Pagini

Oameni și Locuri

marți, 12 mai 2020

Constantine Malandrakis: Pomenirea morții în tradiția patristică ascetică (II)



Dezvoltarea monastică din secolul III, cu lepădarea de lume și asumarea castității, constituie fenomenul creștin prin excelență al renunțării la această lume și al așteptării unui sfîrșit. Mortificarea față de lume și începerea unei vieți noi în Hristos constituie ideea centrală a vieții în singurătate. Veșmintele negre ale monahilor [1], izolarea lor față de alți oameni și modul lor de viață dus în chilii mici și înguste și, în numeroase cazuri, chiar în morminte, sunt elemente exterioare care le amintesc zilnic de asumarea mortificării.
Viața de sine reprezintă o strădanie de mortificare pentru lume și pentru lucrurile lumii, dar și o strădanie pentru nașterea unei noi vieți în Hristos. Astfel, istoria mărturisește că monahii nu se îngrijeau de mîncare sau haine, ci petreceau în cîntarea de psalmi și în rugăciuni fără a aștepta nimic altceva în afară de prezența lui Dumnezeu. [2] Această așteptare constantă a Împărăției lui Dumnezeu face din întreaga viață o pregătire pentru moarte. Din acest motiv, pomenirea morții constituie elementul central al pregătirii monahale, după cum poate fi văzut, de pildă, într-o lucrare precum Scara Sfîntului Ioan Scărarul.
 Moartea ar trebui să fie o dimensiune și o caracteristică constantă a vieții oricărui creștin, nu doar ceva care-l lovește la sfîrșitul vieții. Conștiința morții oferă vieții profunzime și urgență și face ca viața să devină atît de intensă încît totalitatea ei este concentrată în momentul prezent. Așa cum Hristos a revendicat victoria asupra morții prin moarte, tot astfel creștinul biruie moartea și frica de moarte cu toate urmările ei tragice prin pomenirea morții în cursul vieții sale.
O pomenire asumată a morții și luarea aminte la moarte nu reprezintă o condiție emoțională sau intelectuală, ci una ontologică; este o stare de har la care participă ființa omenească în integralitatea ei, cu trupul și cu sufletul. „Moartea adevărată este ascunsă înlăuntrul inimii, iar omul este mort lăuntric. Oricine a trecut tainic de la moarte la viață trăiește cu adevărat pururea și nu mai moare niciodată; și cu toate că trupurile acestora sunt topite pentru o vreme oarecare, totuși, aceste trupuri sunt înviate întru slavă; pentru aceasta numim somn moartea sfinților” [3] după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul (389).
Fenomenul creștin al pomenirii morții este indiscutabil hristocentric. [4] Creștinul experimentează într-ascuns taina morții și învierii Mîntuitorului Hristos. După cum Hristos a fost îngropat în pămînt și a înviat, în același chip Hristos este îngropat ca într-un mormînt în inima credinciosului și acolo se unește cu sufletul. Hristos înviază, înviind și sufletul cu Sine așa cum l-a înviat pe Adam în locuința morții. După cum Hristos a fost pironit pe cruce, iar păcatul lumii a fost pironit împreună cu El, și după cum S-a coborît întru cele mai adînci locuri ale împărăției morții și iarăși S-a ridicat și a înviat din morți și S-a suit la ceruri întru slavă, tot astfel atunci cînd un creștin părăsește lumea prin Duhul și intră în mormîntul smereniei prin pocăință și prin imitarea pătimirii lui Hristos, el este unit cu Hristos, Care S-a pogorît din ceruri în trupul său ca într-un mormînt. Cînd Hristos s-a unit cu sufletul, sufletul este înviat din morți de vreme ce sufletul era considerat ca mort pînă în acel moment, iar acum sufletul contemplă slava învierii tainice a lui Hristos. [5]
Pomenirea morții pentru creștinul evlavios nu reprezintă o simplă amintire a sfîrșitului vieții sale sau o viziune filozofică asupra faptului morții, ci este un har (un dar special venind de la Duhul Sfînt), care are puterea de a transforma în mod esențial persoana umană. Este evident că majoritatea oamenilor încearcă să nu se gîndească la moarte și cu atît mai puțin la propria lor moarte, ducînd o viață lipsită de orice gînd privitor la sfîrșitul ei. Există de asemenea oameni care se confruntă zi de zi cu faptul morții prin natura profesiei lor, precum medicii sau groparii etc. Astfel de persoane sunt desigur conștiente în mod pronunțat de prezența morții, dar acest fel de atenție la moarte nu conduce în cazul lor la nici o transformare în bine și nu-i deosebește de alți oameni, după cum nici nu-i eliberează de frica de moarte.
Pentru un creștin, nevoința pomenirii morții este întotdeauna însoțită de smerenie, de plînsul pentru păcate (căci acestea îl despart de Dumnezeu), și de lacrimi, care, atunci cînd sunt darul harului, izvorăsc singure fără încetare. [6] Astfel, ținta vieții creștine este a urî lumea [7] și toate lucrurile lumii prin pomenirea Celui care dă morții și iarăși dăruiește viață. Ținta vieții creștinului este lepădarea de această viață pentru a trăi în Hristos, este disprețuirea poftelor cărnii pentru a însufleți sufletul. Precum cineva care jelește pierderea cuiva drag astfel încît niciun bun material nu poate opri jalea din inima sa, tot astfel creștinul trebuie să plîngă neîncetat pentru despărțirea lui de Dumnezeu. [9] Din acest motiv, marii Părinți ai pustiei se considerau morți pentru orice avea cea mai mică legătură cu lumea, și păzeau în inima lor gîndul că erau morți de multă vreme. [10]
Înțelegerea apropierii morții nu însemna în nici un caz delăsare ori primejduirea trupului, nici măcar pentru nevoitorii creștini din vechime din Egipt, așa cum se întîmplă în majoritatea religiilor sau filozofiilor dualiste. Dimpotrivă, înțelegerea creștină a morții ajută la menținerea trupului și sufletului deopotrivă în cea mai bună stare. Astfel, Evagrie (399) spune că un monah trebuie să fie pregătit ca și cum ar muri mîine și totodată să se folosească de trup ca și cum ar avea de trăit vreme îndelungată. Grija legată de moartea iminentă alungă delăsarea și ajută la înaintarea duhovnicească, în timp ce gîndul la o viață îndelungată protejează trupul și păstrează permanent mintea trează. [11]
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Note:
[1] Vezi Sf. Ioan Scărarul, Scara Dumnezeiescului urcuș, Treapta 7, PG 88, 805C: „Să te îndemne la plîns chiar şi haina ta. Că toţi cei ce plîng pe morţi se îmbracă în negru. Dacă deci nu poţi plînge, plîngi pentru aceasta.” (Filocalia, vol. 9, n.tr.)
[2] Vezi Paradisus Pratum (Livada duhovnicească) introducere, PG 65, 444CD.
[3] Magnus Macarii Aegyptii, Liber de custodia cordis, 2, PG 34, 824B. (Vezi Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri, PSB 34, București, 1992, Omilia XV, Întrebarea 39, p. 166. Am considerat însă că ar fi mai util pentru cititorii nefamiliarizați cu limbajul teologic din secolul trecut să traduc pasajul redat în engleză de Malandrakis decît să citez versiunea din ediția românească. N.tr.)
[4] Vezi Macarii Aegyptii, De libertate mentis, I, PG 34, 936 C: „Cînd auzi că Hristos S-a pogorît la locuința morților și a slobozit toate sufletele care erau închise acolo, să nu crezi că acele lucruri erau foarte diferite de ceea ce se-ntîmplă în prezent. Gîndește că inima ta este un mormînt; în adîncul lui cugetările tale și mintea ta sunt îngropate într-o întunecime groasă. Domnul vine atunci în locuința morților, adică în adîncurile inimii tale și de-acolo îi poruncește morții să-I elibereze acele suflete întemnițate care tînjesc după El. După aceasta, Domnul deschide mormîntul, îi ridică pe cei morți și salvează sufletul prizonier din întunecata lui temniță.” (Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri, PSB 34, „Cuvînt despre libertatea minții”, p. 337. Aici, ca și mai sus, am preferat să traduc din textul englezesc. N.tr.)  
[5] Vezi Sf. Simeon Noul Teolog, Catéchèses 13, 35-55, Sources Chrétiennes, vol. 104.
[6] Macarii Aegyptii, Liber de custodia cordis, 10, PG 34, 829C.
[7] Întrebuințarea acestui cuvînt aici are o conotație evanghelică și patristică. Nu este vorba despre a urî creația lui Dumnezeu, ci despre respingerea orientării materialiste a vieții.
[8] Vezi Sf. Antonie, Apophthegmata Patrum, PG 65, 85C. (nota 8, mai precis, nota 15, nu este marcată în textul pe care l-am avut la dispoziție unde apare doar în subsol, n.tr.)
[9] Vezi Pimen, ibid., PG, 65, 328D. (O astfel de opinie solicită din capul locului asumarea viziunii ortodoxe asupra păcatului originar și a morții). (Patericul egiptean, Pimen, 26, n.tr).
[10] Vezi Pimen, Apophthegmata Patrum, PG 65, 317B (În Patericul egiptean, Pimen, 3, n.tr.)
[11] Vezi Evagrii Pontici, Capita practica ad Anatolium, 29, PG 40, 1244BC.