Un prieten vechi așa cum doar prietenii pot fi mi-a semnalat un blog pe care l-am descoperit cu bucurie și folos: https://www.educatiesitraditie.ro/. Unul dintre textele postate semnalează pericolele la care sunt expuși tinerii cititori ai seriei Harry Potter (https://www.educatiesitraditie.ro/2020/12/29/despre-harry-potter-si-repere-indoielnice/?fbclid=IwAR0VeOFeEEeduPqVnWlz2NUwfexgGstBf_5luLH6nlL2NlvU4NEqT-4jDP0). În măsura în care opinia generală în legătură cu această poveste este că nu este decît literatură, lipsită de orice efect negativ asupra copiilor, fragmentul tradus din analiza dedicată de Gabriele Kuby romanului și observațiile introductive ale traducătoarei sunt foarte binevenite.
Cred totuși că romanul ar putea fi citit cu folos de copiii și tinerii care au dobîndit o înțelegere creștină a lumii. Prin urmare, răspunsul la întrebarea doamnei Kuby, „Harry Potter este bun sau rău (de citit)?” este: depinde. Pentru cei care nu au avut șansa de a-și forma un discernămînt creștin, Harry Potter este foarte rău. Dar pentru cei care au dobîndit o înțelegere creștină a realității, pentru care bine și rău sunt determinate prin raportarea la Hristos, atunci aș spune că Harry Potter este bun. Nu pentru că le-ar spune ceva ce nu știu, ci pentru că le arată cum funcționează răul: răul nu are milă de nimeni, nu face diferența între un bebeluș și un adult, îți spune doar ce vrei să afli și mai ales ce vrea el să afli, niciodată ce ar trebui să ști, se ascunde, te pîndește în permanență și este slujit de oamenii de la care te aștepți mai puțin.
Pe scurt, Harry Potter le spune copiilor toate lucrurile pe care ei ar trebui să le știe despre rău de la noi. Din păcate, fie noi nu le știm, fie considerăm, în mod greșit și în detrimentul copiilor, că pentru ei ar fi mai bine să nu știe cît de prezent și de periculos este răul în lume și în noi, în felul în care domnul Andrei Pleșu considera că realismul Patimilor Domnului din filmul lui Gibson este ceva la care copiii nu ar trebui expuși. Dar și în această privință, Harry Potter ne ajută să înțelegem mai bine perplexitățile domnului Pleșu ca ceea ce sunt: vrăji de stupefiere.
Sensul Patimilor
nu este că un om nevinovat este chinuit fără motiv de niște oameni răi. Sensul
Patimilor nu ține de suferință, ci de suferința inevitabilă într-o lume stăpînită
de rău. Sensul Patimilor ține de taina răului. Viclenia argumentului care
pretinde că filmul lui Gibson este excesiv și necreștinesc de vreme ce copiii
n-au voie să-l vadă, ține de faptul că deși în aparență condamnă excesul de violență,
de fapt urmărește să separe între Dumnezeu și rolul de victimă nevinovată și
suferindă care-I este atribuit de lumea care L-a respins, chiar dacă aceasta este o situație asumată de Dumnezeul Întrupat în vederea mîntuirii acestei lumi păcătoase. Din actul de condamnare
hotărît de lume, Hristos face un act de condamnare a păcatului și a morții și
totodată un act de iertare a unei omeniri care se condamnase la moarte. Prin moartea și învierea Lui, Hristos inaugurează în împărăția morții o împărăție a vieții adevărate asupra căreia moartea nu mai are nici o putere.
Sunt destule jocuri pe computer sau filme violente, iar cu această violență s-a resemnat toată lumea, nimeni nu i se opune. Nu vrem să știm însă despre violența din episodul Patimilor pentru că în felul acesta trebuie să ne recunoaștem complicitatea la rău, pentru că nimic nu ne semnalează mai puternic răutatea noastră precum acest moment evanghelic. Doar în prezența Celui care este cu adevărat bun ne dăm seama cît suntem de răi. În prezența Celui bun ne putem căi pentru răutatea noastră, sau îl putem urî pentru bunătatea Lui. De regulă, alegem să urîm.
Violența este intrinsecă unei lumi stăpînite de rău și tocmai de aceea refuzul discutării violenței și răului în relație cu binele sau cu Dumnezeu nu face decît să falsifice atît binele, cît și răul. Singurul interesat de această falsă salvare a binelui prin îndepărtarea lui de orice asociere cu răul și cu suferința nu poate fi decît răul și slujitorii lui mai mult sau mai puțin conștienți.
Nu mi se pare că
în Harry Potter diferența dintre bine și rău este inversată sau anulată, cum pare
să fie convinsă scriitoarea germană. Dimpotrivă, impresia mea este că răul este
subliniat cu pregnanță încă din primul volum. Și în nici un caz răul nu este
reprezentat de mageamii, care sunt doar limitați de neputința de a gîndi magic, incapabili să gîndească din perspectiva posibilității de transformare a lucrurilor și a
lumii. Ceea ce nu-i face răi, ci doar obtuzi, egoiști și meschini. Nu este o
descriere măgulitoare, dar nimeni nu ar putea spune că nu este corectă. Nu
trebuie decît să ne cercetăm fie și superficial gîndurile și comportamentul
pentru a o recunoaște. În paranteză fie spus, nu toți oamenii obișnuiți sunt precum familia Dursley, care în comentariul Gabrielei Kuby pare să fie reprezentativă pentru mageamii. De fapt, membrii familiei Dursley reprezintă cel mai rău soi dintre oamenii obișnuiți, cum îi amintește McGonagall lui Dumbledore în încercarea de a-i găsi bebelușului Harry alte gazde. În
plus, Dumbledore este un protector al oamenilor obișnuiți (fapt pe care
Voldemort i-l reproșează repetat, ca pe o slăbiciune de neiertat), iar
părinții lui Ron, Arthur și Molly Weasley, au pentru mageamii o afecțiune aparte. Totodată, faptul că Hermione are părinți obișnuiți nu o împiedică să demonstreze un simț al dreptății, un curaj, o demnitate și un simț al datoriei care nu par să se numere printre virtuțile prioritare pe care familiile ortodoxe din România le-ar cultiva și s-ar strădui să le transmită propriilor copii. Dimpotrivă, majoritatea fetelor din familiile ortodoxe sunt precum colegele lui Hermione care fie nu știu decît să chicotească prostește în permanență, fie încearcă să-și dea importanță cu o suficiență care îi provoacă lui Hermione numai dispreț. Iar dacă privim la băieții din familiile ortodoxe de astăzi, ei par să aparțină mai degrabă Casei Viperinilor (Slytherin), putînd fi identificați cu ușurință printre personaje precum Draco Malfoy și gorilele lui, Crabbe și Goyle.
Dacă e să-i
reproșăm ceva doamnei Rowling ar fi tocmai ideea că oamenii lipsiți de capacități
magice n-ar putea fi răi cu adevărat. Răutatea este rezervată lui Voldemort și
slujitorilor lui. Merită să ne amintim că slujitorul cel mai fidel (chiar dacă din pură lașitate, vezi primul capitol din Harry Potter și Pocalul de Foc) al lui Voldemort este un personaj, Peter Pettigrew (etimologic, „Crește-Mic”), care are abilitatea de a se transforma în șobolan, de unde și porecla Șobo (Wormtail sau Scabbers). După cum observă Sirius Black în Prizonierul din Azkaban (capit. 19), Șobo era mai bun ca șobolan decît ca om. Ceea ce ne invită să ne punem întrebarea: dacă în România ultimilor treizeci și doi de ani, realitatea nu a fost controlată de un Voldemort, ci de slujitorii lui, ce face asta din slujitorii slujitorilor lui Voldemort, din intelectualii publici receptați ca oameni de cultură creștini-ortodocși? Care este abilitatea transformării lor și cum s-ar numi specia în care se metamorfozează?
Dacă este vreo falsificare a realității, atunci acesta este cel mai grav lucru care se-ntîmplă în Harry Potter: oamenii obișnuiți nu sunt răi și nu pot fi răi. Sunt doar incapabili să-și reprezinte o lume mai complexă, în care binele și răul luptă pe viață și pe moarte, o lume populată de creaturi diabolice, înfricoșătoare în fața cărora nu există nici o armă în afara iubirii. Or, răutatea oamenilor constă tocmai în convingerea lor că sunt buni. Scopul principal al creaturilor diabolice este să-i facă pe oameni să creadă tocmai această minciună.
Contrariată de observația că este un porc hidos scăpat din iad, doamna Turpin, întruchiparea cumsecădeniei și a omului bun din povestirea „Revelația” a lui Flannery O’Connor, ajunge să-i ceară socoteală lui Dumnezeu însuși pentru această tulburare nepermisă a ordinii: „Tu cine crezi că ești?” Ocupația permanentă a doamnei Turpin consta în clasificarea oamenilor în funcție de bunătatea și meritele ei. La limită, Dumnezeu însuși sfîrșește prin a fi clasificat de noi. Întrebarea „se întoarse la ea, limpede ca un răspuns venit dindărătul pădurii.” Povestirea se termină cu o viziune în care doamna Turpin îi vede pe cei din categoria ei, oamenii respectabili cu pămînt, casă și mașină, cei „care avuseseră întotdeauna cîte puțin din toate și înțelepciunea cerească de a le folosi cum trebuie”, ridicîndu-se la cer în urma tuturor celor mai puțin respectabili, calicimea albă (white-trash), negri, nebuni și ciudați. Ceata oamenilor bine-crescuți suia demn și în ordine „și totuși, din chipurile lor șocate și abătute își putu da seama că virtuțile li se spulberaseră.” (Flannery O’Connor, în volumul de povestiri complete Judecata de Apoi, Univers, 1997, p. 462)
„Revelația” lui O’Connor ne spune că nu ne trebuie un Dumnezeu care nu este încîntat de bunătatea noastră. Un astfel de Dumnezeu nu ne merită. Aceasta este de fapt gîndirea iadului. Acest tip de gîndire este iadul. Este gîndirea oamenilor buni și, din acest punct de vedere, lucrurile pe care ni le poate spune Rowling în legătură cu binele și răul au limitele lor.
Dar asta nu
înseamnă că nu există lecții importante despre manifestarea răului în Harry
Potter. De pildă, capitolul „Omul cu două fețe” din primul volum ar trebui
discutat la orele de religie. Dincolo de puterea iubirii, superioară oricărei
magii, descoperim aici că răul este doar „umbră și fum” cîtă vreme nu este
primit de un om, dar „se găsesc totdeauna oameni dornici să mă primească în
inimile și în gîndurile lor”, după cum îi spune Voldemort lui Harry (Harry Potter și Piatra filosofală, Arthur, 2020, p. 329). „Este în
mine oriunde mă duc, răspunse Quirrell vorbind ca-n transă. L-am cunoscut în
timpul unei călătorii în jurul lumii. Pe-atunci nu eram decît un june zăpăcit,
cu capul plin de idei caraghioase despre bine și rău. Lord Voldemort mi-a
arătat cît de mult mă-nșelam. Binele și răul nu există. Există doar puterea și
cei prea slabi să aibă de-a face cu ea...” (p. 327). Toți oamenii duplicitari, toți oamenii cu două fețe sunt slujitorii lui Voldemort: ca șobolan, Peter „Șobo” Pettigrew era vînat de pisica lui Hermione nu doar în virtutea antagonismului dintre pisică și șoareci, ci mai ales datorită faptului că Pungășilă (Crookshanks), motanul lui Hermione, este pe jumătate Kneazle, avînd deci capacitatea de a recunoaște persoanele duplicitare, fățarnice, chiar dacă sunt transformate prin animagie.
Din perspectiva promovării agresive a conceptului de dezvoltare personală în Ziarul Lumina și prin intervențiile unor autorități din BOR, concept care la rîndul lui anulează distincția dintre bine și rău, mi se pare semnificativ că tînăra care a clasificat-o pe respectabila doamnă Turpin (nume derivat probabil din „turpitude”, hidoșenie) ca pe un „porc hidos scăpat din iad” îi aruncă în cap cu o carte întitulată „Dezvoltarea umană”. Filozofia dezvoltării personale nu poate produce decît creaturi scăpate din iad și care, lipsite de o revelație, au toate șansele să se-ntoarcă în el.
Într-un sens, copiii și tinerii creștini din România seamănă foarte mult cu Harry Potter: nici lor nu li se spune cine sunt. Așa cum Harry Potter nu știa și nici măcar nu-și putea imagina că ar fi magician, tot astfel copiii noștri habar n-au că fac parte și dintr-o familie tainică, nevăzută, mai puternică și mai vie decît orice ne-am putea imagina. Nu li se spune că sunt creștini și nici ce presupune acest lucru. Habar nu au că momentul Botezului reprezintă o declarație de război adresată puterilor întunericului și nici că aceste puteri iau lucrurile în serios. Pe de o parte, acest lucru se-ntîmplă pentru că nici părinții nu știu; pe de altă parte, pentru că lucrul acesta le este ascuns de oamenii lui Voldemort din BOR (cu șapte ani în urmă fuga unei eleve la mănăstire a fost explicat de unii clerici prin faptul că tînăra ar fi luat în serios niște chestii din Biblie http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2014/02/safe-house.html).
Și pentru că tinerii nu știu lucrurile elementare în legătură cu cine sunt ei (doamnei Turpin din povestirea lui O'Connor îi făcea plăcere să-și imagineze cine altcineva ar fi putut fi; dacă ajungea întotdeauna la concluzia că nu ar fi dorit să fie altcineva decît cea care era, aceasta se întîmpla tocmai pentru că nu știa cine era de fapt și a fost nevoie să fie confruntată cu imaginea unui porc hidos ca s-o descopere, a avut nevoie de o revelație), volumul lui Harry Potter îi poate face să creadă că sunt „aleși” din capul locului pentru o viață de aventuri și experiențe „la maxim”, pentru o viață „magică”. Fără să bănuiască măcar că, prin Botez, suntem cu toții aleși și facem parte dintr-o familie divino-umană despre care adulții bine-intenționați și o mare parte din cler nu știu și nici nu vor să știe nimic, ascunzîndu-le astfel copiilor într-un mod mai mult sau mai puțin involuntar adevărul identității lor. Recentele experimente legate de identitatea de gen ar trebui să constituie o revelație pentru creștini, făcîndu-i să acorde o importanță sporită adevărului despre om. Nu putem critica transumanismul doar pentru că ni se pare nouă ciudat, sau doar pentru că este ceva nou. Nu putem critica ideologia de gen și să tăcem totodată în legătură cu cei care au contribuit la promovarea acestei ideologii în România.
Harry Potter ne spune că răul ia trup din lașitatea și duplicitatea noastră. Creștinismul precizează: din lașitatea și duplicitatea oamenilor buni. Seria Harry Potter ne poate ajuta cel puțin să recunoaștem răul în toți oamenii cu două fețe, în orice voce care ne șoptește că binele și răul nu există, ci doar un interval moral de tonuri și intensități variabile și relative.