“What
we call the beginning is often the end
And
to make and end is to make a beginning.
The
end is where we start from.”
T.
S. Eliot
Noica spunea în Jurnalul filozofic că proştii sunt
imprevizibili. Observaţia mi se pare discutabilă; mai puţin discutabil îmi
apare caracterul previzibil al elitei din România. Desigur, oricine e liber să
vadă în asta o dovadă de inteligenţă; în ce mă priveşte, cred că pot fi deduse
de aici şi lucruri chiar mai grave decât inteligenţa, calitate de care, în
treacăt fie spus, nu m-aş grăbi să acuz micuţa dar brava noastră elită.
Nicicând nu este elita mai previzibilă ca atunci
când se simte datoare să stabilească opoziţia dintre cei doi termeni,
„excepţionalism” şi „românesc”. De pildă, elita este gata să numească „excepţional”
intervalul dintre 1920-1940, tocmai pentru că e atât de neromânesc: realizările
din cursul celor două decenii interbelice – în cultură, economie, politică,
educaţie, medicină, inginerie, etc. – nu au fost posibile datorită unor nemţi,
datorită dinastiei Hohenzollern? În schimb, elita se simte îndreptăţită să vadă
ultimii douăzeci de ani ca tipic româneşti, tocmai pentru că nu au nimic
excepţional în ei. Lipsiţi de un lider inspirat sau, la fel de bine, de unul
degenerat, românii fac ce ştiu mai bine: să lâncezească, să fure, să mintă. [1]
Eu mă gândesc însă că lucrurile stau exact pe dos:
nu e nimic excepţional să fii excepţional în condiţii excepţionale. Perioada
interbelică e mai degrabă un semn de normalitate românească: Emil Palade,
George Enescu, Brâncuşi, asta e ce ştie să facă poporul român în condiţii
normale de viaţă. Dimpotrivă, excepţionalismul românesc se vede mai degrabă în
condiţiile potrivnice în care ne aflăm din 1990 încoace: abandonat de BOR, vânat
de politicieni, dispreţuit şi vândut de elită, poporul român nu încetează să
găsească extraordinare resurse de civilitate şi demnitate. New Orleans s-a
prăbuşit după un uragan iar excepţionalismul american a fost greu încercat în
septembrie 2001; românii rezistă însă atacurilor dezlănţuite de douăzeci de ani
asupra viilor şi, mai ales, asupra morţilor lor. Nu e de mirare că elita e
exasperată: loviţi, batjocoriţi, umiliţi, românii zâmbesc, se poartă
cuviincios, rămân solidari. Pentru că reperele lui sunt determinate de Moşii de
iarnă, de Naşterea Domnului, de Sfântă Marie mare şi mică. Pentru că românii
ştiu că au un „acasă” care nu le poate fi luat de nimeni, fie el bancă, guvern,
elită. Pentru că ei ştiu, ori au aflat-o, că darul libertăţii de a pleca,
predicată de misionari ai capitalismului precum Mihail Neamţu, este inferior
libertăţii de a rămâne, ori de a se întoarce.
În violenţa reacţiei din media faţă de „fuga”
Iuliei Ionescu, trebuie văzută şi această exasperare generală faţă de poporul
român: şi anume, că în ciuda tuturor piedicilor, românii merg acasă. Mă
aşteptam ca cel puţin cei care vorbeau în numele Bisericii să semnaleze acest
fapt: că Iulia a plecat de-acasă în aceeaşi măsură în care a plecat acasă. Nu
este mănăstirea, Biserica, un acasă pentru fiecare credincios? Cred că diverşii
psihologi sau educatori care discutau măsura în care Iulia ar fi fost
îndreptăţită să aibă duhovnic nu erau mai departe de realitate decât acei
preoţi care vorbeau despre întoarcerea ei acasă, la părinţi, ca despre
întoarcerea „fiicei” risipitoare (http://adevarul.ro/news/eveniment/ce-invatam-fuga-manastire-unui-adolescent-1_53047519c7b855ff5679a345/index.html).
Bietul om echivala în felul acesta întoarcerea din lumea păcatului a Fiului
risipitor cu întoarcerea Iuliei de la mănăstire! [2]
Iniţial, mama Iuliei a considerat că fiica ei
fusese răpită. Ceea ce de fapt s-a şi întâmplat, dar de-abia după ce Iulia a
fost găsită, şi imediat ce s-a aflat că fusese la mănăstire. Pentru unii, Iulia
a fost răpită de mănăstire, pentru alţii, de mass-media. Cert e că toţi voiau
să o elibereze, şi, prin urmare, toţi o răpeau. De-a lungul şi de-a latul
ţării, toată lumea fugea cu Iulia în spate. Şi pentru ca sarcina să fie mai
uşoară, fiecare se descotorosea de câte ceva din bagajul Iuliei: de discernământul
ei, de maturitatea ei, de responsabilitatea ei, de copilăria ei. Dintre toţi,
BOR a răsuflat prima uşurată odată ce Iulia a fost preluată de familia ei,
sperând că va rămâne acolo: orice ar fi, şi-au spus minţile luminate de la BOR,
numai să nu fie iar asociaţi sectarismului şi frisonului apocaliptic. Nu i-ar
mai putea supravieţui unui nou Tanacu! Primul lucru pe care BOR l-a lepădat din
bagajul Iuliei a fost credinţa fetei. [3]
Vedeţi, apocalipsa e o chestie serioasă: e pentru
credincioşii foarte, foarte îmbunătăţiţi, din ăia despre care nimeni nu ştie
cum arată, sau dacă măcar există. Deci nu e pentru copii. Sau, mai avem şi versiunea
jovială, a teologilor de media şi/sau de bodegă, pentru care apocalipsa nu e o
chestie serioasă. E o aiureală tocmai bună pentru secte. Deci nu e pentru
copii. Nu pentru ai noştri, în orice caz. Bâlbâiala mi-a amintit de articolul
prin care dl Pleşu contesta filmul The
Passion of the Christ din cauză că nu putea fi văzut de copii. [4]
O elevă bună, de la un liceu prestigios din
Bucureşti, se duce la mănăstire. Se crede, în derâdere, că a fugit de
apocalipsă. Clerul se arată preocupat să-i scoată din cap asemenea idei
periculoase, care, se precizează, nu au nimic de-a face cu învăţătura
Bisericii. Întrucât nu ştim care sunt acele idei, nu se poate spune nici că
sunt greşite, nici că sunt corecte. Dar că Biserica nu are o învăţătură în
legătură cu apocalipsa, acesta este
un lucru fals: cu cartea Apocalipsei se încheie Sfânta Scriptură.
Semnul că Iulia are dreptate, şi că trăim nişte
vremuri apocaliptice, ţine mai puţin de prezenţa fiarelor care ne vânează, şi
care pe Iulia au hăituit-o de-a dreptul, cât de faptul că Biserica însăşi, sau
cel puţin BOR, refuză să mai fie percepută drept un acasă al tuturor, al celor
mici şi mari, vii şi răposaţi deopotrivă. Drumul Iuliei a traversat nu doar
ţara, ci şi timpurile. Ea îi refuză BOR încercarea de a scăpa comod,
identificându-se cu o instituţie a statului, precum şi românilor falsa calitate
care le este atribuită de elită ca un titlu de nobleţe, de cetăţeni cu diverse
reşedinţe şi fără nici un acasă.
Iulia ne cere, sau măcar ne ajută să recunoaştem
că apocalipsa a început; că o trăim de peste douăzeci de ani. Şi că în ciuda
acestei apocalipse dezlănţuite asupra noastră prin efortul conjugat al elitei
„creştine”, al unei Biserici, BOR, care-şi revendică în mod abuziv, pentru că
nemeritat, încrederea românilor în Biserică, [5] şi al unei puteri politice care se declară creştin-democrată în
timp ce propune legalizarea etnobotanicelor şi a prostituţiei, Iulia ne aminteşte
că există un loc sigur, că există un acasă. Un caz de excepţionalism românesc
tipic: într-o lume ale cărei valori şi repere sunt devastate sistematic, [6] o adolescentă păstrează, şi ne
încredinţează, o adresă sigură. În ciuda elitei şi a clerului, care vor să facă din drumul spre casă o rătăcire.
NOTE:
[1] Pentru a consolida mitul
„românului trădător”, Regele Mihai I însuşi, singurul reprezentant legitim al
acestui popor, a fost zugrăvit ca trădător de preşedintele Băsescu, gest dezonorant
care a fost justificat în numele unei
etici a onoarei (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/ )
[2] “Comparaţia nu este doar falsă, cât şi jignitoare la adresa elevei”
observa corect cineva (http://adevarul.ro/news/eveniment/la-preot-mergi-suflet-1_5301ed6bc7b855ff566a6486/index.html).
Rămâne ca părintele Tănăsescu să precizeze locul ocupat de mănăstire în
tâlcuirea sa: fie turma de porci, fie desfrânatele cu care Fiul risipitor şi-a
cheltuit moştenirea. Omul e din sistem şi ştie mai bine.
Dar aceasta nu e singurul lucru
surprinzător în articolul părintelui Tănăsescu: tot aici aflăm că nu putem duce
copiii cu tulburări de comportament la duhovnic, din simplul motiv că nu este
competent. În Scriptură apar însă numeroase persoane cu tulburări de
comportament vindecate de Hristos. Cât despre capacitatea copiilor de a decide
(sic!) singuri binele şi răul, capacitate pe care autorul articolului o
contestă, nu mi-e limpede ce anume este în discuţie aici: capacitatea de a
discerne binele şi răul, sau puterea de a alege binele? Dacă e vorba de
capacitatea de a discerne între bine şi rău, sigur că o au şi copiii. Altfel,
nu ar trebuie să se spovedească de la vârsta de 7 ani. Iar dacă e vorba de
puterea de a alege binele, atunci bineînţeles că nu o au – aşa cum nu o au nici
cei mari. De aceea păcătuim, cădem. Şi iar ne ridicăm. Ca orice copil.
[3] Prin BOR am în vedere în acest
caz vocile oficiale şi teologii de talk-show, şi nu personaje demne şi
curajoase precum stareţul mănăstirii Sihăstria Rarăului şi întreaga obşte de
acolo.
[4] Vezi aici o replică de o
acuitate şi un curaj rare în spaţiul românesc actual: http://www.rostonline.org/rost/apr2008/patimile-plesu.shtml
[5] Jonglând
ba cu „noi, adică Biserica” (când e
vorba să deturneze încrederea credincioşilor în Biserică), ba cu „dar noi nu suntem decât nişte oameni, partea
umană, deci păcătoasă, din organismul divino-uman al Bisericii” de fiecare dată
când micile sau marile lor măgării ies la iveală. Minciuna constă în faptul că
partea umană din Biserică trebuie să fie tot atât de sfântă ca şi cea divină,
întrucât e vorba de umanitatea sfinţită în Hristos (în care este cuprins şi
Gheorghe în măsura în care acesta aspiră la sfinţenia lui Hristos).
[6] Lui Radu Preda i se pare o
minune că o fată frumoasă a ajuns cu bine la mănăstire. http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/teolog-radu-preda-dumnezeu-1_5300cdc1c7b855ff56640e48/index.html
Se regăseşte aici, în temerea teologului clujean, imaginea bestialităţii
românilor, care pândeau din umbră gata-gata să pună labele pe fată. În această
interpretare, faptul că Iulia a ajuns cu bine şi nevătămată al mănăstire, nu
ţine de normalitatea lumii româneşti, ci de o mare şansă, de o purtare de grijă a
lui Dumnezeu, cu atât mai specială cu cât această lume e cufundată într-o mare
de superstiţie, demenţă şi violenţă. Trebuie adăugat însă că această providenţă
nu este rezervată doar Iuliei, ci acoperă toate miile de copii români, mai mici
sau mai mari, mai frumoşi sau mai puţin frumoşi, care străbat singuri distanţe
apreciabile fără să păţească ceva.
