Pentru unii, a-şi lua ţara înapoi înseamnă să o
golească de tot ceea ce ar putea-o ajuta să redevină grădină. Să o golească nu
doar de bogăţiile ei naturale, ci şi de darurile ei naturale revărsate peste
locuitorii ei: simplitatea, cuviinţa, măsura. Şi cum altfel ar putea scăpa de aceste piedici din calea „redobândirii”
ţării decât scăpând de oamenii care le-ar putea cultiva?
Nu ştiu în ce măsură retorica „darului libertăţii”
este şi astăzi întrebuinţată pentru a justifica valul de refugiaţi africani
şi arabi care inundă ţările europene. Dar la noi, la vremea respectivă, „darul
libertăţii” alternat la duşul scoţian neoliberal cu jeturile reci aplicate
populaţiei din mediul rural (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13268)
a justificat pe de o parte abandonarea virtuţilor strămoşeşti. Pe de altă
parte, a justificat abandonarea poporului (pentru că şi-a abandonat virtuţile!)
Din dosarul abandonului a lipsit partea care ar fi trebuit să spună că oamenii
nu au abandonat nimic, ci au pierdut totul pe drum. Asemenea ţăranului care,
odată deposedat de pământul lui, îşi pierde cu timpul virtuţile, înzestrările
şi priceperile, tot astfel se-ntâmplă şi cu poporul căruia i-a fost luată ţara
în modul cel mai josnic cu putinţă: prin contestarea, batjocorirea, ignorarea
sau falsificarea istoriei lui.
Sloganul de la ultimele alegeri a însemnat exact
ce a spus: recâştigarea ţării din mâinile celor care o câştigaseră anterior.
Dar ce ţară anume dobândiseră pesediştii pentru a putea fi luată înapoi de
liberali/ pedelişti? Ţara fondurilor bugetare şi europene? Ţara locurilor din
Parlament? Ce ţări sunt acestea, oameni buni?
O ţară poate fi jucată la cazino, unde
politicanul-cartofor plasează mizele urmând uneori şi sfatul
intelectualului-chibiţ. Chiar poate fi pierdută acolo. Dar nu poate fi
niciodată câştigată la jocurile de noroc. Nu doar pentru că nu poţi câştiga un
lucru drept cu cărţi sau zaruri măsluite, aşa cum este jocul politic mai ales
la noi, ci pentru că dobândirea unei ţări nu are nimic de-a face cu norocul. O
ţară se dobândeşte pe câmpul de luptă, în cursul unei lupte care uneori poate
fi şi fizică, dar care rămâne de fiecare dată mai ales una spirituală. Cine o confundă
cu ciorovăiala din spaţiul virtual arată cât e de confuz de fapt cu privire la
ţara pe care îşi închipuie că a luat-o, sau ar putea să o ia înapoi.
Nu poţi lua o ţară dorindu-ţi să scapi de
locuitorii ei, sau măcar de unii dintre ei: de cei săraci sau de cei
bogaţi, de cei needucaţi sau de cei educaţi, de cei corupţi, hoţi sau leneşi,
de cei de stânga sau de cei de dreapta. Poţi să-ţi doreşti doar mai puţină
corupţie, mai puţină nepăsare, mai multă dragoste pentru „adevărul lucrurilor”,
pentru a folosi o expresie decisivă în gândirea lui Marion Montgomery. Dar
pentru a împlini acest lucru, ai nevoie de oameni, de oamenii acestei ţări. Nimeni nu-şi poate lua
ţara înapoi, din simplul motiv că ea nu este a cuiva anume. Este ţara noastră,
a tuturor, aşa cum şi noi suntem ai ei. Este această ţară. Şi deşi pentru noi nu există nici o altă ţară,
aceasta este tocmai ţara pe care nu o vrea nimeni. Cel puţin nimeni dintre cei
care, periodic şi alternativ, îşi iau ţara înapoi lăsând poporul afară.