Dumnezeu lucrează prin oameni și mai ales prin sfinții Lui. Dar asta nu înseamnă că procesul ne va plăcea neapărat, chiar dacă vom fi întotdeauna recunoscători la final. Întrucît lucrarea lui Dumnezeu este curățitoare și sfințitoare, pentru noi, cei spurcați și împietriți, lucrarea lui Dumnezeu este mai degrabă neplăcută și chiar dureroasă. Din acest motiv, suntem înclinați să împiedicăm lucrarea lui Dumnezeu chiar atunci cînd îi cerem să intervină, sau, dacă lucrarea a fost săvîrșită, să-i negăm natura providențială atunci cînd efectele ei ne obligă să ne recunoaștem murdăria.
Patriarhul Daniel a amintit recent (https://www.mediafax.ro/social/patriarhul-daniel-in-1989-autoritatile-comuniste-au-interzis-inchinarea-la-moaste-ale-sfantului-cuvios-dimitrie-peste-cateva-luni-regimul-a-cazut-19713339) de lucrarea de mijlocire a Sf. Dimitrie cel Nou, prin care Dumnezeu ne-a ajutat să scăpăm de regimul anti-creștin al comunismului naționalist. Sigur, nu ne putem aștepta ca ierarhii să-i ceară public lui Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de actualul regim anti-creștin capitalist global. Cel mult, în cazul în care acesta ar dispărea, am afla peste alți treizeci de ani despre contribuția sfinților la această lucrare curățitoare.
Dar este important că Întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române ne-a amintit că sfinții pot interveni și din oficiu pentru a curăți un om, un neam, un loc sau o țară. Așa cum s-a întîmplat, de pildă, în toamna lui 2001, cînd după ce s-au întors din pelerinajul la Sfînta Cuvioasă Parascheva, doi elevi de seminar au prins curaj și au vorbit despre nelegiuirile care se petreceau de ceva vreme la mănăstirea Cernica (https://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/staretul-manastirii-cernica-acuzat-cu-dovezi-de-agresarea-sexuala-a-doi-tineri~ni29co, vezi și la https://www.libertatea.ro/stiri/staretul-acuzat-de-hartuire-sexuala-a-fost-destituit-31713).
După cum s-a văzut la sărbătorirea recentă a Sf. Dimitrie, Patriarhul a căpătat la rîndul lui curaj, manifestîndu-și nemulțumirea față de modul arbitrar cu care este tratată ortodoxia românească de autorități. Să ne rugăm că se va dovedi la fel de curajos și în ce privește dușmanii din interiorul BOR, cei care, folosindu-se de falsul adevăr păstrat în permanență în mînecă, împiedică descoperirea și urmarea Adevărului revelat prin Întruparea lui Dumnezeu-Fiul. Precizez însă că, deși este vorba de un context comun, mi-e greu să văd în replica dlui Vasile Bănescu (https://www.cotidianul.ro/patriarhia-il-afuriseste-pe-cristian-tudor-popescu-oameni-mici-si-veninosi/) o demonstrație asemănătoare de curaj. În cazul cel mai fericit putem vorbi despre o ieșire necontrolată, deși e destul de greu de crezut că purtătorul de cuvînt al BOR își poate permite să fie atît de nestăpânit încît să implice BOR în antipatiile sale personale, justificate sau nu. În cel mai rău caz, gestul ar putea urmări plasarea BOR într-o poziție care să justifice o percepție publică defavorabilă față de ortodoxie care, bineînțeles, s-ar manifesta ca ostilitate directă față de PF Daniel. Pe fondul de atenție sporită de agravarea pandemiei de Covid-19 în România, astfel de gesturi se văd acum mai bine, sunt mai semnificative și, prin urmare, efectele lor vătămătoare sunt mai puternice.
Este destul de grav că nu ne putem ruga împreună în biserică. Cu toate acestea, esențial este să ne rugăm, și, mai ales, să ne rugăm cu o credință dreaptă. Este infinit mai grav dacă ajungem să ne rugăm greșit, sau dacă nu ne mai rugăm deloc. Iar dacă ajungem în situația aceasta, nu este din cauza autorităților seculare, ci din cauza autorităților „creștine” invitate de liderii din BOR să interpreteze adevărul de credință în ciuda faptului că autoritățile respective și-au demonstrat intenția de a se folosi de ortodoxie pentru a forma o disponibilitate mentală favorabilă religiei, dar potrivnică încercării oricărei religii, și a creștinismului în mod special, de a revendica adevărul absolut. Compromisul actual al ierarhilor cu elita „creștină” are urmări mai grave decît cel din trecut cu puterea comunistă. Pînă în 1990, creștinismul era tolerat dacă nu contesta direct comunismul; după 1990, legitimitatea publică a creștinismului a fost condiționată de admiterea caracterului relativ al tuturor religiilor ori sistemelor de idei. Dar puterile întunericului, „începătoriile și stăpîniile” care au pus stăpînire după 1990 pe cultura românească și pe credința ortodoxă cu sprijinul nemijlocit al ierarhilor ortodocși care le-au susținut și al celor care au tăcut, astfel încît împreună, ierarhi și intelectuali neopăgîni au urmărit să răstoarne biruința Domnului, dînd Crucea de ocară în văzul tuturor (vezi Coloseni 2, 15) și reducînd Jertfa Domnului pe Cruce la un eveniment relativ la cadrul de referință al istoriei religiilor, aceste puteri nu mai cer din 1990 încoace doar ca Biserica să nu condamne răul, cum cereau comuniștii, ci să se condamne singură la o relevanță pur culturală, determinată strict socio-cultural și istoric. Creștinismul a devenit un lucru bun, cu o singură condiție: să nu reprezinte Adevărul. Este bun doar dacă e fals; dar dacă nu este adevărat, de ce-am mai avea nevoie de el?
Am scris în trecut despre cazul profesoarei de Religie ortodoxă, Laura Stifter, care-și învăța elevii să „evite capcana adevărului absolut” propunînd o predare a religiei în care „accentul ar trebui pus mai degrabă într-un sens ecumenic și pluralist, pe posibilitatea elevilor de a afla cât mai multe perspective diferite și de a decide singuri ulterior ce credință, ce religie vor să asume.” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html vezi și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html). O altă profesoară de Religie – cultul ortodox, a folosit recent la clasă o prezentare despre copilăria lui Iisus folosind un documentar (https://www.youtube.com/watch?v=C8WhzNOhh-Q) realizat pe baza unei cărți de Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist. Documentarul folosește în mod răuvoitor imagini de preoți ortodocși pe care îi identifică cu autoritățile iudaice persecutoare și corupte din timpul lui Iisus; autoarea documentarului are un canal de youtube cu tot felul de aiureli ezoterice despre extratereștri, iezuiți și arhonți. Asemenea abuzuri sunt posibile nu doar pentru că majoritatea părinților sunt neinformați și dezinteresați, ci și pentru că au încredere în profesori.
Așa cum și credincioșii au încredere într-un părinte stareț care recent a postat un text (îi mulțumesc domnului C. Z. pentru semnalare) unde învățătura creștină despre mîntuire este anulată printr-un set de afirmații inspirate din teoria apocatastazei (o speculație teologică care, interpretînd greșit unele pasaje din Evanghelie, ajunge să creadă în întoarcerea tuturor, inclusiv a duhurilor rele, în Dumnezeu): „Binele va învinge în definitiv și nici un loc nu se va mai afla pentru rău, nimicindu-se răul pentru totdeauna. Bunul Dumnezeu va fi totul în toate și toate vor fi Bune Foarte, ca la început, pentru totdeauna așa cum au fost gândite de El dintotdeauna.” (https://www.facebook.com/dimitrie.ivasco/posts/2749473935266958)
Încă nu-mi dau seama cît de răspîndit este fenomenul, dar faptul că valorificarea apocatastazei nu întîlnește nici o rezistență (am văzut că toate comentariile la postarea starețului erau favorabile) mi se pare că este chiar mai grav decît apariția unor astfel de aberații. După cum observa părintele Stăniloae, „Sînt mulți astăzi, chiar dintre teologi care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-și dau seama că origenismul duce la devalorizarea mișcării, sau a efortului personal, a importanței timpului pentru mîntuire și deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarăși. Origenismul e o teosofie sau antroposofie, sau panteism. Nu cunoaște valoarea eternă a fiecărei persoane și putința ei de veșnică odihnă în infinitatea dragostei personale a lui Dumnezeu.” (Părintele Dumitru Stăniloae, nota 291 la Scara Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, vol. 9, 1980, p. 155.)
Interesant este că deși teoria apocatastazei este condamnată de Biserică, ea continuă să fie folosită ca „mijloc misionar” de oameni care, cu știință sau cu neștiință, se folosesc de ortodoxie împotriva ortodoxiei. Am descoperit un astfel de text în revista de teologie ortodoxă Altarul Reîntregirii (https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=441203; https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=831756; http://fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/2015_3_16.-Mocean-223-233.pdf). Autoarea, care și-a susținut anul trecut doctoratul în teologie ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia cu o teză aparent favorabilă apocatastazei (http://doctorate.uab.ro/upload/64_1838_rezumatul_tezei_ro_mocean.pdf) , este profesoară de Religie–cultul ortodox(http://doctorate.uab.ro/upload/64_1835_cv_mocean.pdf). Iată ce program revoluționar propune doamna Mocean:
„În concluzie, prin reevaluarea apocatastazei, în forma menționată până acum, ne înscriem, de fapt, în procesul remodelării discursului misionar tradițional, prin mutarea accentului de pe ideea de dreptate și răsplată, rai și iad, pe iubirea lui Dumnezeu ,,care vrea ca toți să se mântuiască” (I Timotei 2,4) și ,,toți să fie una” (Ioan 17,21) și pe Împărăția Lui, ce începe încă din lumea aceasta. Acest tip de discurs are în vedere ,,renașterea” Dumnezeului iubitor și iertător în sufletele oamenilor și imprimarea dorinței de mântuire pentru toți oamenii, astfel încât aceasta să nu mai reprezinte cazuri izolate în creștinism (cum a fost Sfântul Siluan, Sfântul Antonie cel Mare ș.a.), ci un firesc al modului de trăire și gândire creștină autentică. Probabil, ,,cea mai teribilă armă împotriva celui rău este tocmai rugăciunea unui sfânt, iar soarta iadului depinde de voința transcendentă a lui Dumnezeu, dar și de iubirea sfinților”. Apocatastaza rămâne așadar o problemă deschisă și supusă dezbaterii teologiei contemporane, în așteptarea unor noi zori în discursul misionar parohial actual.” (Oana-Raluca Mocean, „Problema apocatastazei în misiunea parohială actuală”, în Altarul Reîntregirii, nr. 3/2015, p. 231, http://fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/2015_3_16.-Mocean-223-233.pdf)
Care este scopul studierii în facultățile de teologie ortodoxă a scrierilor anti-origeniste ale Sf. Maxim Mărturisitorul, dacă ignorăm viziunile origeniste care se manifestă astăzi în interiorul ortodoxiei cu acordul iresponsabil al coordonatorilor de lucrări? Care este folosul deschiderii spre știință a apologeților ortodocși de la noi, dacă lucrări de un evoluționism militant precum Întrebări mari de la cei mici (https://humanitas.ro/humanitas/carte/%C3%AEntreb%C4%83ri-mari-de-la-cei-mici) sunt lăsate în voia selecției naturale prin care scapă doar cei care nu citesc nimic niciodată? Pentru ce ne mai familiarizăm cu gîndirea științifică dacă trecem politicos pe lîngă volumul dlui Cristian Presură, Care e diferența dintre un copil și un laptop (https://humanitas.ro/humanitas/carte/care-e-diferenta-dintre-un-copil-si-un-laptop), unde religiei îi este rezervată o funcție consolatoare de sprijin sufletesc, în timp ce credinciosul ortodox este asociat cu reacțiile pripite și neinformate ale unor persoane sau grupări neinstruite teologic și rău sfătuite de diverși impostori cu pretenții de duhovnici?
„Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus.” (Matei 13, 24-25). Problema este că la noi vrăjmașul vine în timpul zilei și seamănă neghina în văzul tuturor. Iar toată lumea îl laudă pentru hărnicie.
Declarațiile prin care dl Teodor Baconschi și-a manifestat susținerea pentru persoanele de același sex, ori dezacordul d-sale față de referendumul pentru familie încă dinaintea organizării lui, au exasperat mulți credincioși ortodocși. Este evident că deschiderea cerută Bisericii de dl Baconschi față de tineri sau față de mișcarea homosexuală nu poate fi realizată fără ca Biserica să-și adapteze exigențele canonice și dogmatice la valorile Uniunii Europene. Lucrul acesta s-a întîmplat în bisericile apusene, dar asta nu le-a făcut nici mai credibile, nici mai căutate; dimpotrivă, au fost părăsite cu durere de ultimii credincioși care au refuzat orice compromis cu duhul acestei lumi. Dar în același timp în care dl Baconschi este identificat în mod corect ca un fals prieten al ortodoxiei, faptul că PS Ignatie al Hușilor îi cere dlui Baconschi să-i scrie prefața ultimei cărți publicate (https://episcopiahusilor.ro/o-noua-aparitie-editoriala-la-horeb-maladia-ideologiei-si-terapia-adevarului-semnata-de-parintele) nu ridică pentru aceiași ortodocși indignați de intervențiile dlui Baconschi nici un semn de întrebare față de ierarhul Hușilor. Suntem cînd șerpi cu unul, cînd porumbei cu celălalt? Nu ar trebui să fim în același timp și înțelepți, și curați?
Într-un text de anul trecut, dl Baconschi mărturisea că atenția i-a fost atrasă de o predică a PS Ignatie legată de erorile liderului: „Dacă doreşti o poziţie de vizibilitate, demnitatea acelei funcţii să fie de-o fiinţă cu demnitatea caracterului tău. […] Adevărata putere este slujirea! Cînd începi să slujeşti şi să te smereşti faţă de semenul tău, atunci eşti cu adevărat un om mare.” (https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/o-voce-proaspata)
Predica din săptămîna aceasta de la sărbătoarea Sfîntului Dimitrie cel Nou a PS Ignatie se află într-o continuitate perfectă cu predica lăudată în urmă cu un an de dl Baconschi. Parcă ar fi două părți ale aceluiași text. De data aceasta, PS Ignatie dezvoltă discuția despre calitățile liderului, subliniind „nevoia de oameni vigilenți ca slujitori ai Bisericii” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele). Omul vigilent este un om „care-și dă seama cînd se apropie pericolul”.
Mă bucur să văd că apelul meu la atenția față de semnele vremurilor („Nu am văzut ca teologii noștri să discute absența (fizică) a credincioșilor de la sărbătorirea Învierii Domnului din anul acesta ca semn; nu am văzut ca focul care a cuprins catedrala Notre-Dame din Paris în Săptămîna Mare din 2019 să fie privit ca semn, și nici transformarea Sfintei Sofia în moschee” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/marea-transformare.html) nu a rămas fără ecou, iar „capacitatea de a citi semnele vremii” este cerută insistent și de PS Ignatie. Din cîte se pare, însă, ierarhul de la Huși are acum în vedere ceva diferit față de lectura semnelor vremurilor propusă cu ocazia incendiului Catedralei Notre-Dame: „Orice naţiune are un simbol. Când arde simbolul, totul se ruinează. Ca unul care a trăit în Paris, sunt solidar cu poporul francez, care iubeşte frumos şi nefandosit un simbol. Vive la France!” https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-despre-incendiul-de-la-notre-dame-orice-natiune-are-un-simbol-cand-arde-simbolul-totul).
Tîlcuind îndemnul Domnului să fim înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii, PS Ignatie identifică în predica de Sfîntul Dimitrie înțelepciunea șarpelui cu vigilența, care-i permite credinciosului „să depisteze foarte repede pericolul.” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele).
De fapt, privegherea la care ne îndeamnă literatura ascetică ortodoxă are de-a face mai puțin cu pericolul, și mai mult cu menținerea unei stări de prezență în relație cu Dumnezeu; pericolul avut în vedere în acest caz vine din înclinația noastră spre somnul și nepăsarea spirituale, stări care înlesnesc atacurile demonilor și înstrăinarea noastră de Domnul. Trei sunt trăsăturile prin care înțelepciunea șarpelui este interpretată în mod tradițional în cateheza creștină: șarpele își păzește capul cînd este atacat (știe care este organul lui vital, așa cum și creștinii ar trebui să-și apere capul-Hristos), șarpele stă sau doarme încolăcit cu capul în mijloc (protejîndu-și capul de exterior așa cum și credincioșii ar trebui să-și păzească mintea de gîndurile lumești) și se strecoară prin spații strîmte atunci cînd își leapădă pielea (așa cum și credincioșii ar trebui să meargă pe calea strîmtă pentru a se lepăda de Adamul cel vechi). În nici una dintre variante înțelepciunea șarpelui nu este asociată cu o amenințare care ne vizează personal, ci doar cu una la adresa credinței.
Diferența dintre cele două perspective este semnificativă: dacă în interpretarea tradițională, înțelepciunea șarpelui constă în identificarea lucrului care trebuie apărat (capul-Hristos), în interpretarea PS Ignatie înțelepciunea șarpelui este redusă la identificarea pericolului, a lucrului de care trebuie să te aperi. Problema este, evident, că dacă nu știi ce trebuie apărat, te vei teme întotdeauna de ceva. Și, din aceste motiv, ești vulnerabil și devii o pradă ușoară pentru oricine îți semnalează pericolul.
Este exact schema aplicată de elita pretins creștină în toți acești ani. Impresia mea este că a reușit: după cum am arătat mai sus, profesori de religie ortodoxă au ajuns să predea dintr-o perspectivă care, în esență, pune iubirea lui Dumnezeu în slujba iubirii omului de sine însuși. În cuvintele Sfîntului Ioan Scărarul, „Această învăţătură pîngărită (origenismul) se face lesne primită de iubitorii de plăcere, dînd ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.” (Scara, în Filocalia, vol. 9, București, 1980, Cuvîntul V: Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, 29, p. 155)
Care este amenințarea identificată de PS Ignatie în predica sa? Oamenii care lingușesc și liderii cărora le place să fie lingușiți: „Un lider adevărat își alege întotdeauna colaboratori foarte buni, pe care să se bizuie și care să aibă curajul să îi spună unde greșește. Dacă acel lider are disponibilitatea să primească din partea consilierilor săi sfatul care să îl ajute să nu rătăcească, atunci se validează ca fiind un lider autentic. Dacă se înconjoară de oameni slabi, pe care să îi manevreze, va fi un lider slab.” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele sublinierea este în textul original). Ce se poate înțelege de aici? Că un lider slab se înconjoară de oameni slabi. Din acest motiv, un lider slab reprezintă o amenințare pentru comunitatea sau turma pe care o conduce. În același timp, un lider slab reprezintă un semn al vremurilor. Reprezintă un pericol. Dacă am fi înțelepți ca PS Ignatie, am fi vigilenți. Dacă am fi vigilenți, am putea recunoaște un lider adevărat: liderul adevărat este unul care se înconjoară de colaboratori foarte buni (de pildă, ca cei menționați aici: https://www.stiripesurse.ro/teodor-baconschi-adrian-papahagi-radu-preda-mihail-neamtu-si-alti-intelectuali-au-contribuit-la-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor_1421416.html)
Problema este că în timp ce ne frămîntăm în legătură cu înțelepciunea șarpelui, presupunem nevinovăția porumbelului ca înțeleasă de la sine. La drept vorbind, nici nu prea ne-am dori să fim precum porumbelul, atît de vulnerabil și de delicat. Ca șerpi ni se pare că am mai avea o șansă. Dar dacă nevinovat înseamnă în contextul evanghelic, după cum arată PS Ignatie, neamestecat, integru, înseamnă că nevinovăția este dobîndită mai ales prin refuzul compromisului; nevinovat ca porumbelul este cel care nu-și dobîndește dreptul de a zbura recunoscînd că și șerpii zboară în felul lor, porcii în felul lor și orice lighioană în felul ei. A te tîrî nu este un fel de a zbura. Nevinovat ca porumbelul este cel care refuză să mai zboare dacă zborul lui ajunge să anuleze adevărul zborului.
Poate că dacă toți cei închiși în dosarul Rugul Aprins ar fi putut vorbi, scrie și predica în anii comunismului, efortul intelectualilor „creștini” de occidentalizare a ortodoxiei inclusiv prin susținerea unei viziuni religioase pluraliste ar fi întîmpinat o rezistență semnificativă. Indiferent de responsabilitatea și motivațiile lui Andrei Scrima în apariția interviului din 1957 acordat lui Olivier Clément și a articolului său din 1958 despre renașterea filocalică din România (vezi o polemică interesantă, cu multe observații tăioase, dar plauzibile ale doamnei Isabela Vasiliu Scraba https://fericiticeiprigoniti.net/benedict-ghius/2055-parintele-benedict-versantul-monastic-al-rugului-aprins) și chiar dacă toți cei arestați în 1958 ar fi fost oricum urmăriți îndeaproape de Securitate, implicarea lui Andrei Scrima în această poveste, greutatea cu care l-au iertat supraviețuitorii (https://www.observatorcultural.ro/articol/andrei-scrima-maestru-spiritual-2/), și mai ales contribuția lui Scrima la întemeierea spirituală a grupului de intelectuali ortodocși care au ajuns să reprezinte dimensiunea culturală a ortodoxiei românești de după 1990 în ciuda faptului că cel puțin doi dintre supraviețuitorii Rugului Aprins, Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Arsenie Papacioc erau rezervați față de acest grup de intelectuali (spune părintele Arsenie Papacioc despre Andrei Pleșu: „Pleșu mi-a transmis că ar dori să se spovedească la mine. N-a venit. Nici nu eram așa bucuros, mă înțelegeți. Pentru că, de fapt, nu este decât un om foarte comod, pe care inteligența nu-l ajută decât foarte puțin, și care se... scaldă. Oricum, nu-i un element pentru care merită să-mi pierd timpul în dialoguri și polemici” Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, p. 19, https://www.slideshare.net/larydeck/papacioc-arsenie-convorbiri-duhovnicesti-3) sugerează că prestigiul și autoritatea intelectualilor creștini (formați spiritual în relație cu dl Andrei Pleșu) sunt direct proporționale cu măsura în care credincioșii ortodocși și-au pierdut capul.
În loc să amenințe autoritățile civile, Patriarhul ar putea încerca să ajute acest popor să-și regăsească lucrurile care merită apărate cu adevărat (Mircea Platon a vorbit despre ele într-o carte întitulată chiar așa: Ce-a mai rămas de apărat http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/ce-a-mai-ramas-de-aparat-o-carte-eveniment-de-mircea-platon/) Sau poate să nu facă nimic, în continuare. Dumnezeu oricum lucrează, iar noi nu ne punem nădejdea decît în Dumnezeu. Sau ar trebui să o facem, mai ales că vedem deja cît de dureroase devin lucrurile pentru noi de fiecare dată cînd îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze fără noi.