(Pentru prima
parte a eseului, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/constantine-malandrakis-pomenirea.html)
Dezvoltarea
monastică din secolul III, cu lepădarea de lume și asumarea castității,
constituie fenomenul creștin prin excelență al renunțării la această lume și
al așteptării unui sfîrșit. Mortificarea față de lume și începerea unei vieți noi
în Hristos constituie ideea centrală a vieții în singurătate. Veșmintele negre
ale monahilor [1], izolarea lor față
de alți oameni și modul lor de viață dus în chilii mici și înguste și, în numeroase
cazuri, chiar în morminte, sunt elemente exterioare care le amintesc zilnic de asumarea
mortificării.
Viața de sine reprezintă
o strădanie de mortificare pentru lume și pentru lucrurile lumii, dar și o
strădanie pentru nașterea unei noi vieți în Hristos. Astfel, istoria
mărturisește că monahii nu se îngrijeau de mîncare sau haine, ci petreceau în cîntarea
de psalmi și în rugăciuni fără a aștepta nimic altceva în afară de prezența lui
Dumnezeu. [2] Această așteptare
constantă a Împărăției lui Dumnezeu face din întreaga viață o pregătire pentru
moarte. Din acest motiv, pomenirea morții constituie elementul central al
pregătirii monahale, după cum poate fi văzut, de pildă, într-o lucrare precum Scara Sfîntului Ioan Scărarul.
Moartea ar trebui să fie o dimensiune și o
caracteristică constantă a vieții oricărui creștin, nu doar ceva care-l lovește
la sfîrșitul vieții. Conștiința morții oferă vieții profunzime și urgență și
face ca viața să devină atît de intensă încît totalitatea ei este concentrată
în momentul prezent. Așa cum Hristos a revendicat victoria asupra morții prin
moarte, tot astfel creștinul biruie moartea și frica de moarte cu toate urmările
ei tragice prin pomenirea morții în cursul vieții sale.
O pomenire asumată
a morții și luarea aminte la moarte nu reprezintă o condiție emoțională sau
intelectuală, ci una ontologică; este o stare de har la care participă ființa
omenească în integralitatea ei, cu trupul și cu sufletul. „Moartea adevărată
este ascunsă înlăuntrul inimii, iar omul este mort lăuntric. Oricine a trecut tainic
de la moarte la viață trăiește cu adevărat pururea și nu mai moare niciodată;
și cu toate că trupurile acestora sunt topite pentru o vreme oarecare, totuși,
aceste trupuri sunt înviate întru slavă; pentru aceasta numim somn moartea
sfinților” [3] după cum spune
Sfântul Macarie Egipteanul (†389).
Fenomenul
creștin al pomenirii morții este indiscutabil hristocentric. [4] Creștinul experimentează într-ascuns
taina morții și învierii Mîntuitorului Hristos. După cum Hristos a fost
îngropat în pămînt și a înviat, în același chip Hristos este îngropat ca
într-un mormînt în inima credinciosului și acolo se unește cu sufletul. Hristos
înviază, înviind și sufletul cu Sine așa cum l-a înviat pe Adam în locuința morții. După cum Hristos a fost pironit pe cruce, iar păcatul lumii a fost
pironit împreună cu El, și după cum S-a coborît întru cele mai adînci locuri
ale împărăției morții și iarăși S-a ridicat și a înviat din morți și S-a suit
la ceruri întru slavă, tot astfel atunci cînd un creștin părăsește lumea prin
Duhul și intră în mormîntul smereniei prin pocăință și prin imitarea pătimirii
lui Hristos, el este unit cu Hristos, Care S-a pogorît din ceruri în trupul său
ca într-un mormînt. Cînd Hristos s-a unit cu sufletul, sufletul este înviat din
morți de vreme ce sufletul era considerat ca mort pînă în acel moment, iar acum
sufletul contemplă slava învierii tainice a lui Hristos. [5]
Pomenirea morții
pentru creștinul evlavios nu reprezintă o simplă amintire a sfîrșitului vieții
sale sau o viziune filozofică asupra faptului morții, ci este un har (un dar
special venind de la Duhul Sfînt), care are puterea de a transforma în mod
esențial persoana umană. Este evident că majoritatea oamenilor încearcă să nu
se gîndească la moarte și cu atît mai puțin la propria lor moarte, ducînd o
viață lipsită de orice gînd privitor la sfîrșitul ei. Există de asemenea oameni
care se confruntă zi de zi cu faptul morții prin natura profesiei lor, precum medicii
sau groparii etc. Astfel de persoane sunt desigur conștiente în mod pronunțat de prezența
morții, dar acest fel de atenție la moarte nu conduce în cazul lor la nici o transformare în
bine și nu-i deosebește de alți oameni, după cum nici nu-i eliberează de frica
de moarte.
Pentru un
creștin, nevoința pomenirii morții este întotdeauna însoțită de smerenie, de plînsul
pentru păcate (căci acestea îl despart de Dumnezeu), și de lacrimi, care,
atunci cînd sunt darul harului, izvorăsc singure fără încetare. [6] Astfel, ținta vieții creștine este
a urî lumea [7] și toate lucrurile
lumii prin pomenirea Celui care dă morții și iarăși dăruiește viață. Ținta vieții
creștinului este lepădarea de această viață pentru a trăi în Hristos, este
disprețuirea poftelor cărnii pentru a însufleți
sufletul. Precum cineva care jelește pierderea cuiva drag astfel încît niciun
bun material nu poate opri jalea din inima sa, tot astfel creștinul trebuie să plîngă
neîncetat pentru despărțirea lui de Dumnezeu. [9] Din acest motiv, marii Părinți ai pustiei se considerau morți pentru orice avea cea mai mică legătură cu lumea, și
păzeau în inima lor gîndul că erau morți de multă vreme. [10]
Înțelegerea
apropierii morții nu însemna în nici un caz delăsare ori primejduirea trupului,
nici măcar pentru nevoitorii creștini din vechime din Egipt, așa cum se întîmplă în
majoritatea religiilor sau filozofiilor dualiste. Dimpotrivă, înțelegerea
creștină a morții ajută la menținerea trupului și sufletului deopotrivă în cea
mai bună stare. Astfel, Evagrie (†399) spune că un monah trebuie să fie pregătit
ca și cum ar muri mîine și totodată să se folosească de trup ca și cum ar avea
de trăit vreme îndelungată. Grija legată de moartea iminentă alungă delăsarea și ajută la înaintarea duhovnicească, în timp ce gîndul la o viață
îndelungată protejează trupul și păstrează permanent mintea trează. [11]
(Traducere
de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1]
Vezi Sf. Ioan Scărarul, Scara
Dumnezeiescului urcuș, Treapta 7, PG 88, 805C: „Să te îndemne la plîns
chiar şi haina ta. Că toţi cei ce plîng pe morţi se îmbracă în negru. Dacă deci
nu poţi plînge, plîngi pentru aceasta.” (Filocalia,
vol. 9, n.tr.)
[2]
Vezi Paradisus Pratum (Livada
duhovnicească) introducere, PG 65, 444CD.
[3] Magnus
Macarii Aegyptii, Liber de custodia
cordis, 2, PG 34, 824B. (Vezi Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri, PSB 34, București, 1992, Omilia XV, Întrebarea 39, p. 166. Am considerat însă că ar fi mai util pentru cititorii nefamiliarizați cu limbajul teologic din secolul trecut să traduc pasajul redat în engleză de Malandrakis decît să citez versiunea din ediția românească. N.tr.)
[4]
Vezi Macarii Aegyptii, De libertate
mentis, I, PG 34, 936 C: „Cînd auzi că Hristos S-a pogorît la locuința
morților și a slobozit toate sufletele care erau închise acolo, să nu crezi că
acele lucruri erau foarte diferite de ceea ce se-ntîmplă în prezent. Gîndește
că inima ta este un mormînt; în adîncul lui cugetările tale și mintea ta sunt
îngropate într-o întunecime groasă. Domnul vine atunci în locuința morților,
adică în adîncurile inimii tale și de-acolo îi poruncește morții să-I elibereze
acele suflete întemnițate care tînjesc după El. După aceasta, Domnul deschide
mormîntul, îi ridică pe cei morți și salvează sufletul prizonier din întunecata
lui temniță.” (Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri,
PSB 34, „Cuvînt despre libertatea minții”, p. 337. Aici, ca și mai sus, am preferat să traduc din textul englezesc. N.tr.)
[5]
Vezi Sf. Simeon Noul Teolog, Catéchèses
13, 35-55, Sources Chrétiennes, vol. 104.
[6] Macarii
Aegyptii, Liber de custodia cordis,
10, PG 34, 829C.
[7] Întrebuințarea
acestui cuvînt aici are o conotație evanghelică și patristică. Nu este vorba
despre a urî creația lui Dumnezeu, ci despre respingerea orientării materialiste a vieții.
[8] Vezi
Sf. Antonie, Apophthegmata Patrum, PG
65, 85C. (nota 8, mai precis, nota 15, nu este marcată în textul pe care l-am
avut la dispoziție unde apare doar în subsol, n.tr.)
[9] Vezi
Pimen, ibid., PG, 65, 328D. (O astfel de opinie solicită din capul locului asumarea viziunii ortodoxe asupra păcatului originar și a morții). (Patericul egiptean, Pimen, 26, n.tr).
[10] Vezi Pimen, Apophthegmata Patrum,
PG 65, 317B (În Patericul egiptean,
Pimen, 3, n.tr.)
[11] Vezi Evagrii Pontici, Capita
practica ad Anatolium, 29, PG 40, 1244BC.