Poemul lui Kitty
O’Meara „In the Time of Pandemic”, reprezentativ pentru noua spiritualitate care
se răspîndește cu aceeași ușurință în creștinism și în afara lui (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-ii.html),
vorbește despre felul în care oamenii s-au vindecat stînd acasă, unde s-au
redescoperit ca ființe spirituale și creatoare (https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994;
ce-i drept, partea a doua a poemului, postată cîteva zile mai tîrziu, ne spune
că de fapt nu s-au vindecat chiar toți: https://the-daily-round.com/2020/03/24/in-the-time-of-pandemic-part-ii/)
De fapt, dacă
oamenii ar avea un acasă, nu ar trebui să se vindece pentru că nu s-ar
îmbolnăvi în primul rînd: de orbire sufletească, de împietrirea inimii. Carantina i-a obligat pe oameni să stea în casă, dar puțini dintre ei au stat acasă. Pentru cei mai mulți dintre
locuitorii satului global, statul în casă reprezintă o perioadă dificilă tocmai
pentru că nu au un acasă, ci doar adăposturi mai mult sau mai puțin
confortabile. Poate că O’Meara a înțeles între timp că statul în casă este
impropriu pentru vindecare; casa omului modern este un loc care predispune mai degrabă la îmbolnăvire sau la agravarea bolilor sufletești și de aceea a precizat în partea a doua a poemului
că „Pămîntul este casă pentru toți.”
Dar spiritualitatea
panteistă nu poate oferi o experiență veritabilă a locuirii tocmai pentru că îi
lipsește înțelegerea naturii persoanei și a valorii trupului. Doar persoana
poate locui pentru că doar persoana poate fi loc al locuirii pentru o altă
persoană: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va
iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 23) Este aproape
același lucru pe care-l spune și O’Meara în partea a doua a poemului: „Și ne
vom vindeca. Iar echilibrul va fi refăcut. Și-l vom hrăni pe străin. Și-l vom
adăposti pe străin. Și-l vom iubi pe străin, pe cel dinăuntru și pe cel din
afară.”
Dar care mai este
sensul locuirii dacă Pămîntul este casa tuturor? Unde-l mai poți adăposti pe
străin? El locuiește deja în această casă planetară, ca oricine altcineva. Carantina este un simbol al
izolării în care ne aflam deja cu mult înainte de a fi obligați să rămînem în casă. Toți
oamenii sunt străini între ei de cînd nimeni nu mai locuiește acasă, ci în
diverse spații de locuit.
„In” și „out”, „înăuntru” și „afară” sunt două
prepoziții care numesc în engleză situația de a fi acasă sau afară, în oraș. Nu
este nimic personal implicat în acest mod de a vorbi; înăuntru sau în afară pot
fi lucruri diverse în raport cu un spațiu de depozitare (sac, cutie, cameră
etc). Oamenii goi pe dinăuntru pot fi în casă ori în afara casei. Dar ei nu pot
fi niciodată acasă.
Din
perspectivă creștină, se poate spune că „străinul din afară” din poemul lui O’Meara
este Fiul risipitor, în timp ce „străinul dinăuntru” este Fratele Fiului Risipitor:
nici unul, nici celălalt nu locuiesc cu adevărat împreună cu Tatăl și din acest
motiv cei doi sunt înstrăinați și între ei. Doar Fiul risipitor se întoarce
acasă, se întoarce la tatăl lui încetînd să mai fie un străin. Nu există acasă
fără tată.
Voi reveni
asupra acestei teme într-un viitor comentariu despre poemul lui O’Meara și noua
spiritualitate pe care o reprezintă. Deocamdată vreau să anunț o lucrare
importantă pentru experiența românească a locuirii și, implicit, pentru
spiritualitatea ortodoxă. Este vorba despre Percepții privind
satul românesc: antologie din clasici ai culturii naționale, lucrare editată de Mircea
Platon și Ionuț Butoi. Cartea a apărut cu două luni în urmă la Editura Cuvântul
Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei (https://basilica.ro/editura-cuvantul-vietii-antologie-despre-satul-romanesc-din-clasici-ai-culturii-nationale/),
însă, din păcate, ea nu este menționată pe site-ul editurii (https://www.edituracuvantulvietii.ro/). Vestea bună este că
poate fi comandată de la centrul de distribuire a cărților bisericești (https://colportaj.ro/produs/perceptii-privind-satul-romanesc/).
Vestea proastă este că este puțin probabil să ajungă în librării. Ceea ce ar fi
păcat. Ar însemna că decretarea anului 2019 ca An omagial al satului românesc nu
și-a propus să trezească conștiința unei misiuni pentru înțelegerea,
descoperirea și ocrotirea satului românesc. Satul și-a primit cele 15 minute de
atenție. Acum suntem în alt an omagial, alte cărți și alte conferințe trebuie
pregătite, în măsura în care o permite epidemia de coronavirus. Proiectele dedicate satului nu mai pot fi valorificate și aprofundate
acum. Propunerea celor doi editori în legătură cu „reluarea
Marii Conversații din cultura națională despre satul și țăranul român”, riscă
să fie abandonată chiar înainte ca această conversație să poată fi reluată.
Satul românesc a
rezistat printr-o știință a locuirii transmisă din generație în generație, de
la părinții la copii. Dacă anul 2020 este Anul omagial al Pastorației
părinților și copii, atunci ar trebui ca acest rol al părinților trupești și
spirituali să fie subliniat în mod special. Lucrurile pe care le învățăm de la
Tatăl în Fiul prin Duhul ar trebui incluse în mod explicit în abordarea pastorației părinților
și copiilor. Pastorația părinților și
copiilor trebuie să înceapă prin a defini omul în sens ortodox, ca ființă
creată de Dumnezeu cu trup și suflet care are vocația persoanei, deci a
relației cu Dumnezeu care culminează printr-o împreună-locuire.
Rolul Tatălui trebuie legat de locul Tatălui: acolo unde este tatăl (ceresc sau pămîntesc) acolo este acasă. Nu poți avea un acasă fără un tată pentru că nu poți avea un acasă fără familie, fără părinți și fără copii și mai ales fără un Tată al părinților și copiilor deopotrivă. Aceasta este una dintre convingerile de temelie pe care s-a format și prin care a dăinuit satul românesc.
Locuirea noastră
specifică în istorie și în lume ca neam a permis apariția unei culturi de care
ne înstrăinăm tot mai mult; a fi acasă tinde să însemne pentru noi doar opusul
lui a fi afară. Ar trebui să ne străduim să știm ce pierdem înainte ca nimic să
nu mai conteze, iar noi să devenim la rîndul nostru locuitori ai Pămîntului, la
fel ca toți ceilalți cetățeni ai lumii.