Pe de o parte, Apologetica ne ajută să vedem ce este valid în lucrurile necreștine fără a cădea în eroarea de a atribui acestor lucruri un caracter creștin iar, pe de altă parte, să vedem ce anume nu este creștin în lucrurile care se pretind creștine. Dracii nu devin creștini pentru că-l recunosc pe singurul Dumnezeu adevărat, în schimb creștinii se-ndrăcesc dacă ajung să creadă că toți dumnezeii sunt adevărați și că toate credințele sunt drumuri diferite spre același Dumnezeu sau moduri diverse de a comunica cu același Dumnezeu (I Ioan 4, 1-3)
Prin urmare, mi se pare apologetic potrivit ca, după ce am vorbit favorabil despre o carte necreștină precum Harry Potter, să vorbesc defavorabil despre o rugăciune percepută de numeroși creștini drept creștină.
Din fericire, spre deosebire de lucrările de non-ficțiune, dar întotdeauna fantasy, ale intelectualilor de dreapta creștin-ortodocși români (caracterizați exact în această ordine, atributul „intelectual” fiind în cazul lor în directă opoziție nu cu atributul „creștin”, ci cu acela de „român”), Harry Potter nu pretinde să fie o carte creștină, iar numeroasele elemente anti-creștine ale romanului au fost subliniate prompt și cu o antipatie sinceră încă de la apariția primului volum. Ceea ce nu înseamnă că Rowling nu a profitat din plin de resturile culturii creștine de care încă te mai puteai împiedica prin Anglia la vremea cînd începuse să lucreze la roman. De altfel, tocmai acele teme specifice învățăturii creștine împrumutate și adaptate de Rowling dau valoare seriei, păstrîndu-i acel aer de vagă familiaritate cu lumea pe care o cunoaștem și care-i lipsește în general literaturii fantasy. În plus, acțiunea din Harry Potter are loc în anii ’90, adică odată cu sfîrșitul unei lumi în care orice era posibil. Între timp a fost inaugurată acea lume în legătură cu care Dostoievski ne-a avertizat, o lume unde, pentru prima dată în istoria omului, totul este permis.
Rugăciunea în cauză nu este propriu-zis o rugăciune, ci un mesaj optimist despre felul în care omul se asigură că Dumnezeu va face ca spectacolul să continue fără probleme (https://gtgospel.wordpress.com/2013/05/08/sir-francis-drake-tulbura-ne-doamne-rugaciune-1577/)
Este un text poetic atribuit lui Sir Francis Drake, probabil în virtutea energiei cu care aventurierul străbătea mările în căutarea bogăției, sclavilor, faimei și mai ales a corăbiilor spaniole. Nu mă-ndoiesc că un astfel de personaj se ruga; mă-ndoiesc însă că ar fi putut trece de prima strofă a așa-zisei „Rugăciuni” fără a zîmbi ca de-o copilărie. Iar dacă ar fi aflat că aproximativ cinci sute de ani mai tîrziu creștinii vor percepe poemul ca pe o rugăciune creștină, nu este exclus ca pe neînfricatul corsar să-l fi apucat brusc o stare comparabilă cu un teribil rău de mare.
Cea mai veche menționare a rugăciunii „Disturb us, Lord” (Tulbură-ne Doamne) este din 1967 (http://discerninghistory.com/2014/11/francis-drakes-prayer-fact-or-fiction/#comment-13763); dacă lucrurile stau așa, atunci tulburarea la care ne invită poartă semnele acelor timpuri: forțarea limitelor (avîntarea în mările învolburate), deschiderea spre noi experiențe (să visăm la eternitate) anticipează „Imagine” al lui John Lennon și toată subcultura hippie. Dar creștinismul nu este despre „dreaming big”, nu ne cere să visăm ori să ne imaginăm lucruri mărețe, nu este o supraofertă, nu este ceva mare, ceva superior față de ceva mic și inferior; creștinismul este ceea ce este adevărat față de ceea ce este fals, este ceea ce este deplin față de ceea ce este parțial. Iar acest aspect parțial nu este parțial într-un sens inconfortabil sau nesatisfăcător, ci într-un sens care este mortal. Creștinismul nu este despre a visa sau imagina, ci este despre a crede și a trăi într-o credință pentru care nu mai există mic sau mare, ci totul în Hristos, oricît de mic sau de mare ar fi ceva.
Probabil că autorul versiunii românești pe care am întîlnit-o a simțit unele îndoieli cu privire la caracterul creștin al „Rugăciunii” și de aceea a recurs la interpolarea din final („Îţi cerem acestea în numele Căpitanului nostru, Isus Cristos” https://gtgospel.wordpress.com/2013/05/08/sir-francis-drake-tulbura-ne-doamne-rugaciune-1577/ formulă de încheiere care lipsește din versiunea englezească), precum și la redări care impun un aer biblic unui poem ceva mai discret din acest punct de vedere (traducînd „With the abundance of things we possess/ We have lost our thirst/ For the waters of life” prin „Sătui de lucrurile pe care le avem,/ Ne-am pierdut foamea de pâinea vieţii).
Rugăciunea atribuită lui Drake face victime în spațiul neoprotestant ca și în cel ortodox, ceea ce-mi indică o pierdere a duhului filocalic al frumuseții adevărului la ortodocși și o slăbire a conștiinței biblice la neoprotestanți. Diferența dintre ortodocși și ceilalți creștini se reduce pe măsură ce literatura psihoterapeutică, motivațională, conceptul dezvoltării personale și metoda mentalității deschise (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/superteach-pentru-mentalitate-deschisa-in-educatie-intre-fundatia-scoala-varlaam-institutul-de-dezvoltare-personala-al-mormonilor-americani-si-activistii-rezist-anti-ortodocsi/) înlocuiesc în ortodoxie importanța acordată practicării trezviei (https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-trezvia-mintii).
Ce mi se pare cu adevărat tulburător în „Disturb us, Lord” este ușurința cu care numeroși creștini români de diferite confesiuni se lasă tulburați de un poem care are mai puțin de-a face cu învățătura de credință și mai mult cu manifestul lui John Lennon din „Imagine”, cu spiritualitatea din „Interviu cu Dumnezeu” (postat pe un site ortodox la https://www.crestinortodox.ro/pilde/interviu-dumnezeu-126537.html și atribuit cine știe din ce motiv lui Octavian Paler, vezi originalul la https://theinterviewwithgod.com/video/) sau cu poemul lui Kitty O’Meara „In the Time of Pandemic” cunoscut mai degrabă ca „And The People Stayed Home” („Și oamenii au stat acasă”, despre care am scris la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-ii.html). Întrebarea nu este dacă poemul e scris de Drake, ci dacă este creștin. Din cîte am văzut pînă acum, întrebarea a fost legată cel mult de paternitatea textului (Drake fiind exclus din discuție), fără ca pînă acum să întîlnesc, la noi sau pe site-urile de limbă engleză, vreo rezervă față de un text în care singurul element creștin este invocarea „Doamne!” Care Doamne?
După ce i-am
mărturisit îndoielile mele față de posibilitatea ca această rugăciune să fie
creștină, prietena care mi-a semnalat inițial textul mi-a reproșat că uneori
interesul maniacal pentru esențial ne poate face să pierdem esențialul. În
acest caz, preciza ea, esențialul era trăirea, participarea sufletească la o
imagine tulburătoare, la o stare sufletească. Or, din punctul meu de vedere, tocmai de aceea lucrurile
trebuie cercetate înainte de a fi trăite; poemul ne propune o trăire care ar
putea fi nu doar ne-esențială, ci parțială în sensul rău, de ne-ființă, despre
care am vorbit mai sus. Trăirea creștină nu este singura trăire posibilă;
întrucît implică emoție și sentiment, trăirea poate fi ușor falsificată sau
greșit identificată ori interpretată. Dar esențialul nu este trăirea. Esențialul este trăirea
autentică. Pentru că există trăire falsă, produsă din înșelare sau euforii de
moment și trăire autentică, rod al harului, care este mai degrabă reținut și smerit și, neapărat, personal. Un poem poate determina o
experiență, o trăire autentică din perspectiva sensibilității umane, dar asta
nu o face creștină. Dacă trăim esențialul necreștin al poemului atribuit lui Drake ca pe ceva creștin, ca pe o rugăciune creștină, rezultatul este o
trăire esențial falsă, necreștină. „Disturb us, Lord” nu este o rugăciune; seamănă cu o
rugăciune pentru că mustește de spiritualitate, ca orice vrajă. Dar Hristos nu ne tulbură – ne-mpacă, ne liniștește și, mai ales, ne trezește.
Un poem și o rugăciune creștină este, dacă tot dorim ceva vintage, Armura Sf. Patrick (https://manastirea.petru-voda.ro/2015/08/27/rugaciunea-sfantului-patrick-sec-v/), din care voi reda în încheiere doar un fragment folositor împotriva falsei spiritualități și „împotriva descântecelor prorocilor mincinoşi”:
„Mă ridic astăzi
întru puterea lui Dumnezeu, să mă îndrume,
tăria lui Dumnezeu, să mă ţină,
înţelepciunea lui Dumnezeu, să mă călăuzească,
ochiul lui Dumnezeu, să mă vegheze,
urechea lui Dumnezeu, să mă audă,
cuvântul lui Dumnezeu, să-mi grăiască,
mâna lui Dumnezeu, să mă păzească,
calea lui Dumnezeu, să-mi stea înainte,
pavăza lui Dumnezeu, să mă acopere,
oastea lui Dumnezeu, să mă mântuiască
de cursele dracilor,
de ademenirile păcatelor,
de poftele firii,
de tot cel ce-mi voieşte răul,
fie aproape ori departe,
fie singur ori în mulţime.
Acestea toate le chem astăzi
împotriva a toată puterea vrăjmaşă fără de milă
ce vrea să vie asupra trupului şi sufletului meu:
împotriva descântecelor prorocilor mincinoşi,
împotriva legilor întunecate ale păgânătăţii,
împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
împotriva înşelăciunilor închinării la idoli,
împotriva vrăjilor femeilor, magilor şi măiaştrilor,
împotriva a toată cunoştinţa oprită sufletului omenesc.”