(Nota traducătorului: Aceasta este penultima
parte dintr-un text ale cărui prime două părți au fost postate la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/constantine-malandrakis-pomenirea.html,
respectiv la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/constantine-malandrakis-pomenirea_12.html )
În
tradiția patristică pomenirea morții poate fi întîlnită în special în scrierile
ascetice adresate monahilor. Cu toate acestea, în îndelungata istorie a
tradiției creștine nu a existat niciodată vreo diferență esențială între monahi
și mireni, în orice caz, nici una în privința îndeplinirii obligațiilor
necesare pentru mîntuire. Singura diferență dintre monahi și mireni constă în
practicarea celibatului și a sărăciei de către monahi, virtuți considerate
opționale. Toate virtuțile necesare mîntuirii trebuie să fie practicate atît de
mireni, cît și de monahi. Menționarea unor anumite virtuți sau feluri de
nevoință în scrierile ascetice ale Părinților, precum pomenirea morții, se
explică prin faptul că acele virtuți sunt în mod special potrivite pentru
monahi datorită modului lor de viață, întrucît sunt eliberați de grijile
cotidiene, dar aceasta nu înseamnă că aceste virtuți nu sunt potrivite pentru
oamenii obișnuiți. În definitiv, este bine știut faptul că monahii erau și încă
mai sunt îndrumătorii duhovnicești ai mirenilor și că mirenii au căutat dintotdeauna
povățuire și îndrumare duhovnicească de la monahi. În felul acesta, monahii
erau cei care, în majoritatea cazurilor, au moștenit slujirea episcopală, fiind
responsabili pentru călăuzirea duhovnicească a numeroși credincioși.
Pomenirea morții
nu poate fi izolată ca virtute monastică absolută. În special în cadrul
spiritualității creștine, unde virtuțile sunt strîns legate una de alta, iar
una nu poate fi practicată separat de alta, pomenirea morții apare ca una
dintre virtuțile cele mai importante pentru înaintarea duhovnicească a
creștinului. Astfel, Sf. Ioan Scărarul († 649) spune că „Precum pîinea e cea
mai de trebuinţă dintre toate mîncările, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai
de trebuinţă dintre toate lucrările” [1]
În tradiția patristică
se insistă constant de-a lungul veacurilor asupra faptului că fiecare creștin
trebuie să fie cu luare aminte la moarte de-a lungul întregii sale vieți. Este cu
neputință ca cel care se confruntă cu moartea să nu trăiască diferit de cei
care consideră moartea ca pe un sfîrșit îndepărtat al vieții lor. „Să ne aducem aminte, dacă se poate, necontenit, de
moarte,” spune Sf. Isihie Preotul († 433). „Prin această aducere aminte se naște în noi lepădarea grijilor și a
tuturor deșertăciunilor, paza minții și rugăciunea neîncetată, neîmpătimirea
trupului, scârba de păcat și, dacă trebuie să spunem adevărul, aproape toată
virtutea izvorăște din aceasta. De aceea, dacă se poate, să ne folosim de acest
lucru, ca de răsuflarea proprie.” [2]
Cînd cineva cuprinde urgența fiecărui moment cu
înțelegerea că poate fi cel din urmă, el va face ca viața lui să fie atît de
intensă încît o adună în întregul ei în momentul prezent. Timpul dobîndește o
nouă dimensiune, iar cel mai important devine momentul prezent în care putem
face fie lucrul bun, fie pe cel rău. „Fii întotdeauna cu luare aminte la tine
însuți, ține-ți moartea în dreptul ochilor tăi și caută înainte cu tot cugetul
tău în care fel de virtute vei aduce slavă lui Dumnezeu.” [3] Iar Evagrie zice: „Adu-ți aminte totdeauna de ieșirea ta și nu
uita judecata cea veșnică și nu va fi greșeală în sufletul tău.” [4]
De-abia după ce omul va înțelege că viața aceasta i-a
fost măsurată prin har și nu printr-o însușire a firii după cum se crede în mod
obișnuit, își va schimba cu siguranță atitudinea și-și va contempla locul său
în viață ca pe o datorie față de iubirea și bunăvoința lui Dumnezeu. „Omul face
din viața lui o cugetare la moarte prin învecinarea și trăirea cu gîndul la
ceea ce este numit moarte naturală. În acest chip, credinciosul își scapă
sufletul de orice grijă lumească ca și cum ar fi mort cu adevărat, deși el este
încă viu. Astfel, sufletul său nu este alipit de cele pieritoare și nu este
atras de ele și nu deprinde nicicînd înțelesul lăcomiei care-l lipsește de
harul dumnezeiesc.” [5] Introducerea în
această viață a temei morții și a vieții veșnice este departe de a reprezenta o
atitudine negativă față de viață, care este determinată mai degrabă de frica de
viitor. Prin pomenirea morții, momentul prezent dobîndește un caracter plenar,
fiind unit cu viitorul într-o desfășurare neîntreruptă a vieții. „Fii ca un
mort în viaţa ta, ca să vieţuieşti după moarte.” [6]
Importanța practicii
numită de Părinți pomenirea morții se poate descoperi în mîngîierea oferită
celor care practică acest exercițiu, potrivit fericirii lăsate de Domnul („Fericiți
cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia”, Matei 5, 4); amintirea morții alungă
teama de o viitoare plîngere neîncetată („plîngerea și scrîșnirea dinților”
Matei 8, 12) și îngăduie participarea la fericirea veșnică. În același timp,
cugetarea la moarte întărește virtutea întrucît face ca sufletul să fie
nemișcat către rău. [7] În felul
acesta, atunci cînd omul se vede în fiecare zi ca un mort ce zace în groapă,
sau cînd are înțelegerea că moartea se apropie de el clipă de clipă, el devine
capabil să participe la fiecare virtute [8],
dobîndind smerenia [9], căci este
firesc pentru cineva care cugetă la desfacerea trupului său să fie incapabil de
mîndrie. Prin urmare este cu neputință pentru cineva să nu-și petreacă fiecare
zi a vieții sale cu evlavie dacă o consideră ca pe ultima din întreaga lui
viață. [10]
(Traducere de
Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] Sf. Ioan Scărarul, Scara, treapta 6, PG 88, 793C. [Am
folosit varianta din Filocalia, vol. IX,
Treapta 6, 5. N.tr.]
[2] Isihie Preotul, Către Teodul, 155, Philokalia, vol. I, p. 165, Atena, 1957. [Am folosit traducerea Părintelui
D. Stăniloae din Filocalia, vol. IV, Isihie
Sinaitul, Suta a doua, Cuvîntul 53. N.tr]
[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Catéchèses 20, 90-93, Sources Chrétiennes, vol. 104.
[4] Evagrius, Apophtegmata
Patrum, PG 65, 173D. [Patericul
egiptean, Evagrie, 4, n.tr.]
[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Tîlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 9000AB. [Vezi versiunea
părintelui Stăniloae în Filocalia, vol. II: „Să arătăm astfel că
facem, prin înţelepciunea cea după Hristos, din viaţa noastră o meditaţie (o
pregătire) în vederea morţii, armonizându-ne dispoziţia voinţei cu firea şi
despărţind sufletul de grija celor trupeşti, mai înainte de a veni moartea. Aceasta,
pentru ca să nu se lipească de cele stricăcioase, întorcând spre materie
dorinţa lui cea după fire şi să se deprindă cu lăcomia, care ne lipseşte de
abundenţa bunurilor dumnezeieşti.” N.tr]
[6] Isaac Sirul, Omiliile ascetice, Omilia 44, p. 162,
Atena 1976. [Filocalia X, Cuvinte despre
nevoință, Cuvîntul XLIV. N.tr.]
[7] Vezi Sf. Grigorie
Palama, „Către monahia Xeni”, Philokalia,
vol. 4, p. 113, Atena 1976. [Vezi în Sf. Grigorie Palama, Scrieri, vol. 2, Deisis, 2005, p. 400: „să ne facem nemișcați față
de răutate și să dobândim pe Mângâietorul, fiind mângâiați întru El.” N.tr.]
[8] Vezi Avva Ioan Colov, Apophtegmata Patrum, PG 65, 216C, [Patericul egiptean, Ioan Colov, 34. N.tr.]
[9] Vezi Avva Cronie,
ibid., PG 65, 248C, [Patericul egiptean,
Avva Cronie 3: smerita cugetare vine din frica lui Dumnezeu iar frica lui
Dumnezeu vine din nevoința trupească și din luarea aminte la ieșirea din trup
și la judecata lui Dumnezeu. N.tr.]
[10] Vezi Ioan Scărarul, Scara, Treapta 6, PG 88, 797C. [Vezi în Filocalia, vol. IX, Treapta 6, 26. N.tr.]