Spiritualitatea virală (I)

„Întreaga cultură a lumii și toate religiile lumii se opresc la mormînt. Creștinismul de-abia acolo începe.” 

Părintele Rafail Noica

I

Introducere

În textul de față mi-am propus să atrag atenția asupra naturii spiritualității care a inspirat poemul (viral, ca orice lucru bun) lui Kitty O’Meara „In the Time of Pandemic” cunoscut mai degrabă ca „And The People Stayed Home” („Și oamenii au stat acasă” https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994). După cum mărturisește autoarea, „Duhul Sfînt a fost cel puțin co-autor, dacă nu cumva a stăpînit în întregime compunerea poemului” (“the Spirit was at least a co-author, if not completely in control, of those words.” https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/). Convingere reluată în răspunsurile la comentariile de pe blogul personal: „Mă gîndeam la binele care ar putea veni într-o perioadă cuprinsă de-o asemenea suferință. Și atunci Duhul m-a lovit în creștetul capului, iar eu am improvizat poemul și cumva mi-a scăpat de sub control… o nouă ocazie pentru conștiința de sine!” („I thought what good could come from a time of such suffering. Then, the Spirit knocked me upside the head and I cobbled out the poem and it kind of spun out of my control…another opportunity for self-awareness!” https://the-daily-round.com/2020/03/16/in-the-time-of-pandemic/#comment-3844 ).

Evident, dacă redactarea poemului s-a făcut sub influența Duhului Sfînt, atunci răspîndirea poemului și modul binefăcător în care-i atinge pe oameni este tot lucrarea Duhului: „Crede-mă,” îi declară unui comentator poeta copleșită de reacția cititorilor, „Duhul lucrează puternic în calitate de co-autor al meu.” („believe me, the Spirit is working hard as my co-author.” https://the-daily-round.com/2020/03/16/in-the-time-of-pandemic/#comment-3844).

Puțini dintre cei care folosesc internetul în mod curent nu au dat peste poem pînă acum; el este citat cu entuziasm de creștini și necreștini, folosit în videoclipuri și instalații media, iar anunțata carte pentru copii alcătuită pe baza poemului probabil că a apărut deja. Poemul ne vorbește despre ceea ce vrem să auzim, vindecare și dezvoltare, „healing and growing”, și nu vorbește despre ceea ce nu vrem să auzim: și anume, despre faptul că lumea suferă de o boală incurabilă, marcată de remisii și recidive tot mai grave.

Actuala epidemie vine pe fondul unei umanități afectată de co-morbiditatea produsă prin căderea primilor oameni în păcatul neascultării. Suferința lumii a ajuns atît de profundă, încît cea mai mică ameliorare, chiar și una imaginară, o face să spere la însănătoșire. Poemul lui Kitty O’Meara îi face pe oameni să creadă că această însănătoșire este posibilă, preferînd să nu se mai gîndească la calificarea autoarei: înainte de pensionare, O’Meara a fost capelan de îngrijire paliativă (palliative care chaplain).

Dar nu atît rigorile profesiunii o împiedică pe O’Meara să ne spună că nu ne putem face bine, cît credința ei. O’Meara este o catolică care nu merge la biserică, dar care i-a numit pe maica benedictină Joan Chittister și pe monahul franciscan Richard Rohr printre călăuzele ei spirituale. (https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/) Chittister și Rohr, două dintre cele mai populare personalități din catolicismul nord-american actual, pledează pentru un creștinism universal, spiritual, superior învățăturilor și denominațiunilor, implicat social, pentru Chittister, înălțat cosmic pentru Rohr. 

Voi reveni asupra mesajului celor doi monahi catolici în ultima parte a lucrării. Ce este important de menționat acum este că inspirația divină invocată de O’Meara nu descoperă decît fragilitatea naturii și sensibilitatea omului. Inzestrate cu puteri nebănuite, natura umană și natura cosmică se vindecă una prin alta. Epidemia ne-a făcut bine, este o lucrare a Duhului întrucît ne-a obligat să stăm acasă. Poemul lui O’Meara este o lucrare a Duhului întrucît ne-a făcut să privim înăuntrul nostru. 

Spre deosebire de adevărul creștin, care afirmă că ne vindecăm prin rănile lui Hristos (Isaia 53, 5), noua spiritualitate care impregnează poemul lui O’Meara ne asigură că putem descoperi oricînd în interioritatea noastră resurse nesfîrșite de viață, de creativitate, de putere regeneratoare. Dimpotrivă, creștinismul ne amintește un lucru pe care-l știm cu toții, dar preferăm să-l ignorăm: ne este prea rău ca să ne mai putem face bine. Nu ne mai putem vindeca, ci doar renaște în Hristos.

Succesul înregistrat de poem în zone culturale pînă nu demult creștine demonstrează că spiritualitatea creștină a fost înlocuită de o spiritualitate fără Dumnezeu, în cadrul căreia omul se poate descoperi pe sine (și salva prin această descoperire) doar în relație cu sine și cu natura. Dumnezeu rămîne opțional, cu o condiție: să reprezinte manifestarea unei forțe sau energii supreme impersonale.

„Și oamenii au stat acasă” manifestă o spiritualitate de natură virală, ca orice spiritualitate necreștină. Aprecierea globală de care se bucură poemul arată că lumea este atît de bolnavă încît a devenit imună față de sănătate. Problema nu este că lumea nu mai este interesată de creștinism, ci că percepe creștinismul ca pe un agresor. Sufletele oamenilor au dezvoltat o formă de boală spirituală autoimună, care le obligă să atace tocmai elementele salvatoare, adevărurile veritabile. Asemenea virusului care îmbolnăvește trupul înlocuind informația genetică bună a celulei cu una falsă, spiritualitatea virală îmbolnăvește sufletul, aducîndu-l pe om în imposibilitatea salvării tocmai prin promisiunea unei false salvări. Spiritualitatea virală este autodistructivă, îmbolnăvindu-i pe oameni cu atît mai grav cu cît pare să îi ajute mai mult.   

II

Spiritualitate. Solidaritate. Vindecare. Lucruri bune, comportamente și valori pozitive, dătătoare de speranță. Dar dacă ele ajung să fie virusate, deturnate de un fals bine? Dacă valorile sunt folosite doar pentru a înșela vigilența anticorpilor spirituali, în scopul de a pătrunde în celulele sufletului, indispensabile reproducerii unei false spiritualități? Dacă ceea ce este recomandat în vederea însănătoșirii noastre nu este în realitate decît un mijloc de a grăbi răspîndirea bolii? Judecînd după felul în care virușii spirituali sînt în ortodoxia românească nu doar ignorați, ci de-a dreptul încurajați tocmai de acei ierarhi și teologi care ar fi trebuit să acționeze ca anticorpi spirituali, devine tot mai limpede că sistemul imunitar al ortodoxiei este grav compromis. Plecarea la Domnul în anul 2011 a părintelui Arsenie Papacioc, ultimul mare bătrîn al ortodoxiei românești, marchează simbolic începutul prăbușirii duhovnicești a ortodoxiei noastre și intrarea ei în epoca spiritualității sub îndrumarea diverșilor guru autohtoni (de la preoții Constantin Necula, Visarion Alexa, Constantin Sturzu, la ierarhi precum Ignatie al Hușilor sau Macarie al Europei de Nord) care par cu toții inspirați de modelul omului universal, Andrei Pleșu.

Aparent paradoxal, spiritualitatea și solidaritatea devin tot mai importante pe măsură ce conștiința prezenței lui Dumnezeu slăbește iar solidaritatea dintre trup și suflet devine tot mai neclară. Fenomenul nu ar avea nici un sens într-o ordine creștină. Dar aceasta se întîmplă tocmai pentru că este vorba despre o nouă spiritualitate, care-l refuză pe Dumnezeul din învățătura creștină. 
         Noua spiritualitate nu corespunde neapărat unei noi religii; ea poate conveni la fel de bine credinciosului oricărei religii, agnosticului sau ateului. Spre deosebire de marile religii, care nu pot fi practicate în afara sistemului propriu de învățătură și practică, noua spiritualitate se adaptează la orice tip de credință. Nu poți să te împărtășești fără să fii creștin, dar poți să crezi că ești creștin și totodată să crezi în lucruri care contrazic întreaga învățătură creștină. Această duplicitate este posibilă tocmai pentru că teologii și ierarhii ortodocși au asistat majoritatea nepăsători, alții direct implicați la deturnarea credinței de un grup de intelectuali care au făcut din noua spiritualitate criteriul autenticității vieții creștine. 

Spiritualitatea virală are în comun cu virusul viteza de contaminare favorizată de asemănarea ei cu spiritualitatea creștină. Tocmai pentru a fi mai ușor confundată, se revendică de la creștinism, dar, de fapt, ea este lipsită de religie. Nu face decît să paraziteze nevoile sufletești ale omului și să imite, falsificînd, răspunsurile creștinismului la aceste nevoi: dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața, noua spiritualitate oferă alte căi, alte adevăruri și altă viață. Această spiritualitate este prezentă nu doar în convingerea deputatului romano-catolic Iulian Bulai: „despre asta este şi credinţa şi teologia: a găsi mereu noi sensuri ale unor cuvinte milenare.” (https://www.mediafax.ro/politic/iulian-bulai-noi-precizari-dupa-ce-a-scris-ca-fecioara-maria-este-o-mama-surogat-familia-atipica-din-nazaret-e-un-model-18679898), ci poate fi regăsită la fel de bine și în discursul preoților, ierarhilor sau profesorilor ortodocși educați în spiritul universalismului religios, nu creștin. Merită amintită aici observația Laurei Stifter, profesoară ortodoxă de religie: „Cred că accentul ar trebui pus mai degrabă într-un sens ecumenic şi pluralist, pe posibilitatea elevilor de a afla cât mai multe perspective diferite şi de a decide singuri ulterior ce credinţă, ce religie vor să asume.” (https://adevarul.ro/educatie/scoala/laura-stifterprofesoara-religieideea-crede-sinu-cerceta-nu-oidee-biblica-1_5bdb26a6df52022f7512972c/index.html Am comentat pe larg această perspectivă care tinde să fie reprezentativă printre ortodocșii educați la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html).

Problema este că omul nu poate realiza solidaritatea cu un alt om sau cu natura dacă nu reface în sine mai întîi solidaritatea dintre suflet și trup. Iar solidaritatea dintre suflet și trup nu poate fi realizată fără a reface mai întîi solidaritatea dintre om și Dumnezeu, relație care a fost slăbită prin păcat, dar refăcută prin Iisus Hristos.

Solidaritatea oamenilor bolnavi nu poate fi decît bolnavă. Este o solidaritate dependentă de mediul virtual și care nu s-ar putea realiza în afara lui; o solidaritate care nu se manifestă din compasiune pentru celălalt, ci exclusiv din nevoia de autocompătimire. Solidaritatea pe bază de like-uri nu este decît un mod de a solicita solidaritatea celorlalți cu mine în numele singurei solidarități reale din lumea virtuală: cea a fiecăruia cu sine însuși. Este solidaritatea morților care-și îngroapă morții, a celor care se apără de moarte tot cu moartea. Creștinul calcă moartea cu moartea.

         [Editare ulterioară, 29 aprilie] Ce înseamnă pentru noi a călca moartea cu moartea? Înseamnă a-l urma pe Hristos, singurul care putea călca moartea noastră. A nimicit-o prin moartea Lui. Înseamnă a primi jertfa lui Hristos și a ne împărtăși de aceasta, aducînd propria noastră viață ca jertfă. Doar în Hristos ne putem aduce viețile ca jertfă pentru că doar în Hristos viețile noastre pot fi aduse Tatălui, devenind cu atît mai pline de viață dumnezeiască. După cum preciza părintele Stăniloae,

         „Numai în starea de jertfă totală se poate intra la Tatăl. Dar noi nu putem face aceasta decît uniți cu Hristos, spune Sfîntul Chiril al Alexandriei, în scrierea sa Închinare în Duh şi Adevăr. Numai renunțînd total la mine, mă umplu total de celălalt și de adevărata putere din el. Deci nu renunț dintr-un sentiment că totul e nimic, ci din dorința de a mă dărui și deci de-a mă deschide celuilalt Absolut personal. Nu te poți dărui din iubire în mod conștient esenței impersonale, în care nu găsești o iubire conștientă. Nu există jertfă în concepțiile panteiste.” (D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 190)   

         Viața adevărată ne vine prin firea omenească a Hristosului înviat de care suntem despărțiți cîtă vreme rămînem în firea noastră căzută și supusă morții. Nu putem ajunge la Hristosul înviat decît călcînd moartea noastră sufletească cu moartea trupească a Lui, pentru a putea primi viața Lui dumnezeiască în noi, în sufletele și trupurile noastre unite cu Hristos. 
        Hristos a primit moartea pentru ca noi să trăim; dar numai cine trăiește viața Lui este viu: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20). Moartea ca preț al neascultării și ca manifestare a iubirii de sine și a înstrăinării omului de Dumnezeu este biruită de Hristos prin moartea ca ascultare de Tatăl și ca manifestare a iubirii de Dumnezeu și a unirii omului cu Dumnezeu.   

Lumea a ajuns atît de bolnavă încît nici măcar nu-și mai dă seama de propria minciună, de faptul că orice pretinsă deschidere a mea către celălalt nu este decît o capcană în care celălalt este atras și reținut apoi în universul meu închis. Solidaritatea este un ideal mediu spiritual de transmitere a spiritualității virale. O lume stăpînită de minciună, care-și ia toate măsurile de siguranță împotriva realității, care generează simulacre ale simulacrelor, nu poate realiza decît forme false de iubire, de speranță, de credință. Printre oamenii acestei lumi, nici nu poate exista altă formă de solidaritate. Formele de solidaritate reală, în care am mai degrabă de pierdut decît de cîștigat, sunt tot mai rare. Iar cînd apar, ele sunt fie ignorate, fie corupte rapid, virusate printr-o mediatizare excesivă și transformate în modele de solidaritate nombrilistă. Ce fel de solidaritate poate exista într-o lume incapabilă de jertfă?

Actuala epidemie ne vorbește nu doar despre boala care exista deja în noi, ci și despre această epidemie spirituală care se folosește de sufletul nostru precum se folosește virusul de celulă pentru a se reproduce, înlocuind informația genetică bună a celulei gazdă cu informația genetică falsă a virusului.

James Kushiner face o analogie teologică importantă între comportamentul virusului și minciuna existențială prin care se sădește îndoiala și minciuna în sufletul ascultătorului:

„Cea dintîi informație falsă (malware) ațintită asupra omului a fost asigurarea «Nu, nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele și răul.» A fost o minciună. Ceva fals. Ceva mort. Minciuna nu are temei în realitate, dar a găsit o gazdă și a prins viață cînd a fost primită și ascultată. Și așa s-a răspîndit. Minciună după minciună, neadevăr după neadevăr. O legiune mortală de astfel de minciuni despre Dumnezeu, viață, umanitate s-a împrăștiat pretutindeni în secolul 21.

Am face bine să găsim Leacul.” https://billydie.wordpress.com/2020/03/21/the-cure/   

III

Contracultura anilor ’60 nu a adus doar emancipare sexuală; emanciparea sexuală a fost doar un efect important al separării între suflet și trup, între dragoste și sex, între procreare și sex. Nu și singurul: separarea dintre suflet și trup a afectat tot atît de grav înțelegerea creștină a relației dintre om și Dumnezeu. Această separare, făcută în numele superiorității sufletului în sens gnostic, a fost mijlocul prin care omul a fost treptat retras din relația lui cu Dumnezeu și așezat într-o relație cu sine însuși care promitea să-i ofere darurile spirituale proprii creștinismului tradițional: viață interioară, libertate, pace.

Îndrumătorii spirituali ai lui Kitty O’Meara pe care i-am menționat în introducere, benedictina Joan Chittister și franciscanul Richard Rohr (https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/) sînt produsul acestei contraculturi pe care se întemeiază subcultura pop de astăzi și care a influențat decisiv cultura occidentală post-modernă. Evident, ambii sunt extrem de populari printre mileniali (https://ro.wikipedia.org/wiki/Genera%C8%9Bia_Y), generația cea mai afectată de afecțiuni psihotice (https://www.csid.ro/health/noutati-sanatate/10-afectiuni-de-care-sufera-milenialii-18447304) și cea mai secularizată din istorie. Atît Chittister, dar mai ales Rohr privilegiază o viziune cosmică superioară, care a depășit expresiile religioase tradiționale, proclamînd un creștinism străin de învățătura Bisericii, dar caracteristic spiritualității new-age formată în subcultura hippie. 

Dificultatea recunoașterii pericolului acestei spiritualități ține de faptul că este în același timp de stînga în formele ei de revendicare socială, și de dreapta în apelul ei la transcendență. Perechea Chittister-Rohr satisface astfel ambele idealuri ale religiozității new-age, transformare socială și transformarea sinelui, idealuri recomandate de altfel și de personalități din ierarhia BOR ca forme de înnoire în Hristos (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html). Stînga radicală, progresismul secular și dreapta creștină profită de această ambiguitate criticîndu-se reciproc pentru a se autolegitima pe rînd printr-un dezacord formal în timp ce colaborează la întemeirea unei cetăți locuită de dumnezei, opusă deopotrivă cetății pămîntești și Cetății lui Dumnezeu.

Voi reveni asupra celor două influențe importante în formarea spirituală a lui O’Meara, nu înainte de a menționa că cele două personalități sunt extrem de populare în cultura catolică, la fel cum sunt la noi preoții hip amintiți mai sus, ori intelectuali ortodocși cool precum Andrei Pleșu ori H.-R. Patapievici.

Odată cu răspîndirea noii spiritualități, participarea la biserică a scăzut tocmai pentru că noua sensibilitate religioasă permitea, cel puțin în teorie, posibilitatea omului de a se regăsi spiritual și în afara Bisericii. În numele adevărului tuturor religiilor, această atitudine s-a dovedit devastatoare pentru românii educați de un maestru spiritual de calibrul domnului Andrei Pleșu. Treptat, însă, spiritualitatea ca formă de angajament religios superior a ajuns să fie nu doar diferită de credință, ci mai ales opusă credinței. De data aceasta, spiritualitatea era înțeleasă ca singura formă autentică de împlinire a dimensiunii interioare a omului. Astfel, astăzi s-a ajuns în situația în care spiritualitatea este considerată cu atît mai „spirituală” cu cît este mai purificată de elementele creștinismului istoric.

Nu este o întîmplare că această exigență îi este aplicată în mod exclusiv creștinismului: iudaismul, islamul, budismul, hinduismul, taoismul nu afectează niciodată spiritualitatea practicantului religiei respective. Dimpotrivă, o practică spirituală impresionează cu atît mai mult cu cît provine dintr-o tradiție orientală. Numai angajamentul creștin este văzut ca un risc pentru o spiritualitate autentică. De ce? Pentru că doar în creștinism Dumnezeu a luat trup și s-a făcut om. Prin urmare, doar creștinismul trebuie eliberat de un trup care nu poate decît să tulbure și să întunece claritatea noii spiritualității.

Astfel, spiritualitatea a ajuns să fie percepută ca o formă de echilibru interior, o formă de regăsire realizată mai degrabă în relație cu natura decît cu Dumnezeu. În zone culturale care încă mai erau creștine cu doar cincizeci de ani în urmă, astăzi poți fi ateu și spiritual în același timp. Ateul și creștinul împărtășesc o spiritualitate comună. De fapt, ateii pot fi astăzi persoane chiar mai spirituale decît credincioșii. Noua spiritualitate este tolerantă și inclusivă, iar ateul are acum șansa să-i arate creștinului o cale mai bună: nu orice adevăr te face liber, ci doar adevărul relativității adevărului. Falsa spiritualitate a devenit criteriu al adevărului.

Aversiunea lui Andrei Caramitru față de BOR nu era motivată de ateism, așa cum au preferat să creadă unii reprezentanți ai BOR alarmați de gîndul că nu sunt singurii care doresc europenizarea ortodoxiei; liderul USR acuza de fapt BOR că și-a trădat misiunea răspîndirii adevăratei spiritualități:

„Biserica va dispărea, dar spiritualitatea va rămîne. Biserica e foarte importanta. Dar daca nu evolueaza si nu lucreaza pentru fiecare om, va disparea. Si spiritualitatea oamenilor (care va ramane) isi va gasi alte moduri de a se exprima. Dar ortodoxismul va disparea. Depinde doar de BOR daca vrea asta sau nu” (https://www.9am.ro/stiri/Social/331539/andrei-caramitru-biserica-e-foarte-importanta-dar-daca-nu-evolueaza-si-nu-lucreaza-pentru-fiecare-om-va-disparea.html).

„Am fost botezat ortodox. Nu sunt ateu, sunt un om spiritual. Dar toată chestia asta numita BOR este doar o organizatie criminală, retrograda, retardata, corupta. Și ortodoxia ca rit creștin a devenit un coșmar rusofon criminal. Care ne tine in afara civilizației. Și nu are NICI o legătura cu Biblia și cu credința.” (https://www.stiripesurse.ro/andrei-caramitru-ma-dezic-de-biserica-ortodoxa-este-o-organizatie-criminala-o-secta-demonica_1453428.html).

Prin urmare, critica lui Andrei Caramitru nu este orientată împotriva creștinismului, așa cum au sugerat în mod necinstit unii reprezentanți ai BOR în replicile lor; dimpotrivă, Caramitru îi reproșează BOR faptul că în loc să evolueze, „lucrînd pentru fiecare om”, se opune creștinismului, împiedicîndu-l să devină cu adevărat spiritual.

Reacțiile critice care au urmat mesajului de Crăciun a deputatului USR Iulian Bulai (https://www.mediafax.ro/politic/iulian-bulai-noi-precizari-dupa-ce-a-scris-ca-fecioara-maria-este-o-mama-surogat-familia-atipica-din-nazaret-e-un-model-18679898) au venit din partea acelorași personalități din BOR care îl monitorizează și pe Andrei Caramitru. Deși aparent au intervenit în favoarea ortodoxiei, impresia mea este că reprezentanții de dreapta ai BOR care i-au criticat pe cei doi lideri USR urmăresc obiective similare cu cele propuse de liderii progresiști (civilizare, occidentalizare, capitalism), justificîndu-le teologic în același spirit, iar uneori chiar în aceeași literă. Observația lui Iulian Bulai, „despre asta este şi credinţa şi teologia: a găsi mereu noi sensuri ale unor cuvinte milenare” constituie un ideal nobil și principiu de formare teologică în facultățile de teologie ortodoxă din România.  

Atît progresiștii creștini ori seculari, cît și lideri de dreapta din BOR au gîndit același viitor pentru creștinismul din România; rivalitatea dintre aceste două tabere nu este determinată de urmărirea unor ținte opuse, ci de teama ca nu cumva unii să realizeze obiectivul „ortodoxiei educate” sau al „ortodoxiei normale”, „europene” înaintea celorlalți. Uniți prin scopul comun urmărit, stînga și dreapta se urmăresc cu gelozia celui care dorește să-și asume întregul merit. În plus, cei mai iubiți ierarhi, de care poporul încă nu a auzit în ciuda eforturilor impresionante ale site-urilor conservatoare, își vor asigura, odată cu victoria în acest război cultural artificial, și controlul asupra BOR. Dignus est!

Mi-aș dori ca Andrei Caramitru să aibă dreptate și ca ierarhia BOR să se opună cu adevărat civilizației pervertite de astăzi. După cum am atras atenția însă în repetate rînduri pe acest blog de-a lungul timpului, realitatea este că, dimpotrivă, sub influența unor ierarhi și teologi dispuși să legitimeze ordinea neocapitalistă și mentalitatea/spiritualitatea corporatistă, BOR evoluează în mod tragic spre forme de secularizare care o fac de nerecunoscut. În ritmul actual, în următorii ani ortodoxia românească va deveni cît se poate de spirituală și deloc creștină. De la o zi la alta, ortodoxia românească lucrează tot mai mult pentru om, pentru societate, pentru piața globală, pentru cultura europeană, pentru planetă, în timp ce legătura omului cu Dumnezeu este lăsată pe mîna diverșilor guru străini și discipolilor lor autohtoni.