Diferența dintre adevărul absolut și adevărurile relative este că cel absolut verifică, pe cînd adevărurile relative sînt verificabile. Adevărul relativ îl determini rațional și intelectual, adevărul absolut ți se descoperă și-l primești prin credință. Confuzia legată de cele două tipuri de adevăr este prelungită corespunzător și în sfera raporturilor dintre credință și rațiune, care sînt fie opuse, fie echivalate. Desigur, dacă ar exista o opoziție între suflet și trup, cum își închipuie gnosticii, atunci distincția ar fi corectă, după cum ea ar fi corectă și în cazul diverselor perspective materialiste, unde sufletul nu există, ci reprezintă doar natura subiectivă a individului.
În creștinism, însă, credința și rațiunea nu se opun, așa cum gustul nu se opune mirosului și nici vederea pipăitului. În creștinism, credința și rațiunea sînt organe de simț, adică organe de recunoaștere, sesizare și înțelegere a realității, precum toate celelalte simțuri, cu deosebirea că prin intermediul organelor „spirituale” simțim ceea ce nu vedem și percepem la nivel fizic. Pentru acei creștini considerați „mistici” atît în cercurile care consideră mistica o afecțiune mintală, cît și în cele care o privesc ca pe un exercițiu spiritual rezervat inițiaților, credința face posibilă „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11:1) descoperindu-le și din cele văzute (Romani 1:20).
În creștinism, așadar, legătura dintre organele trupești se prelungește și în plan sufletesc: nu doar că vederea nu se opune pipăitului, dar nici măcar vederea fizică nu se opune, pentru creștin, vederii duhovnicești, ci ambele comunică între ele și se deschid reciproc. Un creștin vede mai bine nu pentru că are ochi mai buni, nu pentru că vede mai mult, ci pentru că vede mai adevărat.
Acest lucru este posibil întrucît în creștinism, spre deosebire de gnosticism, același Creator a făcut pămîntul și cerul, văzutele și nevăzutele, trupul și sufletul. Același Dumnezeu care este sursa luminii spirituale a făcut și lumina fizică. Iar rostul luminii, fizică sau spirituală, este cel de a revela adevărul. Lumina poate lumina în întuneric, scrie Sfîntul Ioan, dar întunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1:5).
Lumina naturală și cea suprafirească ne ajută să descoperim adevăruri tot mai puțin relative, pe măsură ce le surprindem natura lor tot mai adîncă. În creștinism nu există o opoziție între trup și suflet, între sacru și profan, între secular și religios, între istorie și eshaton, între om și Dumnezeu; singura opoziție este cea dintre păcat și sfințenie, cea prin care lumea căzută se împotrivește lumii răscumpărată de Hristos (Biserica) și Împărăției.
Prin urmare, în creștinism opoziția nu este între lumina fizică și cea spirituală sau între vederea fizică și cea spirituală, ci între lumină și întuneric, între vedere și orbire: „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (Ioan 3:19); „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (Ioan 9:41).
Hristos își întemeiază Biserica pe mărturia lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16:16). După cum aflăm imediat apoi, Biserica întemeiată pe această piatră nu va fi biruită de porțile iadului. Porțile iadului, adică împărăția întunericului, a morții veșnice întemeiată pe respingerea lui Hristos. Dar așa cum Satana se poate preface în înger de lumină (2 Corinteni 11:14), tot astfel și respingerea lui Hristos poate fi ascunsă într-o aparentă afirmare a Lui; de pildă, atunci cînd facem din Hristos un instrument al păcatului, al întunericului și morții, declarînd că homosexualitatea nu este păcat, sau că toate religiile sînt căi egale spre adevăr. Pentru că, de fapt, Satana nu vrea desființarea Bisericii, ci transformarea ei într-o biserică inclusivă, care a abandonat noțiunile învechite, intolerante, de bine și rău, adevăr și minciună, lumină și întuneric.
Este drept că Biserica nu luptă împotriva lumii, ci împotriva „stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12); „duhurile răutății” luptă împotriva Bisericii, împotriva lumii și împotriva Împărăției. Sarcina Bisericii este complicată însă de faptul că, în acest război, lumea este de partea întunericului. Este ca și cum ai încerca să eliberezi un ostatic care fraternizează cu răpitorul lui.
Desigur, în ultima vreme bisericile creștine și-au ușurat foarte mult sarcina, trecînd la rîndul lor de partea adversarului. Avînd în vedere că bisericile apusene au capitulat fără a fi tras nici măcar un foc de armă, ca să zic așa, „porțile iadului” se așteaptă la aceeași lipsă de rezistență din partea ortodoxiei românești, concentrată oricum la nivel popular asupra luptei împotriva francmasoneriei, în timp ce elita este absorbită de efortul denunțării noului ateism.
O atenție distrasă reprezintă un risc și în vremuri mai puțin tulburi; cu toate acestea, ortodoxia românească își permite să fie neglijentă tocmai într-o perioadă a istoriei care ne cere o sporire a atenției față de adevărul de credință, de vreme ce mijloacele de falsificare a credinței s-au perfecționat. Ca să folosesc o comparație din domeniul tehnologiei, diferența dintre gnosticii antici și cei de astăzi este asemănătoare cu cea dintre o imprimantă 3D și una 4D: produsul unei printări 4D își poate schimba forma după realizarea lui, în funcție de diverși factori externi și de materialele folosite. Dar și una, și cealaltă pot „tipări” obiecte tridimensionale, pot crea și recrea realitatea, după cum gnosticii recompuneau sursele creștine prin decupări și completări fanteziste ale textelor sfinte. Superioritatea gnosticilor de astăzi față de părinții lor din vechime este că pot produce un tip de mesaj care se adaptează după împrejurări, astfel încît să se poată reface rapid după orice replică ortodoxă (în sensul propriu al cuvîntului ortodox).
Noul gnosticism este întunericul care încearcă să cuprindă lumina. Pentru a reuși, trebuie să pară luminos. Nu este de mirare că în timp ce intelectualitatea creștină din România declară război noului ateism lipsit de impact în România, ignoră complice amenințarea neognostică vizibilă deja în creștinismul din România și în special în BOR: numeroși intelectuali creștini s-au format spiritual direct sau indirect prin discursul domnului Andrei Pleșu, pe care-l consider părintele neognosticismului în România. Este singurul care a reușit să scoată o copie plauzibilă a luminii. Cu toate acestea, Patriarhul Daniel pledează în continuare pentru „intensificarea misiunii Bisericii în societatea de astăzi printr-o intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios și ai culturii românești.” (http://basilica.ro/cuvantul-rostit-de-patriarhul-romaniei-la-proclamarea-anului-omagial-si-comemorativ-2019-text-integral/; am comentat îndemnul patriarhal la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/01/preoti-cu-elita-n-frunte.html).
Omul nu se naște liber, se naște rob al păcatului. Omul nu se eliberează prin educație; în termeni biblici, libertatea nu este opusă ignoranței, ci păcatului. Acesta este motivul pentru care nu orice adevăr ne poate face liberi, ci doar acel adevăr care ne poate ierta. Dar un adevăr care ne poate ierta nu este unul la care ajungem noi prin deducție și raționament, ci doar unul care poate ajunge el la noi. Adevărul care ne poate elibera nu poate fi decît adevărul absolut, cel în care nu este minciună, întuneric sau moarte. Iar adevărul care ne poate elibera ne poate elibera pentru că s-a făcut ca noi, devenind om. Și ne poate elibera doar dacă îl urmăm, devenind de-a lungul drumului … el. Nu este destul să devenim ca El. Pe oricine am imita, rămînem noi înșine. Dar Iisus Hristos este singurul om pe care nu-l putem imita și urma decît în măsura în care devenim El. Pentru asta am fost făcuți. Așa am fost făcuți: după chipul Lui. De aceea Fiul s-a putut face om, venind „întru ale Sale” (Ioan 1:11).
„Dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11) Refuzul de a accepta distincția dintre cele două feluri de adevăr este întemeiat în refuzul omului de a crede. Relativismul și pluralismul religios confundă în mod deliberat cele două forme de adevăr, relativizînd adevărul absolut în vederea absolutizării adevărurilor relative. Neognosticismul cultivă această confuzie, fiind principalul ei beneficiar. Încă mă întreb ce au avut de cîștigat ierarhia și teologii din BOR sprijinind, fie și prin ignorare, acest curent spiritual păgîn și anticreștin în esența lui.
Un comentator („Arcas”) al articolului publicat pe activenews.ro despre profesoara de religie care îi învață pe elevi să evite „capcana adevărului absolut” (https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Ora-de-religie-ca-motor-de-propaganda-si-activism-155078; am scris deja despre această situație în articolul postat anterior pe acest blog http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html) semnalează un interviu cu Laura Stifter de pe vremea cînd aceasta era studentă în anul I la teologie ortodoxă (http://ftoub.ro/dmdocuments/Revista%20ASTO%20-%20Nr%201.pdf).
Interviul este util pentru a descoperi transformarea radicală a unei persoane „excesiv de creștină”, cum îi reproșase profesoara de filosofie din liceu („în clasa a XII-a, am avut câteva discuţii în contradictoriu cu profesoara noastră de filosofie, care considera că sunt «excesiv de creştină», dar nu-mi dau seama dacă am reușit să o influențez într-un fel, deși mi-aș fi dorit...”) într-una care practică un creștinism moderat de ideologia libertății fără frontiere. Nu se știe dacă Stifter a reușit să-și influențeze profesoara, dar este limpede că profesoara de religie a fost influențată de filozofii acestei lumi.
Ironia este că acum Stifter recomandă exact atitudinea sceptică a colegului teolog care nu credea în cuvintele Scripturii: „Atunci când eram în liceu, îmi creasem o imagine utopică, idealistă față de facultatea aceasta și chiar în a doua zi de cursuri m-a surprins atitudinea unui coleg care și-a exprimat o îndoială... în opinia lui, Sfânta Scriptură ar fi o carte ca oricare alta și sigur că m-a întristat acest fapt, pentru că mă așteptam ca toți studenții să vină aici din dragoste pentru Hristos, nu pentru a studia doar din rațiuni științifice.” După cinci ani de studii universitare de teologie ortodoxă, Stifter a scăpat de idealism. A devenit pragmatică, învățîndu-i pe elevi să aleagă liber hristosul care le convine, din dragoste pentru Dumnezeul care nu există.
Tot în cadrul acestui interviu, Stifter afirma: „Dacă ar fi să mă gândesc la un citat după care încerc să mă orientez în viața duhovnicească, ar fi un citat al lui Dostoievski: „Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul.” Mă tem că viitoarea profesoară de religie a înțeles greșit afirmația lui Dostoievski. După cum am propus de altfel într-un eseu publicat de promițătoarea revistă Convergențe (http://convergente.ro/), „Dostoievski nu voia să deosebească între adevăr și Hristos atunci când declara că între adevăr și Hristos îl alege pe Hristos, ci voia să deosebească între adevărul verificabil și adevărul care verifică.” (http://convergente.ro/canonul-adevarului/). În sensul distincției din introducerea prezentului articol, Dostoievski vorbește aici despre adevărul absolut, cel care nu poate fi determinat prin mijloacele cu care determinăm adevărurile relative, ci El determină și face cu putință orice adevăr și noțiunea de adevăr însăși. Dostoievski vorbește despre acel adevăr absolut de care profesoara de religie de astăzi, căzută în capcana neadevărului absolut, dorește să-i ferească pe elevi.
Nu spun că ierarhia ortodoxă este vinovată pentru fiecare persoană care, deși s-a format intelectual și spiritual în ortodoxia română, ajunge să înțeleagă greșit învățătura de credință. Nu cred nici că suntem singurii responsabili pentru propriile erori de înțelegere teologică. Dar cred că ierarhia ortodoxă este principala responsabilă pentru fiecare deformare a credinței afirmată în numele Bisericii de diverse personalități.
Vedem unde începe să ducă apelul Patriarhului Daniel de intensificare a conlucrării dintre cult și cultură. Postul mare ne oferă ocazia să punem început unei dezintensificări cu atît mai urgente cu cît roadele „intensificării” sînt mai vizibile.
