Mi se pare instructiv că în contextul unui comentariu critic față de ceea ce consideram că reprezintă o viziune religioasă relativistă, un teolog ortodox s-a simțit obligat să intervină pentru a sugera că, spre deosebire de viziunea ortodoxă a domnului Andrei Pleșu, perspectiva mea era, în cel mai fericit caz, discutabilă, întrucît rata valorificarea
„adevărurilor mai mici, împrăștiate în căutările lumii întregi. În înțelepciunea care este profund umană. În gândurile multora din cei care s-au confruntat în culturi diferite cu aceleași probleme. Iar despre acel adevăr vorbea la Cluj domnul Andrei Pleșu și sunt absolut sigur că astfel de adevăruri s-au spus peste tot, în toate culturile, chiar și în cele minore.” (https://lumeacredintei.com/taine/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/ ).
Am început să răspund la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html, pentru a arăta că o viziune religioasă pluralistă este posibilă tocmai acolo unde s-a pierdut înțelegerea corectă a celor trei dimensiuni ale viziunii creștine a realității: lumea, Biserica și Împărăția. Confuzia răspîndită între aceste planuri explică în mare măsură ușurința cu care, deși a privilegiat unul dintre planuri în defavoarea celorlalte două (mai precis lumea sau Împărăția în defavoarea Bisericii, după cum avem de-a face cu neoliberalismul unui Neamțu, neo-umanismul unui Patapievici sau neognosticismul unui Pleșu), elita de dreapta a putut fi percepută ca ortodoxă și susținută corespunzător în mediul ortodox educat, după cum se poate vedea din schimbul de replici pe care l-am avut cu peste zece ani în urmă la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/avem-catre-domnul.html, la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/despre-atitudinea-sectara-si-pareri.html și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/despre-cum-pot-esua-dialogurile.html.
Între timp, confuzia intelectuală inițială s-a transformat într-o formă tot mai gravă de orbire duhovnicească, ceea ce a afectat cu atît mai dramatic capacitatea noastră intelectuală de a înțelege realitatea. După cum observa Léon Bloy, „Fiecare creștin capabil de profunzime va fi de acord că este efectiv imposibil să pierdem Credința fără a pierde, pînă la un anumit punct, Rațiunea, care este facultatea prin care Îl cunoaștem pe Dumnezeu.” Într-adevăr, pare să existe mai nou un acord tacit între creștini și atei potrivit căruia credința este necesară cunoașterii lui Dumnezeu, în timp ce rațiunea este necesară cunoașterii lumii. Poate că dacă Dumnezeu ar fi fost doar separat de lume, fără a orienta lumea prin rațiunile ei tainice și prin energiile harului și fără ca omul să fie făcut atît din pămînt, dar și înzestrat cu suflet, fiind făcut în unitatea sa după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, lucrul acesta ar fi adevărat, după cum, dacă Dumnezeu s-ar fi confundat cu lumea, rațiunea nu ar mai fi fost necesară, ci ar fi constituit chiar un obstacol în cunoașterea lui, așa cum se-ntîmplă în sistemele religioase panteiste. Dar în creștinism atît credința, cît și rațiunea sunt deopotrivă necesare pentru a cunoaște și înțelege creația și Creatorul. Tocmai de aceea, nu doar pentru a-l cunoaște și slăvi pe Dumnezeu avem nevoie de o viziune ortodoxă, ci la fel de mult pentru a cunoaște lumea și omul. Pentru că nu putem cunoaște nimic fără să iubim cu adevărat și nu putem iubi cu adevărat în afara lui Dumnezeu. Din acest motiv, o rațiune lipsită de credință devine irațională, în timp ce o credință opusă rațiunii nu poate fi decît nălucire.
Elita de dreapta a profitat de o viziune ortodoxă aflată în criză pentru a opera separarea celor trei planuri, o separare necesară în scopul inversării raporturilor autentice dintre lume, Biserică și Împărăție. Reușita operațiunii poate fi confirmată cel mai recent de declarația unui preot care afirma că „de acum, când va vedea oamenii îmbrăcați în alb, va simți să se închine” (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/foto-ips-teofan-a-slujit-pentru-bolnavii-de-la-infectioase-in-curtea-spitalului--306429.html), în timp ce, dimpotrivă, nimeni nu se mai închină astăzi la vederea oamenilor îmbrăcați în negru (adică preoții și monahii). Redefinirea raporturilor dintre lume, Biserică și Împărăție pe baza unor premise falsificate a dus la apariția și răspîndirea unei viziuni anticreștine despre lume care este însă percepută ca una autentic ortodoxă, fiind prezentată ca atare de două platforme conservatoare ortodoxe (vezi la https://r3media.ro/mitropolitul-moldovei-si-bucovinei-ips-teofan-a-vizitat-pacienti-cu-covid-19-in-stare-grava/ și la https://www.activenews.ro/cultura-biserica-ortodoxa/IMAGINEA-ANULUI-IPS-Teofan-la-Spitalul-de-Boli-Infectioase-din-Iasi-unde-a-vizitat-si-sectia-ATI.-NU-TE-TEME-TURMA-MICA-170786).
Din cîte știu, Mircea Platon a fost cel dintîi care a semnalat după 1990 necesitatea recuperării unei înțelegeri a lumii din perspectiva antropologiei ortodoxe:
„Românii sunt, pe orizontala demografică și pe verticala istoriei, ortodocși. Deci orice soluție politică, în măsura în care nu e simplă inginerie socială, trebuie să țină cont de acest lucrur. Nu înțelege de ce, în numele realismului și al dialogului, trebuie să considerăm globalismul o realitate căreia trebuie să ne adaptăm, dar refuzăm să ținem cont de Ortodoxia românilor? De ce ar trebui să ne adaptăm realității globalizării dar nu și realității Ortodoxiei românești? De aceea am asimilat concepției mele politice antropologia ortodoxă, concepția despre om. Nu am cerut stat teocratic ortodox, ci am spus că, în condițiile în care multe dintre vechile realități s-au prăbușit sub loviturile modernității, o ultimă rezistență poate fi încercată pe axa antropologiei creștinismului răsăritean” („Cum poți fi conservator”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forță: România profundă, Logos, 2008, p. 317-318).
Sunt convins că
am ajuns la acest nivel fără precedent în istorie de pierdere a simțului
realității tocmai pentru că ierarhia și ortodocșii educați au refuzat timp de
treizeci de ani să asume o teologie ortodoxă a persoanei în mod consecvent, prin care
puteau fi asigurate în același timp atît adîncimea nesfîrșită a persoanei, cît
și deschiderea ei în comuniune de persoane. Acest refuz ne-a făcut vulnerabili
la proiectele teologico-politice neoliberale, neo-umaniste sau neo-gnostice, fapt
care explică, de pildă, ezitarea populației în contextul referendumului pentru
familie din 2018 și ușurința cu care creștinii ortodocși au putut fi demobilizați
prin sloganuri nu doar false, ci și superficiale precum „iubirea nu se
votează!” Credincioșii ortodocși își pierduseră înțelegerea proprie a lumii, care începea să fie înlocuită de noua viziune.
Dacă în urmă cu aproape zece ani, apelul meu la recuperarea unei viziuni ortodoxe autentice era întîmpinat de mediul ortodox cultivat prin recomandarea viziunii ortodoxe a domnului Andrei Pleșu și a prietenilor săi întru Duhul, separarea planurilor dintre cele trei realități ale viziunii ortodoxe și refacerea (pe care nu o pot numi decît demonică) a raporturilor dintre ele, constituie astăzi obiective finalizate. Printr-o eshatologie secularizată și printr-o istorie refuzată gnostic, ideea edificării Împărăției lui Dumnezeu pe pămînt devine tot mai firească și, mai ales, tot mai creștină, iar șansele recuperării unei viziuni ortodoxe autentice par aproape nule. Ceea ce înseamnă că ne așteaptă o perioadă în care vom avea ocazia să experimentăm în sfîrșit sensul nădejdii creștine. Creștinul nu nădăjduiește pentru că are motive plauzibile de nădejde, ci pentru că nădejdea noastră este în Cel care, împotriva tuturor nădejdilor, a fost omorît și care, apoi, atunci cînd efectiv nu mai era nici o nădejde, a înviat.
Zilele Săptămînii Mari se numesc „Mari” pentru că, fiind zilele Patimilor Domnului, sunt zile de suferință. Suferința prelungește timpul și face din curgerea timpului o suferință în plus. De aceea, întrucît zilele din Săptămîna Mare sunt zilele suferinței extreme pentru omenire, ele sunt și cele mai lungi zile din istorie.
Nu știm cîte zile va rămîne moartă viziunea ortodoxă. Este sigur însă că vor fi niște zile foarte întunecate și foarte lungi.