În lipsa unor autorități duhovnicești, împiedicate să apară de pilduitorii semănători și ajutoarele lor din BOR (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei), credincioșii ortodocși din România încearcă să se descurce cum pot, alegînd din oferta BOR impostorii care li se par mai autentici: unii par convingători printr-un jargon esoteric, alții printr-o barbă impunătoare, alții prin vocea puternică și pătrunzătoare, iar alții printr-o filiație spirituală demonstrată prin invocarea pioasă a unui personaj ilustru, de la Stăniloae la Cleopa sau Galeriu.
Primul lucru care mi se pare că merită observat este că nici unul dintre marii duhovnici și teologi ai trecutului mai recent sau mai îndepărtat nu a creat o mișcare distinctă în ortodoxia românească, scopul lor fiind acela al împlinirii ortodoxiei prin cunoașterea ortodoxiei și prin aprofundarea acestei cunoașteri mai degrabă decît cel al realizării unei ortodoxii model, al unei spiritualități noi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/regretatul-dumnezeu-si-noua.html). Tocmai pentru că erau stîlpi ai ortodoxiei nu puteau fi transformați în vedetele motivaționale care reprezintă astăzi BOR, în timp ce aceste vedete nu puteau deveni bărbații de succes pe care-i cunoaștem decît după ce ultimii mari trăitori s-au dus la Domnul.
Credincioșii sunt cu atît mai vulnerabili față de curentele și mișcările la modă cu cît grija manifestată de cler în general este mai puțin una părintească-duhovnicească și mai degrabă una administrativ-contabilă, situație speculată de noii lideri spirituali care cultivă o atitudine prietenească, directă, personală, empatică.
Pe de altă parte, credinciosul de astăzi resimte într-o mai mare măsură nevoia de atenție decît generațiile anterioare. Nevoia de atenție este firească pînă la un punct; într-un sens ea exprimă o așteptare specific omenească a unei relații personale. Însă problema apare atunci cînd această atenție este înțeleasă și cerută ca una specială, în virtutea căreia cer să fiu tratat ca o ființă specială. Vanitatea îl poate face și pe credinciosul simplu să dorească să fie tratat nu doar ca un (simplu) credincios, ci mai ales ca un ales. Așa cum credinciosul educat se simte îndreptățit să primească o atenție specială, pe care consideră că o merită în virtutea educației sale, tot astfel credinciosul simplu se simte îndreptățit să fie tratat ca un om ales în virtutea simplității sale.
Așa se explică de ce fenomenul intelectual al Mișcării Rugul Aprins, constituită prin deturnarea umanistă a întîlnirilor de la Mănăstirea Antim (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/despre-bula-ce-este-cum-se-intra-intr-o.html) nu este singurul model de realizare a unei ortodoxii speciale; în zona inferioară a ierarhiei sociale și bisericești au apărut și mișcări mai populare, care deși promit o implicare mai serioasă în credință, mă tem că nu reușesc decît să le ofere un confort psihologic în timp ce le satisface și le întreține vanitatea, care rămîne aceeași indiferent de statutul social al omului. Poate că dorința de a recupera în plan religios eșecurile sau realizările mai reduse din planul vieții sociale și/sau de familie explică cel puțin în parte interesul manifestat de persoanele aflate în zonele mai modeste ale societății pentru asemenea mișcări religioase, care oferă posibilitatea dacă nu a unei „revanșe” față de o lume nedreaptă și cu siguranță păcătoasă, atunci cel puțin a unei echilibrări neașteptate a unui destin care părea condamnat pentru totdeauna la insignifianță.
Nevoia de o atenție specială, dorința de a-mi lua revanșa față de cei care m-au ignorat sau chiar umilit și o formă de voluntarism care dă valoare deciziei mele mă expun unei logici eretice al cărei apogeu este marcat prin abandonarea credinței obștești în favoarea credinței de grup a celor aleși. Aderînd la o mișcare de aleși îmi afirm printr-o alegere personală propriul meu statut, care devine special în urma deciziei luate. Nu mai răspund unei chemări, ci eu aleg chemarea pe care o urmez. Trăirea tainică și personală a credinței face astfel loc tot mai mult trăirii comune a credinței prin care se asigură manifestarea publică a acelei credințe care lipsește Bisericii, iar comunitatea de aleși oferă Bisericii cămara tainică în care rugăciunea mai este posibilă – dacă nu cumva îi oferă chiar rugăciunea însăși.
M-am gîndit la o parte din lucrurile astea după ce am postat cîteva observații fugare despre Oastea Domnului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/ortodoxia-progresista-ii.html). Reacția mea inițială viza inițial încercarea dublă, dar stîngace de a acorda respectabilitate acestei mișcări prin asocierea ei cu Patapievici și de a-i oferi lui Patapievici anumite circumstanțe favorabile prin atenția binevoitoare pe care o acorda mișcării. Între timp am citit cîte ceva despre o altă grupare apărută în relație cu Oastea Domnului, Mișcarea Visarionistă, și am urmărit și cîteva predici-cuvîntări ale părintelui Visarion Iugulescu.
Impresia mea este că existat intenția de a crea o mișcare distinctă în cadrul Ortodoxiei românești, dacă nu cumva de transformare a întregii ortodoxii într-o formă de moralism spiritualist. Părintele Visarion are o epifanie personală în adolescență, cînd i se deschid cerurile, iar un porumbel coboară peste el, dăruindu-i darul tîlcuirii Scripturilor și talentul de a picta și sculpta (https://www.youtube.com/watch?v=27pCcajKcbw de la min. 52). Episodul seamănă izbitor cu cel al Botezului Domnului, cînd în momentul ieșirii lui Iisus din apă se deschid cerurile, iar Duhul lui Dumnezeu se pogoară peste Domnul în chip de porumbel (cu diferența că părintele Iugulescu se afla într-o grădină care semăna, după propria lui descriere, cu grădina Ghetsimani). Cît despre glasul din ceruri care-l recunoaște pe Iisus ca Fiu al Tatălui, el este reprezentat în cazul părintelui Iugulescu de vocea comunității.
Nu știu în ce măsură aderența la mișcare este realizată printr-un act formal, cum se-ntîmplă în cazul legămîntului din Oastea Domnului, însă nici o mișcare nu poate rezista manipulării începutului care marchează intrarea într-o viață nouă. De fapt, tocmai monopolul asupra începutului, a înnoirii, a schimbării susține apariția și dezvoltarea unei mișcări. Orice mișcare religioasă sau seculară promite începutul, punerea începutului care, în creștinismul ortodox se realizează zilnic prin înnoirea minții, adică prin aducerea cugetului nostru în Hristos în cursul vieții de zi cu zi. Tema începutului, centrală în tradiția ortodoxă, fiind în relație directă cu Facerea și Învierea, a fost abandonată de liderii ortodocși de astăzi în favoarea unor forme mai profitabile de început, care să le permită să vîndă totodată și servicii de mentenanță și suport tehnic victimelor afectate de patologiile noii spiritualități ortodoxe.
Soluția stă desigur în încercarea de a recupera viziunea ortodoxă tradițională. Ca și cum sarcina nu ar fi fost și-așa destul de grea, ea este complicată în plus de ispita de a ne căuta un început care să ne reprezinte și pe care să-l aducem apoi în Biserică pentru a fi sfințit și asigurat canonic. Faptul că visarioniștii și ostașii sunt diferiți de restul ortodoxiei pare să confirme că au reușit să valorifice un început. Dar este un început instituit prin diferență și separare, de aceea din punctul meu de vedere el nu coincide cu acel început restaurator abandonat de majoritatea ortodocșilor împreună cu ierarhia. Conștiința acestei relații privilegiate cu începutul le oferă sentimentul de autoritate și superioritate care-i face atît de îndrăgiți printre ortodocșii obișnuiți.
Ce este just este că ei au un început. Dar la fel de just este că acest început este cu totul nou, că nu are un precedent ortodox și că nu poate oferi un început ortodoxiei decît într-o direcție care nu poate fi dreaptă, oricît ar fi de morală.
Este probabil ca și părintelui Stăniloae să-i fie atribuite afirmații neortodoxe pentru care el nu este responsabil în vreun fel. Controversa palamită a fost alimentată într-o anumită măsură de unii monahi simpli, care fie înțeleseseră greșit spiritualitatea isihastă, fie au explicat-o greșit. Atunci cînd unele interpretări contrazic o operă sau un fenomen, le putem corecta prin confruntarea cu sursa originară. Dar în cazul afirmațiilor și atitudinilor visarioniștilor și ostașilor, sursa originară la care trebuie apelat nu este opera întemeietorilor, ci tradiția ortodoxă pe care ei pretind că o reprezintă. Din acest punct de vedere, pasajul de mai jos poate că reprezintă înțelegerea teologică a părintelui Iugulescu, însă pare problematic dacă îl raportăm la spiritualitatea ortodoxă tradițională:
„Depășind empirismul, acumularea harică relevă veșnicia în om încă din această viață, exemplul concret fiind viața celor care și-au depășit trupul prin urcușul pe calea sfințeniei, precum a făcut Părintele Visarion, când a fost afectat de boala, care l-a încununat cu mai mult Har înainte de adormirea sa. Echilibrul dintre Creator şi creație este restabilit prin independență față de păcat prin biruința sufletului asupra trupului, moartea fiind biruită, precum se poate recunoaște și din modul în care Părintele Visarion a adormit în 24 mai 2008.” (https://doxologia.ro/centenarul-parintelui-ierodiacon-visarion-iugulescu-iubitor-de-oameni)
Regăsim aici principiul fundamental din orice mișcare de reformă morală: „curățenia morală este totuna cu sfințenia” („cleanliness is next to godliness”). În realitate, virtutea te poate îndepărta de Dumnezeu la fel de ușor ca păcatul. Din cîte am înțeles eu, sfințenia nu înseamnă în ortodoxie depășirea trupului, ci trăirea unirii cu Hristos într-un efort ascetic personal călăuzit de Duhul Sfînt, o lucrare a omului întreg la care participă și trupul și de roadele căruia se bucură și trupul. Moartea nu este biruită prin înfrîngerea materiei, ci doar prin unire cu Hristos cel înviat, în timp ce ordinea din creație este restabilită prin ascultarea de Tatăl în comuniune cu întregul trup al Bisericii.