, cu problemele legate de distribuție rezolvate, jurnaliștii pot privi cu îndreptățire spre Marte. Dar, totuși, cît de rău a ajuns presa scrisă dacă se așteaptă să fie salvată tocmai de cititorii marțieni!

Cu toate acestea, sunt și savanți care nu împărtășesc entuziasmul autorului articolului citat mai sus. De pildă, pe Stephen Hawking progresul tehnologic îl neliniștește de-a dreptul: genul de performanțe salutate în pagina de știință populară a Cațavencilor îl face pe profesorul britanic să afirme că „progresul accentuat din știință și tehnologie va crea noi moduri în care lucrurile pot să o ia razna” („further progress in science and technology will create «new ways things can go wrong»” http://www.bbc.com/news/science-environment-35344664).

Dar se poate foarte bine ca jucărelele savanților să rămână inofensive, iar roboții să-și facă treaba, fără să o ia neapărat razna și să-ncerce să preia controlul. Noile moduri în care lucrurile se pot sfîrși prost țin mai ales de posibilitatea ca omul să o ia primul razna. De pildă, să zicem că niște ingineri ar inventa ceva ca o cutie, un fel de lădiță prevăzută cu tot felul de piese și sîrme și beculețe care, toate împreună, ar face posibilă apariția pe un fel de capac luminos al cutiei a unor imagini însoțite de sunete, ca și cum niște omuleți s-ar mișca pe acest, să-i spunem, ecran, și ar face tot felul de lucruri, la fel ca în viața reală: s-ar iubi, s-ar urî, ar muri, s-ar naște și așa mai departe. Acești omuleți ar avea la rîndul lor cutiuțe cu ecran în căsuțele lor și s-ar uita la alți omuleți din cutiuțe. Nu se cunoaște motivul, dar singurul lucru pe care nu-l fac omuleții din cutiuțe e să citească. Ceea ce ar face, probabil, ca viața publicațiilor să devină destul de nesigură.

Așa că, dacă aș lucra în presa scrisă, mi-aș pune mari speranțe în Racheta cu Plasmă. Sigur, mi-ar fi teamă să mă gîndesc că marțienii ar putea avea la rîndul lor savanți, cercetători, ingineri. Pentru că asta ar însemna că au deja plasmele lor. Sau măcar niște LCD-uri.     

     

Elemental Blues

I guess the blues

Is the fifth element

The one that makes all the other

Joining together

As one

In Man

And in Woman, too.

Unless the blues fills them up

They could never fulfill

Their quest,

Their task

Of becoming

One soul,

One body.

Now it’s Etta,

Etta Baker,

With Taj Mahal

People who make your mind spinning

Around the elemental blues,

By and by

The Fifth Element.

Baliverne.net

Copiii familiei Bodnariu nu au fost luați de statul norvegian pentru că nu erau iubiți. Asta e o balivernă de-a barnevernetului. În realitate, au fost luați tocmai pentru că erau iubiți. Nu putem ști dacă soții Bodnariu își iubesc copiii mai mult decît alți părinți. Dar pentru că le-au vorbit copiilor despre iubirea lui Dumnezeu și despre cum să trăiască ca să nu o piardă, știm că-și iubesc copiii cu o iubire în plus. Însă de vreme ce iubirea naturală, și mai ales cea creștină, nu este rațională, ea amenință lumea nouă huxleiană. După cum a arătat Vigen Guroian,

„In the Brave New World, the unconditionality of love is an endangerment to society because it has no immediate social utility, just as the lover’s affirmation of the immeasurable worth of the beloved is necessarily anti-social since the standard of value is personal and not societal. Are we headed into the same sort of world by our embrace of reproductive technologies that teach us to value our offspring for the genetic makeup we chose for them?

In the Brave New World, our humanity has not only been debiologized but despiritualized as well. This includes the abolition of parenthood, preventing the deep and profound love commitment of husband and wife that spreads mysteriously into the world through the issuance of their fleshly union. The Brave New World is a world without love, and so it also is a desperately lonely place. That loneliness cuts to the core of every citizen and is momentarily relieved but not remedied by soma, the feelie movies, and the orgiastic religion of the Solidarity Service.” („Huxley’s Mirror. The Future of Man in the Brave New World” Touchstone Magazine, October 2003, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-08-036-f)

Eu însă nu m-aș teme atît de mult de reconstrucția bio-tehnologică a omului, cât mai degrabă de cea mitologică. Pe de o parte, pentru că, în ciuda progresului tehnologic, cred că există în trupul omului o taină care-l salvează și care împiedică reconstrucția, proiectarea genetică a trupului uman. Nu mă-ndoiesc că știința va putea produce la un moment dat o creatură de tipul celei realizate de profesorul Frankenstein. Mă-ndoiesc însă că va putea produce mai mult de-atît.

În schimb, omul se poate oricînd redefini, reimagina cu ajutorul mitologiei, spiritualității. În definitiv, obiectivele bio-tehnologiei sunt susținute tot de un mit, cel al evoluționismului. Atunci cînd este realizată printr-o spiritualitate defectă, spiritualizarea omului îl poate dezumaniza într-o măsură mai mare decît despiritualizarea lui. Pentru că dacă în vreme ce prin intermediul științei omul nu poate fi decît mai puțin decît om, prin intermediul religiei, al mitului, omul poate fi mai mult. Pentru că imaginația nu are oase. Sufletul e pînza, dar trupul e ancora. Șansa Evei, și a lui Adam, e că Dumnezeu nu a făcut-o dintr-un gând al lui Adam. Ce-i drept, Dumnezeu a făcut-o pe Eva în visul lui Adam, dar nu din visul lui Adam, ci dintr-un os de-al lui Adam. De aceea, chiar dacă mulți bărbați pot visa la Monica Belluci, să zicem (iar dacă te gîndeai la Eva Mendez te-nțeleg, „mon semblable,– mon frère!”), de iubit nu o poate iubi decît unul.

Este impresionant interesul acordat de români necazului prin care trece familia Bodnariu, părinți și copii. Dar poate că suntem solidari cu familia Bodnariu și pentru că ni se pare că trece printr-o nedreptate care nouă nu ni s-ar putea întîmpla. Dar dacă drama lor reprezintă un semn și pentru noi? Un semn, nu un avertisment. Semnul nu-ți spune „uite ce s-ar putea întîmpla și la noi dacă nu vom fi atenți.” Semnul îți spune „iată ce înseamnă pentru tine lucrul care li se-ntîmplă deja altora.”

Dacă un stat se ocupă în mod public de furtul copiilor, înseamnă că ei sunt furați deja pretutindeni în altă parte, dar altfel. Treaba agenților Baliver-narniei este făcută în alte părți de acei tovarăși ai Fluierașului din Hamelin, care nu vor să-i lase pe copii să ajungă răi ca părinții lor. Împiedicîndu-i, de pildă, să ajungă sub influența Bisericii. Philip Pullman ar putea fi un asemenea agent. Acum și în România, unde trilogia Dark Materials (Materiile întunecate) a fost publicată integral de Humanitas (http://www.humanitas.ro/philip-pullman). În mod semnificativ, tema trilogiei vizează salvarea copiilor de Biserică, care urmărește să-i răpească pentru a le separa trupul de suflet (vezi o recenzie extinsă a trilogiei aici: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-08-042-f). Că este vorba despre copiii familiilor creștine din Norvegia, că este vorba despre destinatarii colecției Humanitas Junior, în ambele cazuri copiii sunt urmăriți de erezia dualismului

„Whether under its ancient Manichean form, among the medieval sects, or indeed in its modern, New-Age guise, this heresy stems from the incapacity to hold spirit and matter in the right balance.

In response to the difficulties thrown up by the paradox of Christianity, the dualist cannot believe that spirit could be incarnate, that matter could be sanctified, or that sacraments could be more real and effective than any amount of physical force or psychological coercion. While for most dualists of the ancient and medieval world, only the spiritual world is worth inhabiting, for a twentieth-century sentimental rationalist like Pullman, the material world is superior, and anyone who emphasizes the spiritual is a dangerous, life-denying death-worshiper.” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-08-042-f).

Nu știu cît de citite sunt cărțile lui Pullman de adolescenții români. Personal, aș fi preferat ca elevii din liceele din România să-l citească mai degrabă pe Pullman decât pe Greenblatt, a cărui carte la fel de anticreștină a reprezentat bibliografia etapei a patra a concursului de cultură generală „Humanitas în licee” (http://humanitasconcurs.ro/2015/02/10/etapa-a-doua-a-celei-de-a-patra-editii-renasterea-va-avea-loc-sambata-14-februarie-ora-1400/). Pentru că dacă în timp ce substanța Materiilor întunecate poate avea un impact redus, determinat de limitele genului ficțional căruia îi aparține, cartea lui Greenblatt le este servită liceenilor ca o abordare onestă a unui capitol din istoria culturii europene în ciuda faptului că în multe privințe Clinamen. Cum a început Renașterea este rodul fanteziei și prejudecăților anticreștine ale autorului, după cum am arătat într-o serie de recenzii pe care le-am tradus și postat pe acest blog sub eticheta „Clinamen”.

Copiii sunt răpiți în multe feluri, dar obiectivul este același: ei trebuie învățați să nu mai iubească. Iar lucrul acesta poate fi făcut prin oricare dintre religiile dualiste, ale spiritului sau ale trupului. Lumea îți îngăduie să iubești, dar să iubești ori numai cu sufletul, ori doar cu trupul, fie sublim, fie orgiastic. Lumea îți permite iubirea pe jumătate, care nu este alta decît iubirea în limitele rațiunii. În nici un caz să iubești cu trup și suflet. Pentru că cine iubește cu totul, iubește pînă la capăt și dincolo de el. Doar o astfel de iubire poate nădăjdui dincolo de orice nădejde. 

România Cadrelor

„R.P. Ați fost, doamnă Ralian, fată de bancher și nepoată de industriaș. Totuși, după ani și ani, ați ajuns la Ministerul Culturii, într-un post important. Cine a produs această răsucire de carieră și, în fond, de viață? În mod normal, un asemenea dosar ar fi fost cea mai sonoră tinichea de coadă.

A.R. Am fost fată de director de bancă, de director de filială a Băncii Comerciale – deci nu bancher, ci salariat. Și nepoată de mic fabricant, cu șaisprezece muncitori. Cădeți, domnule Paraschivescu, în ideea eronată a celor de la Cadre, care mi-au hăituit și mi-au otrăvit toată tinerețea.” (Radu Paraschivescu, Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas 2011, pp. 16-17).

[...]

„R. P. Cât ciment etnic a existat în relația de prietenie pe care-ați avut-o cu prozatorul Raymond Federman? Și prin ce diferă raporturile cu Federman de cele pe care le-ați avut cu Saul Bellow?

A.R. A, iată o întrebare care nu-mi place. Nu-mi place chiar deloc. Domnule Paraschivescu, refuz să cred că cedați unor asemenea prejudecăți. Oare dacă scriitorul Vosganian ar fi prieten cu scriitorul Agopian și cu scriitorul Horasangian, i-ați întreba cât ciment etnic există în prietenia lor?” (Toamna decanei, p. 99)

Nu știu ce alte prejudecăți l-au determinat pe domnul Paraschivescu să ne informeze în scris și în direct că gesturile unor neciopliți ar putea explica mai bine chipul României de astăzi decît gesturile oamenilor cumsecade (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/01/si-crocodilii-pling-citeodata.html). Ce este mai românesc: gestul editorilor care nu-i plăteau dnei Ralian pentru reeditările cărților traduse de ea, onestitatea doamnei Ralian care a făcut-o să respingă și să ceară doar jumătate dintr-o sumă care i se păruse exagerat de mare pentru o reeditare, sau rîsul celor din jurul doamnei Ralian la auzul unei asemenea naivități? Bineînțeles, toate aceste gesturi sunt românești, dar atunci cînd lucrezi la Cadre ești atent mai ales ca nimic frumos să nu intre pe poarta întreprinderii. După cum povestește Antoaneta Ralian,

„Dintre chemările mele la Cadre, una a rămas de pomină. Aveam și eu ceva frumos în mine: niște gene lungi și întoarse. [...] Ei bine, am fost reclamată la Cadre că vin la birou cu gene false și, credeți-mă, am fost cercetată pe viu. Cel mai mult mă deranja felul în care se uitau la tine cei de la Cadre. Chiorâș, pieziș, cu mefiență, de parcă te-ar fi crezut gata să le furi portofelul” (Toamna decanei, p. 91).         

Sper că domnul Paraschivescu își va lăsa într-o bună zi portofelul acasă și va cerceta cîndva România și pe viu. Va vedea poate că nu toate genele sînt false, ori egoiste. Pînă atunci, îi amintesc de regretul dnei Ralian că nici măcar un singur membru al lumii bune care o înconjura nu i-a dat dreptate atunci cînd a refuzat ceea ce a considerat că era un onorariu „indecent” de mare, spunîndu-i ceva de genul „da, a fost un gest normal, ai procedat logic” (A. Ralian, „Cum am ajuns de râsul lumii” în Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014, p. 184). Ar putea fi vreunul din cazurile enumerate în România în 7 gesturi responsabil de neputința oamenilor educați din România de a recunoaște normalitatea?

Antoaneta Ralian scria la ziar „din speranța că printre mințile strălucite de acolo s-ar putea să încolțească și o altă reacție, un bob de normalitate, de înțelegere că, pe undeva, trebuia să existe și puțină cuviință.” (Amintirile unei nonagenare, p. 185).

Ar fi trebuit să scrie mai mult.

       

Și crocodilii plîng cîteodată

În ultimul număr al Cațavencilor din anul 2015, Ioana Pârvulescu ne spune că „partea rea [a capitalismului] o datorăm tentaculelor comunismului de ieri și multor ticăloși și fripturiști de ieri, azi, mîine (a se vedea cartea lui Radu Paraschivescu, România în 7 gesturi).” (http://www.catavencii.ro/ioana-parvulescu-nu-mi-plac-multimile-si-toate-epidemiile-se-fac-in-multimi-inlantuite-sau-dezlantuite/). În cazul în care cineva ar fi curios să afle care sunt ticăloșii și fripturiștii care pun bețe în roate capitalismului și, indirect, României (simplă victimă colaterală în războiul împotriva capitalismului), Cațavencii ne oferă în primul număr din 2016 un interviu cu observatorul gesturilor decisive în plan simbolic care ne-au adus în starea tristă de astăzi:

„România în 7 gesturi vorbește despre cîteva alunecări de teren care ne-au făcut și ne fac în continuare rău. De ce? Fiindcă au valoare de simbol și forță de împrăștiere. Sînt gesturi care vădesc anemie etică sau lichelism, gesturi care confirmă condiția de exceptat a unor oameni publici fascinați de ideea im(p)unității. Iată-le: Mihai Tatulici îl pălmuiește pe Nicu Ceaușescu în decembrie 1989, Cornelius Roșiianu bruiază Proclamația de la Timișoara în martie 1990, Ion Iliescu le mulțumește minerilor pentru seminarul horticol din iunie 1990, un reporter TV o informează în direct pe soția unui pilot că tocmai a rămas văduvă în februarie 1996, Mihai Stoica îi trage un pumn în gură unui suporter stelist în aprilie 2005, Ioan Becali îl scuipă într-un studio TV pe Emanuel Terzian în februarie 2009 și, în fine, Corneliu Vadim Tudor îi aruncă un pahar cu apă în figură executorului judecătoresc Paula Șomîldoc. Sînt șapte gesturi alese dintr-o sumedenie.” (http://www.catavencii.ro/radu-paraschivescu-gesturi-romanesti-care-vadesc-anemie-etica-sau-lichelism/)

Și domnul Paraschivescu continuă: „Aș vrea să cred că, după atîția impostori și hoți, vom avea în sfîrșit niște grădinari buni, care să știe de unde să înceapă plivitul. Și care să nu se oprească pînă la curățirea grădinii. Aș vrea să cred, dar mi-e foarte greu.”

Este pur și simplu de neînțeles cum îi mai poate fi dlui Paraschivescu greu să spere în apariția iminentă unor grădinari buni; cum, după Minima moralia? După Apelul către lichele? Poți renunța nepedepsit la speranță după o carte precum De ce este România altfel? ? 

Dl Paraschivescu și-ar putea ispăși această șovăială impardonabilă doar prin redactarea unei cărți despre celelalte șapte gesturi, cele care vădesc vigoarea etică și verticalismul incoruptibil de care grădina românească are atîta nevoie. Personal, i le-aș sugera pe următoarele, alese dintr-o sumedenie, care ar merita incluse într-o asemenea culegere de gesturi dătătoare de speranță:

1. Lectura „Apelului către lichele” făcută de Robert Turcescu în prezența autorului, dl Liiceanu, care-l felicită pentru modul în care a citit-o (https://www.youtube.com/watch?v=sw88YdhOE2w);

2. Mulțumirea adresată de dl Gabriel Liiceanu lui Traian Băsescu (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/);

3. Laudele adresate Elenei Udrea de Teodor Baconschi (http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8055430-teodor-baconschi-catre-elena-udrea-trebuie-fac-eforturi-monumentale-nu-cad-sub-farmecul-tau-calitate-coleg.htm)

4. Recomandarea de memorabilă intransigență etică a dlui Baconschi potrivit căreia „uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” ( afirmație citată și comentată judicios în eseul lui Mircea Platon, „Cum 'Care laicat?'” http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html).

5. Opiniile dlui Patapievici despre români exprimate în volumul Politice, de genul „Ce este aceea «românul» e o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă. Ce este aceea «românul» e o întrebare la care se poate răspunde prin violenţă, ură, sînge şi şuturi în cur.” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 46-47).

6. Cartea România în 7 gesturi, a domnului Radu Paraschivescu.

7.  În fine, un punct pe care l-am omis în postarea inițială, și pe care l-am adăugat cîteva zile mai tîrziu (în 15 ianuarie 2016), dar care nu poate lipsi din nici o antologie a exemplarității. Mă refer desigur la autorul așezării României pe drumul drept, la omul dedicat eticii onoarei asemenea Căpitanului Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/), omul care a lăsat posterității expresia memorabilă pentru care l-ar fi invidiat mesagerul victoriei de la Marathon: „Un fleac, i-am ciuruit!” Diferența față de momentul antic este că, în cazul nostru, mesagerul a rămas în picioare. De prăbușit, au început să se prăbușească toți ceilalți, indiferent că au  avut șansa de a învinge, sau pierde, grație eroului nostru. Din fericire, cronicarii erau deja la pămînt. Este locul obișnuit de unde privesc istoria și consemnează gesturile decisive.  

Naufragiul Germaniei

Aparent, ce s-a petrecut la Köln în seara zilei de 31 decembrie 2015, cînd numeroase femei germane au fost atacate, iar unele chiar violate de bărbați musulmani (vezi aici un comentariu responsabil: https://alexandruracu.wordpress.com/2016/01/09/revelion-la-k%D3%A7ln-despre-drepturile-si-obligatiile-omului/) pare să confirme fabula lui Esop cu țăranul și șarpele: unui țăran i se face milă de un șarpe pe care-l găsește aproape mort de frig și-l încălzește la sîn pentru a descoperi că, odată ce și-a revenit, șarpele nu face decît să-l ucidă (http://copiipovesti.blogspot.ro/2013/02/taran-sarpe-fabula-esop.html). Fabula este confirmată și în cazul evenimentelor nefericite petrecute la Köln, doar că șarpele este altul.

Întrebarea nu este dacă atacatorii au fost musulmani. Mă aștept ca dl Pleșu să ne informeze prompt, ca și în cazul atacului asupra redacției Charlie Hebdo, că dacă au fost musulmani, au fost musulmani răi. Care au trădat idealurile Islamului (totuși, e curios că dacă i-am scoate pe Avicenna și Averroes din istoria Islamului, rămînem mai degrabă doar cu un lung șir de trădări ale Islamului!) Cine au fost autorii atacurilor este o întrebare secundară, la fel ca și cea legată de măsurile care trebuiau sau care urmează să fie luate. Ce ar trebui să ne intereseze însă mai întîi este unde au fost cei care trebuiau să le apere pe victime? Pînă la mobilizarea poliției, unde au fost bărbații germani, cei care constituie în definitiv reperul politic, dacă nu cumva antropologic al dreptei românești? Țineau oare o halbă în dreapta și o telecomandă în stînga, realizînd astfel echilibrul forțelor politice după modelul liderului (de dreapta) Băsescu?  

Pe 6 decembrie 1875 nava SS Deutschland, destinată transportării emigranților, s-a împotmolit într-un banc de nisip, la cîteva mile de coasta engleză, fiind  grav avariată. Au fost lansate mai multe rachete de semnalizare, dar cu toate că „numeroase vapoare au trecut prin apropiere”, nimeni nu a venit în ajutorul celor de pe nava germană (https://en.wikipedia.org/wiki/SS_Deutschland_%281866%29). Semnalele au fost ignorate întrucît echipajele acelor vase nu voiau să se implice într-o misiune de salvare pe care vîntul puternic, temperatura scăzută și bancurile de nisip o făceau extrem de riscantă.

Dintre cei 213 oameni de la bord, doar 135 au fost salvați. Printre victime s-au numărat și cinci măicuțe franciscane constrânse de Legile Falk (sau Legile din Mai 1873) să părăsească Germania. Sub pretextul separației dintre stat și Biserică, Legile Falk nu făceau decît să plaseze Biserica sub controlul riguros al statului, cu urmarea că jumătate dintre seminariile din Prusia au ajuns să fie închise în următorii cinci ani; reducerea numărului de preoți a făcut ca numeroase parohii să fie lipsite de preoți, astfel încât sute de mii de credincioși catolici erau practic lipsiți de asistență religioasă (https://en.wikipedia.org/wiki/Falk_Laws). Dar în loc să fie descurajați de aceste măsuri, care au mers pînă la întemnițarea credincioșilor și ierarhilor care au protestat împotriva acestor măsuri, germanii catolici au strîns și mai mult legăturile cu papalitatea. Rezistența lor a dus pînă la urmă la atenuarea Legilor din Mai cîțiva ani mai tîrziu.

Între timp, creștinismul occidental s-a atenuat la rîndul lui, dar nu destul încît să nu mai fie resimțit ca o amenințare. Creștinismul este noua stafie care umblă prin Europa și de care statul secular se teme mai mult decît de orice altceva: mai mult decît de stînga, decît de extremismul de dreapta, mai mult decît de islam. Pentru că în timp ce orice forță politică nu vrea decît să ia puterea și s-o păstreze, creștinismul vrea să o dea Domnului (ceea ce nu înseamnă că nu au existat în cursul timpului și creștini care nu numai că nu se gîndeau să renunțe la puterea seculară, ci ar fi dorit, dacă ar fi fost posibil, să înhațe și puterea sacră). De aceea, lumea continuă să construiască nave pentru a-i exila pe creștini.

„Is the shipwrack then a harvest, does tempest carry the grain for thee?” îl întreba pe Dumnezeu și se-ntreba Gerard Manley Hopkins încercînd să salveze nu doar moartea măicuțelor franciscane, dar orice moarte, orice naufragiu. Dar fără creștinism nu există nici o recoltă, ci doar pămînt sterp. Atacul recent asupra femeilor germane, umilirea lor nu mai poate aduce nici o roadă. Dimpotrivă, atacul însuși este roada, naufragiul este secerișul. Pentru că cei care puteau să le apere pe femeile germane, care ar fi riscat să le salveze în ciuda vîntului puternic, temperaturii scăzute și bancurilor de nisip, care în seara de 31 decembrie 2015 nu erau decît echivalentul agresivității musulmane, sunt îmbarcați pe nave. Pe corabie, în orice caz.  

Dar promiteam la început o fabulă veche cu o morală nouă: cine este șarpele, dacă nu islamiștii care aruncau cu sticle goale și artificii în grupurile de trecători de pe treptele bătrînei catredale din Köln? Ei bine, în acest caz, șarpele ar putea fi tocmai moraliștii care s-au străduit de mai bine de un secol să ne învețe că morala e să încălzești întotdeauna șarpele, nu și proprii copii, la sîn. Că moral e să le dai pietre copiilor tăi în loc de pîine, adică evoluționism, sau valorile „umaniste” ale religiilor universale (hinduism, budism, islam), în locul Sfintei Treimi. Bărbații germani nu-și puteau apăra femeile de atacatori pentru că nu mai știau cum să le apere de educatori, de cei care le învață de zeci de ani de zile că „poți face orice cu corpul tău”, că nu există păcat, că nu există Dumnezeu. Musulmanii nu puteau arunca cu sticle și artificii în trecători de pe treptele bătrânei catredale din Köln dacă biserica – Biserica – nu ar fi fost goală, golită de separarea statutului de Biserică, a societății de Hristos.

Vînturile și valurile s-au întețit astăzi, apele sunt mai înșelătoare ca oricînd, dar Cel care le-ar putea certa, Cel care are antidotul pentru mușcătura șarpelui de demult, „the Master/ Ipse, the only one, Christ, King, Head”, a fost exilat, îmbarcat pe un vapor destinat pentru emigranți.

Poate că la noi Catedrala Mîntuirii Neamului va fi plină atunci cînd derbedeii vor scuipa mulțimea de pe treptele ei – pînă una-alta, derbedeii scuipă credincioșii direct din altar, atunci cînd îi decorează pe unii ca Liviu Dragnea cu Ordinul Sfinților Martiri Brâncoveni. Dar dacă va fi plină cu oameni care-și vor pune nădejdea în stînga sau în dreapta, mai ales între-o dreaptă precum cea din România, care laudă virtuțile clasice în timp ce sprijină nimicirea locurilor și mediului în care aceste virtuți ar putea înflori, precum tradiția, cultura tradițională, satul, o dreaptă a cărei singură teamă e că ar putea rata petrecerea din jacuzzi, atunci va fi la fel de goală precum bătrîna catedrală din Köln.