Epidemia iubirii de sine

„Un dezastru ar fi dacă/ Întreaga lume ar iubi”, ne anunţă trupa Vama prin piesa „Epidemia de iubire”. Păi, tocmai asta se-ntîmplă de ceva vreme, nu? Iubirea noastră a produs dezastrul în care ne aflăm, şi tot ea a produs şi ura noastră şi indiferenţa noastră. Şi nu de prin anii '60, de cînd iubirea a devenit „liberă”, de cînd Beatleşii ne asigurau că „iubirea e singurul lucru de care aveţi nevoie”, ci de mai demult. De cînd omul a gustat din iubirea de sine şi a văzut că e bună.

Nu e sigur că te poţi salva iubind. Chiar şi iubirea celuilalt poate fi o formă de iubire de sine. Iubirea pentru propria familie, pentru neam, pentru credinţă pot fi forme de iubire de sine, şi de aceea Hristos ne atrage atenţia: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Pentru că oricine nu-l iubeşte pe Hristos mai mult decît pe oricine altcineva nu iubeşte cu adevărat pe nimeni.

Dacă îl iubeşti pe celălalt pentru a te salva pe tine („Doar dacă iubesc pot să mă salvez/ Daca iubesc pe oricine îmi iese în cale/ Voi supravieţui, condamnat la iubire/ O epidemie am să răspîndesc”), nu-l iubeşti, de fapt. Îl iubeşti pe celălalt cu adevărat atunci cînd doreşti salvarea lui, nu a ta. Mai mult, îl iubești pe celălalt cu adevărat atunci cînd doreşti salvarea lui fie și cu preţul vieţii tale. Pentru că cine iubeşte cu adevărat ştie nu doar că viaţa lui sau a ei este viaţa celui iubit, ci şi că această viaţă nu poate sfîrşi pentru că această iubire nu poate sfîrşi.

Dar noi continuăm să răspîndim moartea, epidemia pe care ne-o transmitem în numele iubirii. În numele iubirii de sine.

Cazul scandalos al Părintelui Ioachim Parr

Am auzit că părintele Ioachim Parr a fost suspendat sau chiar depus din cler, nu este clar (http://corortodox.blogspot.ro/2016/10/schiarhimandritul-ioachim-parr-fost.html). Mă tem că răul a fost făcut deja, iar pedeapsa vine prea tîrziu. În plus, mi se pare că pedeapsa este prea blîndă şi cred că orice creştin normal va fi de acord cu mine după ce va citi argumentele de mai jos.

Părintele Parr a spus de-a lungul timpului lucruri extrem de grave, pe care nici un creştin şi cu atît mai puţin un preot ortodox nu îndrăzneşte să le spună. Sunt lucruri pe care ochiul creştinului de astăzi nu le-a văzut, urechea lui nu le-a auzit şi care la inima lui nu s-au suit.

Părintele Ioachim Parr a spus că „să nu preferi nimic iubirii lui Hristos”. Şi a mai spus că „dacă noi nu facem ceea ce spune El, ori suntem nerozi, ori socotim, de fapt, că El este un mincinos” (Convorbiri pe pămînt rusesc, Egumeniţa, 2015, p. 33).

A mai spus că „Ceea ce (trebuie să) căutăm noi este experienţa comunicării cu Dumnezeu, nu respectarea corectă a ritualului.” (p. 38)

A spus despre anumiţi creştini, nişte maici, că nu se iubesc, ci sunt invidioase şi geloase între ele (p. 61)

A spus că „Dumnezeu nu vine la noi prin intermediul banilor sau al clădirilor, ci prin intermediul iubirii noastre.” (p. 68) Aici Parr dovedeşte că nu a înţeles de fapt nimic din creştinism; pentru că noi nu avem nevoie de bani şi clădiri pentru Dumnezeu, ci avem nevoie de bani şi clădiri pentru noi. Şi da, avem nevoie de Dumnezeu – pentru a dobîndi bani şi clădiri.

A mai spus că:

„Cea mai prielnică situaţie pentru viaţa bisericească în general şi cea monahicească în special este sărăcia materială, fuga de cele exterioare, pentru că aceste lucruri ne unesc strîns. Dar, cînd Biserica duce o viaţă confortabilă, cînd viaţa monahală decurge în condiţii confortabile, începem să ne atacăm unul pe celălalt. Încetăm să Îl mai căutăm pe Dumnezeu, începem să căutăm binefăcători. Aceasta este o nebunie. Noi îl avem pe Creatorul tuturor şi, cu toate acestea, mai rugăm încă pe cineva. El ne dă tot ceea ce ar vrea El ca noi să avem. Când ne rugăm, când Îl iubim pe Dumnezeu, când ne iubim unii pe alţii, minunile în Biserică au loc una după alta.” (p. 68)

A spus şi alte lucruri inacceptabile, precum „noi trebuie să trăim doar pentru un singur lucru. Pentru ce sunteţi aici, dacă nu spre a vă pregăti pentru întâlnirea cu Domnul? «Eu trebuie să lucrez, să spăl, să curăţ, să cos.» Aţi înnebunit? Nici nu v-aţi pune asemenea probleme, dacă sufletul vostru l-ar dori pe Domnul aşa cum cerbul doreşte izvoarele apelor.” (p. 70)

A afirmat despre nişte maici din mănăstire că nu cred că Hristos se află acolo, în mănăstirea lor (p. 78). Dar orice creştin ştie foarte bine că Hristos nu este aici şi acum, ci doar în veşnicie şi doar pretutindeni. Şi bineînţeles că nu lumea se leapădă de Hristos, ci creştinii, dar asta stă în firea lucrurilor.

Aşa că este bine că părintele Parr a fost oprit să mai slujească, înainte ca unii creştini să se poată schimba şi să înceapă să-şi iubească aproapele şi pe Dumnezeu. Dar pedeapsa nu este doar prea blîndă, ci inutilă, cîtă vreme există posibilitatea ca părintele Parr să vorbească în continuare. Un astfel de om ar trebui izgonit. Unui asemenea om ar trebui să i se taie limba şi mîna cu care scrie.

Cel mai bine, un asemenea om ar trebui răstignit.

Şase poeme de R. S. Thomas

Am tradus mai jos şase dintre cele mai cunoscute poeme ale lui R. S. Thomas, preluate de la http://mypoeticside.com/poets/r-s-thomas-poems. Tot la această adresă cititorului interesat îi este oferită o selecţie consistentă, precum şi o scurtă prezentare a poetului galez. O atentă schiţare a poetului şi a lumii sale este accesibilă în româneşte la http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/kanteletar/calatorie-spre-insula-celor-20-000-de-sfinti-14117

Cred că îţi poţi exprima preţuirea pentru un poet aşa cum o faci în legătură cu orice om: vorbind cu el sau despre el cu cei sau despre cei cu care şi despre care el a vorbit. Îmi imaginez însă că deşi un poet poate vorbi despre orice şi oricine, de vorbit vorbeşte doar cu cei care ştiu nu neapărat limba lui, ci mai ales limba poeziei. Limba poeziei este universală, limbajul poetic particular. Diversitatea limbajului poetic, altul de la un poet la altul, nu doar de la o generaţie la alta sau de la un curent literar la altul, este determinată de drumul şi de învăţătorii fiecărui poet. Învăţătorul unui poet nu este cel care l-a învăţat să compună versuri, este cel care l-a învăţat să vadă. Orice viziune este poetică întrucît orice viziune constituie prezentarea unei lumi create. Poemul este o încercare de re-prezentare a viziunii, o încercare de dezvăluire nu a lumii, ci a caracterului ei creat şi, de aceea, misterios. Într-un univers darwinist poezia ar fi nu doar inutilă – ar fi imposibilă.

Orice poet este un pelerin, un călător ce-şi urmează drumul de-a lungul acestei lumi în compania învăţătorilor săi. Pe drum, poetul vorbeşte cu fiinţele poetice, cele de la care a învăţat să vadă şi să vorbească: o pasăre în pădure, un tei, un somon, un străbun. Vorbeşte cu cei pe care i-a găsit, pe care i-a descoperit. Vorbeşte cu cei care l-au aşteptat.[1] Vorbeşte, aşadar, cu cei mai vechi decît el.

Murind, poetul devine la rîndul lui unul dintre însoţitorii care aşteaptă. Uneori aşteaptă să fie aşteptat, dar nu ca „poet naţional”, ci ca un colindător şi însoţitor prin noaptea lumii, ca prieten şi frate chiar dacă, între timp, a devenit unul dintre cei bătrîni, unul dintre cei de demult ai lumii, chiar dacă a murit doar cu o zi în urmă sau tocmai în dimineaţa asta: 
         „No poet, no artist of any art, has his complete meaning alone. His significance, his appreciation is the appreciation of his relation to the dead poets and artists. You cannot value him alone; you must set him, for contrast and comparison, among the dead.” T. S. Eliot, “Tradition and the Individual Talent”.
         Poetul aşteaptă să-ţi vorbească despre bătrînii lui. Aşteaptă mai ales să vorbească cu tine.

În poemul lui R. S. Thomas, „The Ancients of the World”, îi întîlnim pe cei bătrîni ca vîntul, ca apele, ca noaptea, ca stînca, însoţitorii şi călăuzitorii poeţilor dintotdeauna. Cele cinci animale înţelepte din străvechea carte galeză Mabinogion (https://en.wikipedia.org/wiki/Mabinogion), sunt Mierla, Cerbul din Rhedynfre, Bufniţa din  Cwm Cawlwyd, Vulturul din Gwernabwy şi Somonul din Llyn Lliw (http://www.bookdrum.com/books/the-mabinogion/9780199218783/bookmarks-201-225.html). În poezia lui R. S. Thomas acestora li se adaugă Broasca din Cors Fochno, preluată din povestea „The Ancients of the World”inclusă de William Jenkyn Thomas în populara sa culegere, The Welsh Fairy Book. Povestea vorbeşte despre dorinţa Vulturului de a se căsători cu Bufniţa. Pentru a se asigura de nobleţea Bufniţei, Vulturul le întreabă pe cele mai bătrîne animale cît de bătrînă este Bufniţa. Aflînd că este mai bătrînă decît cele mai bătrîne dintre animale, „Vulturul spuse că se poate însura cu ea fără teama de a aduce necinste ori scădere neamului său. Iată deci că din curtenirea făcută de Vultur s-a aflat care erau cele mai vechi făpturi de pe pămînt. Acestea sunt Vulturul din Gwernabwy, Cerbul din Rhedynfre, Somonul din Llyn Llifon, Mierla din Cilgwri, Broasca din Cors Fochno şi Bufniţa din Cwm Cawlyd, iar cea mai bătrînă dintre toate este Bufniţa.” (http://www.sacred-texts.com/neu/celt/wfb/wfb64.htm)

Prytherch, personajul din „The Dark Well” reprezintă pentru Thomas „un simbol al ţăranilor din dealurile galeze”, un „om care trebuie onorat din simplul motiv că este, că există şi că va persista” (William V. Davis, R. S. Thomas: Poetry and Theology, Baylor University Press, 2007, p. 25. Vezi tot aici comentariul autorului despre calitatea de pelerin a poetului, şi in special a poetului R. S. Thomas). El reprezintă singurul prezent al Ţării Galilor (vezi „Welsh Landscape”), dar un prezent pe care turiştii îl refuză, în numele personajelor legendare. Doar că acestea, copleşite de ruşine, refuză să se dea jos din pat („A Welshman to Any Tourist”).

Notă:

[1] Merită amintit că în limba engleză cuvîntul „wait”, aşteptare, implică o stare de veghe şi atenţie specială, precum cea a femeii însărcinate care aşteaptă un copil. Chiar dacă astăzi cuvîntul se referă mai ales la nerăbdarea celui care aşteaptă autobuzul sau un prieten întîrziat, în trecut el sugera mai degrabă aşteptarea stăruitoare a bolnavilor de la scăldătoare Vitezda aşteptînd mişcarea apei (Ioan, capit. 5). La origine, termenul însemna a sta de veghe, a păzi. De la veghea din noaptea de Crăciun, ea însăşi legată de veghea păstorilor cărora îngerii le-au vestit Naşterea Domnului, colindătorii au fost numiţi în Anglia „waits” (https://www.whychristmas.com/customs/carols_history.shtml). Se pare că primii colindători au fost în tîrgurile din Anglia şi Scoţia chiar paznicii de noapte care îşi semnalau prezenţa şi veghea cu ajutorul instrumentelor, folosite în mod special în noaptea de Crăciun (https://en.wikipedia.org/wiki/Wait_(musician)).   

Deşi calitatea slujirii, cuprinsă la rîndul ei în acest termen, este rezervată astăzi mai mult oficiului de a servi la masă (de unde şi cuvîntul „waiter” = chelner/ospătar), mai ales de cînd medicii nu mai fac vizite la domiciliul bolnavului pentru a-l îngriji („wait on/upon însemnînd a avea grijă, a sluji dar şi în sensul slujirii preoţeşti, sens dispărut din păcate din înţelegerea acestei slujiri), „wait” rămîne în continuare unul dintre termenii cei mai potriviţi pentru a descrie relaţia omului cu Dumnezeu, starea de aşteptare cu nădejde şi cea de slujire cu grijă fiind deopotrivă conţinute de acest termen în versiunile englezeşti ale Bibliei. Este aşteptarea omului trezită de aşteptarea lui Dumnezeu? Să fie aşteptarea Tatălui cea care-l trezeşte pe Fiul Risipitor?

The Ancients of the World

The salmon lying in the depths of Llyn Llifon

Secretly as a thought in a dark mind,

Is not so old as the owl of Cwm Cowlyd

Who tells her sorrow nightly on the wind.

The ousel singing in the woods of Cilgwri,

Tirelessly as a stream over the mossed stones,

Is not so old as the toad of Cors Fochno

Who feels the cold skin sagging round his bones.

The toad and the ousel and the stag of Rhedynfre,

That has cropped each leaf from the tree of life,

Are not so old as the owl of Cwm Cowlyd,

That the proud eagle would have to wife.

Bătrînii lumii

Somonul tolănit în adâncurile din Llyn Llifon

Ca un gând tăinuit într-o minte neştiutoare,

Nu este atât de bătrîn ca bufnița din Cwm Cowlyd

Care-şi spune aleanul în vânt noapte de noapte.

Mierla ce cîntă în pădurea din Cilgwri,

Neobosită ca o apă ce curge peste pietrele acoperite de muşchi,

Nu este atât de bătrînă ca broasca din Cors Fochno

Care-şi simte pielea rece căzută peste oase.

Broasca şi mierla și cerbul din Rhedynfre,

Care a mîncat fiecare frunză din pomul vieții,

Nu sunt atât de bătrîni ca bufnița de Cwm Cowlyd,

Pe care mîndrul vultur şi-o dorea de soție.

A Welshman to Any Tourist

We've nothing vast to offer you, no deserts

Except the waste of thought

Forming from mind erosion;

No canyons where the pterodactyl's wing

Falls like a shadow.

The hills are fine, of course,

Bearded with water to suggest age

And pocked with cavarns,

One being Arthur's dormitory;

He and his knights are the bright ore

That seams our history,

But shame has kept them late in bed.

Un Velş către Orice Turist 

Nu avem nimic vast să vă oferim, nu avem deşerturi

Cu excepția pustiului gîndirii

Ce se formează din eroziunea minţii;

Nu avem nici canioane prin care aripa pterodactilului

Alunecă precum o umbră.

Dealurile sunt frumoase, desigur,

Îngreunate de apă, pentru a sugera vârsta înaintată

Și scobite de caverne,

Una dintre ele fiind dormitorul lui Arthur;

El și cavalerii lui sunt minereul curat

Care ne brăzdează istoria,

Dar rușinea i-a făcut să zăbovească-n pat.

Here

I am a man now.

Pass your hand over my brow.

You can feel the place where the brains grow.

I am like a tree,

From my top boughs I can see

The footprints that led up to me.

There is blood in my veins

That has run clear of the stain

Contracted in so many loins.

Why, then, are my hands red

With the blood of so many dead?

Is this where I was misled?

Why are my hands this way

That they will not do as I say?

Does no God hear when I pray?

I have no where to go

The swift satellites show

The clock of my whole being is slow,

It is too late to start

For destinations not of the heart.

I must stay here with my hurt.

Aici

Sunt bărbat de-acum.

Trece-ţi mîna peste fruntea mea.

Poţi simţi locul unde creşte deşteptăciunea.

Sunt ca un copac,

Din ramurile cele mai de sus

Pot vedea urmele care pînă la mine au dus.

Am sânge în vene

Curăţat de vina

Transmisă în atît de multe trupuri.

De ce, atunci, mâinile-mi sunt roșii

De sângele atât de multor morți? 

Acesta să fie lucrul pe care nu l-am desluşit?

De ce mâinile astfel se dispun

Cînd le spun, nu se supun?

Oare nici un Dumnezeu nu aude când mă-nchin?

Nu am unde să merg

Sateliții iuţi converg

Ceasul întregii mele fiinţe rămîne în urmă,

Este prea târziu pentru a pleca

Spre destinaţii străine inimii.

Trebuie să rămân aici cu rana mea.

The Dark Well

They see you as they see you,

A poor farmer with no name,

Ploughing cloudward, sowing the wind

With squalls of gulls at the day's end.

To me you are Prytherch, the man

Who more than all directed my slow

Charity where there was need.

There are two hungers, hunger for bread

And hunger of the uncouth soul

For the light's grace. I have seen both,

And chosen for an indulgent world's

Ear the story of one whose hands

Have bruised themselves on the locked doors

Of life; whose heart, fuller than mine

Of gulped tears, is the dark well

From which to draw, drop after drop,

The terrible poetry of his kind.

Fîntîna întunecată

Ei te văd aşa cum te văd,

Un fermier sărac fără nume,

Arînd deodată cu norii, semănînd vînt

În ţipete de pescăruși la sfârșitul zilei.

Pentru mine, tu ești Prytherch, omul

Care mai mult decît alţii mi-a îndreptat șovăitoarea-mi

Caritate acolo unde era nevoie de ea.

Există două feluri de foame, foamea de pâine

Și foamea sufletului sălbatic

De harul luminii. Le-am văzut pe amîndouă,

Și am ales, pentru urechea unei lumi îngăduitoare

Povestea celui ale cărui mâini

S-au julit în ușile încuiate

Ale vieţii; a cărui inimă, mai plină decât a mea

De lacrimi stăpînite, este fântâna întunecată

Din care se scoate, picătură cu picătură,

Poezia teribilă a neamului său.

The Old Language

England, what have you done to make the speech

My fathers used a stranger to my lips,

An offence to the ear, a shackle on the tongue

That would fit new thoughts to an abiding tune?

Answer me now. The workshop where they wrought

Stands idle, and thick dust covers their tools.

The blue metal of streams, the copper and gold

Seams in the wood are all unquarried; the leaves'

Intricate filigree falls, and who shall renew

Its brisk pattern? When spring wakens the hearts

Of the young children to sing, what song shall be theirs?

Limba strămoşească

Anglie, cum ai reuşit să faci din graiul

În care vorbeau părinţii mei ceva străin pe buzele mele,

O insultă pentru ureche, un belciug în limbă

Încît gânduri noi să se potrivească pe o melodie statornică?

Răspunde-mi acum. Atelierul în care au lucrat

Stă nefolosit, și e mult praf peste uneltele lor.

Metalul albastru al apelor, filoanele de cupru și aur

Din codru sunt nelucrate; filigranul

Migălos al frunzelor piere, dar cine va reînnoi

Modelul lor radios? Cînd primăvara trezește inimile

Copilaşilor spre cântare, care cântec va fi al lor?

Welsh Landscape

To live in Wales is to be conscious

At dusk of the spilled blood

That went into the making of the wild sky,

Dyeing the immaculate rivers

In all their courses.

It is to be aware,

Above the noisy tractor

And hum of the machine

Of strife in the strung woods,

Vibrant with sped arrows.

You cannot live in the present,

At least not in Wales.

There is the language for instance,

The soft consonants

Strange to the ear.

There are cries in the dark at night

As owls answer the moon,

And thick ambush of shadows,

Hushed at the fields' corners.

There is no present in Wales,

And no future;

There is only the past,

Brittle with relics,

Wind-bitten towers and castles

With sham ghosts;

Mouldering quarries and mines;

And an impotent people,

Sick with inbreeding,

Worrying the carcase of an old song.

Peisaj velş

A trăi în Ţara Galilor înseamnă a fi conştient

În amurg de sîngele vărsat

Intrat în plămădirea cerului sălbatic,

Vopsind rîurile imaculate

Din toate albiile lor.

Înseamnă să-ţi dai seama,

Dincolo de tractorul zgomotos

Şi de bîrîiala maşinii

De cearta din pădurile înşirate,

Vibrînd de la săgeţile iuţite.

Nu poţi trăi în prezent,

Cel puţin nu în Ţara Galilor.

Este din cauza limbii, bunăoară,

Consoanele moi

Străine urechii.

Apoi, sunt strigăte în întuneric noaptea

Prin care bufniţele răspund lunii,

Iar adînca pîndă a umbrelor

Stă liniştită în colţurile cîmpului.

Nu există nici un fel de prezent în Ţara Galilor,

Și nici un viitor;

Există doar trecutul

Moaştelor sfărîmicioase,

Cu turnuri si castele muşcate de vînt

Cu fantome de decor;

Lăsînd în ruină cariere și mine;

Nu există decît un neam nevolnic,

Bolnav din cauza endogamiei,

Preocupat de hoitul unui cântec vechi.

Chiar a murit?

„Eminescu simţea dacul din el”, se afirmă riscant într-un emoţionant şi exemplar comentariu (http://ziarullumina.ro/eminescu-poet-crestin-dum-118982.html), dar un dac care ştie de Înviere, un dac creştin, precizează autoarea textului respectiv, sporind riscul o dată cu miza. Pentru că asta înseamnă că Eminescu simţea românul din el, dacul şi romanul şi creştinul deopotrivă. Dacă Eminescu simţea românul din el, înseamnă că şi românii s-ar cuveni să-l simtă pe Eminescu din ei. Precum mama mea care, ajunsă la vîrsta întrebărilor suprinzătoare, m-a putut întreba cumva neîncrezătoare în dimineaţa asta, atunci cînd i-am spus că Eminescu a murit în 15 iunie 1889: „Cum, chiar a murit?”

Scrisoare într-o sticlă

Scrisoarea: cuvinte pe-o hîrtie dintr-un plic. Timbrul este biletul de călătorie al scrisorii. Şi cît de cuviincios îşi ţine ea biletul, la răsăritul destinaţiei, luminînd-o pe toată durata drumului.

În mod obişnuit, valoarea timbrului depinde de distanţă şi greutate; unele servicii poştale speciale, solicitate de expeditor (valoare declarată, expediere în regim de urgenţă, confirmare de primire, etc.) cresc valoarea timbrului.

Sigur, poţi expedia şi un plic gol. Fizic vorbind, el rămîne tot o scrisoare. Dar şi în ordine simbolică un plic gol poate constitui nu doar un anumit semn, ci un mesaj veritabil tocmai prin absenţa oricărui cuvînt. Într-un sens, acesta ar putea fi chiar mesajul perfect, în măsura în care expeditorul recunoaşte şi declară prin gestul său limitele limbajului în raport cu mesajul intenţionat. Presupun că decît să primească un plic gol, cei mai mulţi ar prefera să nu-l primească deloc. Afară de colecţionarii de mărci poştale, desigur. Pentru ei, timbrul este deja un mesaj, poate chiar mai valoros decît eventualele cuvinte ale scrisorii.

Din fericire, valoarea timbrului nu este determinată şi de greutatea cuvintelor şi nici de adevărata distanţă dintre corespondenţi. Dacă anii-lumină măsoară distanţele mari, între distanţele mici există uneori ani-întuneric, poate doar zile sau ceasuri chiar, dar atît de întunecate încît par de nestrăbătut.

Greutatea cuvintelor nici nu poate fi măsurată. Nu doar pentru că ele se măsoară cu inima, dar şi pentru că ele îţi măsoară inima. E bine să ai un tensiometru acasă, dar puţine lucruri îţi măsoară mai bine inima decît o scrisoare veche sau una mai recentă, una pe care nu ai mai scris-o, ori una pe care o scrii de-abia acum.

Inima bate după cuvinte, dar şi cuvintele bat după inimă. Şi după cum se zbat, unele devin mai grele în timp, iar altele mai uşoare, după bătăile inimii. Dar nu devine şi timpul o dată cu ele, cînd mai greu, cînd mai uşor? Uşor sau greu, oricît de repede ar ajunge o scrisoare, în ea se află întotdeauna mult timp. Se spune în mod greşit „cît timp îi ia scrisorii să ajungă pînă la X?” Dar scrisorii nu îi ia timp, aşa cum scrisoarea nu-ţi ia timp nici să o scrii, nici să o citeşti. Scrisoarea dă timp, face timp şi-l păstrează. Nu timpul scrierii şi al citirii ei şi nici timpul făcut pînă la destinaţie, ci timpul din podul de lumină pe care îl aruncă între oameni.     

Sărbători de iarnă

prin fereastra îngheţată 

nici prieteni, nici duşmani

în plin viscol aud piţigoiul.

Statul de drept ca idol

„Aceasta e fotografia statului de drept: violatorii țin pe genunchi fetița, îi împletesc codițele și-i șoptesc la ureche că e pîndită de pericole. În poză sînt generali, procurori, judecători, inspectori de fisc și președinți. Au fost acolo dintotdeauna în anii anticorupției, dar lumea le-a luat zîmbetul de bun. Și n-aș lăsa la o parte meritele unor idioți din presa “de dreapta” care au pupat în cur sistemul cu zel patologic. Ca orice întreprindere de propagandă, susținerea farsei s-a făcut cu ardoare. Iar în corul susținătorilor, proștii au cîntat mai tare decît acoperiții. Cred că termenul “idiolatru” merită pus în circulație.” (http://www.catavencii.ro/editorial/clanul-sticlinienilor/)

Dar dacă farsa a reuşit, nu e din cauza „proştilor”, a „idiolatrilor”. „Proştii” sunt cei care au avut încredere în discernămîntul şi buna credinţă a lăudătorilor, adevăraţii responsabili de reuşita iluziei. Sigur, lăudătorii au ştiut în permanenţă că arhitecţii „statului de drept” nu erau decît nişte şmecheri, la fel ca ei. Dar continuau să-i laude, „cu ardoare şi zel patologic” pentru că în felul acesta erau convingători, precum prorocii lui Baal, care „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge.” (III Regi, 18:28).

Pe de altă parte, nici nu aveau încotro: în definitiv, statul de drept trebuie să aibă ceva de-a face cu dreapta, iar ei, să vezi ce chestie, erau tot de dreapta! Da, ni se spune, trebuie să înţelegem că uneori instrumentele politice (oameni şi instituţii) implicate în proiect nu au fost compatibile cu statul de drept (decît în măsura în care prin această noţiune înţelegeau că au (de) dat dreptul), dar ele pot fi îmbunătăţite sau schimbate. În orice caz, pentru activiştii de dreapta important e ca proiectul să continue, ceea ce înseamnă în esenţă că statul de drept nu trebuie să fie de stîng, iar ei să-şi primească dreptul. Nu neapărat în sens pecuniar, ci ca drept de a ne spune în continuare ce şi cine este drept şi de a certa poporul în numele unei dreptăţi care pare să nu-i asculte. Cine ştie, poate că „stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme.” (III Regi, 18:27)