sâmbătă, 25 martie 2017

Care Pleșu?



Lipsa evidentă de politețe a întrebării din titlu îi scutește pe discipoli și admiratori de obligația formulării unui răspuns. Realitatea pare evidentă în acest caz, constrînsă ea însăși parcă de anvergura copleșitoare a personajului. În schimb, atunci cînd revista Dilema veche întreabă „Care familie?” (http://dilemaveche.ro/tag/pentru-care-familie), punînd astfel în discuție evenimentele dedicate luna aceasta de Biserică și organizațiile creștine sprijinirii familiei, întrebarea nu este socotită scandaloasă, ci firească. Te-ai putea simți chiar vinovat pentru că nu te-ai gîndit la ea. Chiar așa, care familie? Ce-i aia familie, în definitiv? Îngerul păzitor face parte din familie? În ce măsură aparții unei familii disfuncționale, care nu te recunoaște, și în ce măsură aparții familiei spirituale pe care ai descoperit-o între timp, care te întîmpină și te invită să-ți ocupi locul la masa ei? De ce nu ar fi NEC, sau Dilema, o familie?
Dar de ce să te oprești cu întrebările aici? Nu doar „care familie?”, ci și care Românie? Care Europă? Care om? Care adevăr? Care realitate? 
Care laicat? cum întreba retoric dl Baconschi cu un timp în urmă, primind un răspuns pe care și-a permis să-l ignore, de vreme ce era un răspuns întemeiat în realitate (https://groups.google.com/forum/#!topic/ortodoxia/tVt9ghGpTSg)
Sînt întrebările tipice adresate de oamenii formați de spiritul Dilemei. Am mai spus, și probabil că o voi mai spune, că am fost martor, în cadrul unui curs universitar de Noul Testament susținut de un apreciat teolog și duhovnic ortodox, la regretul cu care acesta ne informa despre refuzul dlui Pleșu de a deveni preot ortodox. Este adevărat, duhovnicii mari sînt rari, iar refuzul dlui Pleșu este cu atît mai regretabil. Ceea ce nu-i trecea prin minte sărmanului nostru teolog era că dl Pleșu era deja preot, în felul său, desigur, dar nu mai puțin lipsit de har din această pricină. Dovadă numeroșii oameni pe care i-a născut din nou și care astăzi atacă direct temelia realității: definiția omului, a familiei, patriei, creștinismului.
Cu două zile în urmă, în cadrul emisiunii „Timpul Prezent” (mai precis, „Dilema veche la Timpul prezent”) de la Radio România Cultural, s-a vorbit despre „identitate națională” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-cultura-si-identitate-nationala/). Cu această ocazie ascultătorul poate afla că „ideile esențializante pînă la urmă sînt periculoase”, poate afla despre riscul implicat de „mitul patriei în primejdie”, despre „mitul identității naționale”, poate afla că „ne putem uita și altfel la drapel decît glorificîndu-l” și totodată despre anacronismul sau inadecvarea elevilor de la un liceu din România care „au venit să vorbească despre francofonie îmbrăcați în ie. Ceea ce este problematic. Pot veni în ie, dar ia să fie acompaniată de altceva.”
Eu cred că dacă ar fi venit în spinarea unui măgar roz prezența lor ar fi fost acceptabilă.
„Unitatea națională”, spunea Nicolae Iorga cu aproape o sută de ani în urmă, „este rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente. [...] Și această stare de spirit, înfățișată prin literatură, nu e ceva atît de general răspîndit la toate neamurile, încît să nu avem dreptul de a ne mîndri cu el și de a ne face din el un argument decisiv în apărarea celor mai scumpe drepturi” („Unitatea națională în literatura românească, Ramuri. Drum drept, XIX, 1925, nr. 5-6, mai-iunie, p. 188-192, în volumul N. Iorga, Conferințe, Minerva, 1987, p. 265) Această stare de spirit este susținută, pentru Iorga, de prezența printre noi a figurilor „vrednice de respect, vrednice de recunoștință, acelea care trebuie să trăiască în sufletele fiecăruia, sporind vitalitatea acestui suflet” („Soarta faimei lui Mihai Viteazul”, conferință susținută în ziua comemorării eroului, la 22 noiembrie 1919, în Conferințe, p. 152). Acesta este criteriul după care poate fi judecată „valoarea unei generații”. Pentru ca generația să nu fie pierdută este necesar ca, pe lîngă educatorul de meserie, „fiecare dintre noi să se prefacă în profesorul fiului, fratelui, aproapelui său mai tînăr, pentru a-l ridica prin orice mijloace și, între altele, printr-unul cum este comemorarea eroilor, la înălțimea misiunii care-l așteaptă” (ibid., p. 153).
Dar la noi educatorii de meserie, preoți sau profesori, îl eliberează pe tînăr de vechea lui misiune, lipsindu-l de starea de spirit permanentă despre care vorbea Iorga și oferindu-i în schimb starea altor duhuri și o nouă misiune. Tînărul nu mai trebuie să descopere realitatea, să o îngrijească și să o păzească. Nu mai trebuie decît să o redefinească. 
Cu o singură excepție, desigur. Realitatea, autoritatea „părintelui spiritual” trebuie să rămînă nediscutabilă. Pînă și irealitatea are nevoie de o întemeiere în realitate.