miercuri, 13 mai 2020

Constantine Malandrakis: Pomenirea morții în tradiția patristică ascetică (III)


(Nota traducătorului: Aceasta este penultima parte dintr-un text ale cărui prime două părți au fost postate la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/constantine-malandrakis-pomenirea.html, respectiv la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/constantine-malandrakis-pomenirea_12.html )

   În tradiția patristică pomenirea morții poate fi întîlnită în special în scrierile ascetice adresate monahilor. Cu toate acestea, în îndelungata istorie a tradiției creștine nu a existat niciodată vreo diferență esențială între monahi și mireni, în orice caz, nici una în privința îndeplinirii obligațiilor necesare pentru mîntuire. Singura diferență dintre monahi și mireni constă în practicarea celibatului și a sărăciei de către monahi, virtuți considerate opționale. Toate virtuțile necesare mîntuirii trebuie să fie practicate atît de mireni, cît și de monahi. Menționarea unor anumite virtuți sau feluri de nevoință în scrierile ascetice ale Părinților, precum pomenirea morții, se explică prin faptul că acele virtuți sunt în mod special potrivite pentru monahi datorită modului lor de viață, întrucît sunt eliberați de grijile cotidiene, dar aceasta nu înseamnă că aceste virtuți nu sunt potrivite pentru oamenii obișnuiți. În definitiv, este bine știut faptul că monahii erau și încă mai sunt îndrumătorii duhovnicești ai mirenilor și că mirenii au căutat dintotdeauna povățuire și îndrumare duhovnicească de la monahi. În felul acesta, monahii erau cei care, în majoritatea cazurilor, au moștenit slujirea episcopală, fiind responsabili pentru călăuzirea duhovnicească a numeroși credincioși.
Pomenirea morții nu poate fi izolată ca virtute monastică absolută. În special în cadrul spiritualității creștine, unde virtuțile sunt strîns legate una de alta, iar una nu poate fi practicată separat de alta, pomenirea morții apare ca una dintre virtuțile cele mai importante pentru înaintarea duhovnicească a creștinului. Astfel, Sf. Ioan Scărarul († 649) spune că „Precum pîinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mîncările, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările” [1]
În tradiția patristică se insistă constant de-a lungul veacurilor asupra faptului că fiecare creștin trebuie să fie cu luare aminte la moarte de-a lungul întregii sale vieți. Este cu neputință ca cel care se confruntă cu moartea să nu trăiască diferit de cei care consideră moartea ca pe un sfîrșit îndepărtat al vieții lor. „Să ne aducem aminte, dacă se poate, necontenit, de moarte,” spune Sf. Isihie Preotul ( 433). „Prin această aducere aminte se naște în noi lepădarea grijilor și a tuturor deșertăciunilor, paza minții și rugăciunea neîncetată, neîmpătimirea trupului, scârba de păcat și, dacă trebuie să spunem adevărul, aproape toată virtutea izvorăște din aceasta. De aceea, dacă se poate, să ne folosim de acest lucru, ca de răsuflarea proprie.” [2]
Cînd cineva cuprinde urgența fiecărui moment cu înțelegerea că poate fi cel din urmă, el va face ca viața lui să fie atît de intensă încît o adună în întregul ei în momentul prezent. Timpul dobîndește o nouă dimensiune, iar cel mai important devine momentul prezent în care putem face fie lucrul bun, fie pe cel rău. „Fii întotdeauna cu luare aminte la tine însuți, ține-ți moartea în dreptul ochilor tăi și caută înainte cu tot cugetul tău în care fel de virtute vei aduce slavă lui Dumnezeu.” [3] Iar Evagrie zice: „Adu-ți aminte totdeauna de ieșirea ta și nu uita judecata cea veșnică și nu va fi greșeală în sufletul tău.” [4]
De-abia după ce omul va înțelege că viața aceasta i-a fost măsurată prin har și nu printr-o însușire a firii după cum se crede în mod obișnuit, își va schimba cu siguranță atitudinea și-și va contempla locul său în viață ca pe o datorie față de iubirea și bunăvoința lui Dumnezeu. „Omul face din viața lui o cugetare la moarte prin învecinarea și trăirea cu gîndul la ceea ce este numit moarte naturală. În acest chip, credinciosul își scapă sufletul de orice grijă lumească ca și cum ar fi mort cu adevărat, deși el este încă viu. Astfel, sufletul său nu este alipit de cele pieritoare și nu este atras de ele și nu deprinde nicicînd înțelesul lăcomiei care-l lipsește de harul dumnezeiesc.” [5] Introducerea în această viață a temei morții și a vieții veșnice este departe de a reprezenta o atitudine negativă față de viață, care este determinată mai degrabă de frica de viitor. Prin pomenirea morții, momentul prezent dobîndește un caracter plenar, fiind unit cu viitorul într-o desfășurare neîntreruptă a vieții. „Fii ca un mort în viaţa ta, ca să vieţuieşti după moarte.” [6]
Importanța practicii numită de Părinți pomenirea morții se poate descoperi în mîngîierea oferită celor care practică acest exercițiu, potrivit fericirii lăsate de Domnul („Fericiți cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia”, Matei 5, 4); amintirea morții alungă teama de o viitoare plîngere neîncetată („plîngerea și scrîșnirea dinților” Matei 8, 12) și îngăduie participarea la fericirea veșnică. În același timp, cugetarea la moarte întărește virtutea întrucît face ca sufletul să fie nemișcat către rău. [7] În felul acesta, atunci cînd omul se vede în fiecare zi ca un mort ce zace în groapă, sau cînd are înțelegerea că moartea se apropie de el clipă de clipă, el devine capabil să participe la fiecare virtute [8], dobîndind smerenia [9], căci este firesc pentru cineva care cugetă la desfacerea trupului său să fie incapabil de mîndrie. Prin urmare este cu neputință pentru cineva să nu-și petreacă fiecare zi a vieții sale cu evlavie dacă o consideră ca pe ultima din întreaga lui viață. [10]

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Note:

[1] Sf. Ioan Scărarul, Scara, treapta 6, PG 88, 793C. [Am folosit varianta din Filocalia, vol. IX, Treapta 6, 5. N.tr.]
[2] Isihie Preotul, Către Teodul, 155, Philokalia, vol. I, p. 165, Atena, 1957. [Am folosit traducerea Părintelui D. Stăniloae din Filocalia, vol. IV, Isihie Sinaitul, Suta a doua, Cuvîntul 53. N.tr]
[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Catéchèses 20, 90-93, Sources Chrétiennes, vol. 104.
[4] Evagrius, Apophtegmata Patrum, PG 65, 173D. [Patericul egiptean, Evagrie, 4, n.tr.]
[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Tîlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 9000AB. [Vezi versiunea părintelui Stăniloae în Filocalia, vol. II: „Să arătăm astfel că facem, prin înţelepciunea cea după Hristos, din viaţa noastră o meditaţie (o pregătire) în vederea morţii, armonizându-ne dispoziţia voinţei cu firea şi despărţind sufletul de grija celor trupeşti, mai înainte de a veni moartea. Aceasta, pentru ca să nu se lipească de cele stricăcioase, întorcând spre materie dorinţa lui cea după fire şi să se deprindă cu lăcomia, care ne lipseşte de abundenţa bunurilor dumnezeieşti.” N.tr]
[6] Isaac Sirul, Omiliile ascetice, Omilia 44, p. 162, Atena 1976. [Filocalia X, Cuvinte despre nevoință, Cuvîntul XLIV. N.tr.]
[7] Vezi Sf. Grigorie Palama, „Către monahia Xeni”, Philokalia, vol. 4, p. 113, Atena 1976. [Vezi în Sf. Grigorie Palama, Scrieri, vol. 2, Deisis, 2005, p. 400: „să ne facem nemișcați față de răutate și să dobândim pe Mângâietorul, fiind mângâiați întru El.” N.tr.]
[8] Vezi Avva Ioan Colov, Apophtegmata Patrum, PG 65, 216C, [Patericul egiptean, Ioan Colov, 34. N.tr.]
[9] Vezi Avva Cronie, ibid., PG 65, 248C, [Patericul egiptean, Avva Cronie 3: smerita cugetare vine din frica lui Dumnezeu iar frica lui Dumnezeu vine din nevoința trupească și din luarea aminte la ieșirea din trup și la judecata lui Dumnezeu. N.tr.]
[10] Vezi Ioan Scărarul, Scara, Treapta 6, PG 88, 797C. [Vezi în Filocalia, vol. IX, Treapta 6, 26. N.tr.]