Forma memoriei

„Cheia regăsirii unei memorii comune stă în gestionarea memoriei comunismului”, susțin autorii volumului O idee care ne sucește mințile (Humanitas, 2014, p. 9, http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile). Comunismul este cel care a separat Vestul de Estul Europei, și tot comunismul este cel care împiedică formarea sau refacerea unei memorii comune, ni se explică în Cuvîntul înainte al cărții. Dar dacă admitem că ateismul programatic care a început să fie impus memoriei și conștiinței europene odată cu momentul 1789 a favorizat posibilitatea apariției comunismului, atunci înseamnă că rădăcinile unei memorii comune pot fi găsite mai degrabă într-un strat mai adînc al istoriei europene, unul legat de identitatea creștină asumată unitar de lumea europeană. Pe de altă parte, în măsura în care de-a lungul secolului trecut Vestul liber, vesel și prosper își încheia conturile tacit și discret cu creștinismul, în timp ce Estul își reînnoia și intensifica credința în ciuda sărăciei și prigoanei religioase, se poate spune că memoria europeană s-a bucurat în lagărul comunist de o sănătate oricum de preferat, chiar dacă nu a avut parte de atenția grijulie a personalului medical de care presupun că se bucură bolnavii de Alzheimer în sanatoriile excelente din Vest. Poate că există o cheie a memoriei; sau poate că memoria e ea însăși cheia, atunci cînd e în formă de cruce.

Acuma știu că, în special în nopțile cu lună nouă, dreptei noastre creștine îi place să urle la stînga atee. Amuzant este că atunci cînd în teritoriul marcat cu piciorul drept ridicat apar lucruri care, dacă ar veni dinspre stînga, i-ar stîrni indignarea, „dreapta” noastră tace. O carte care, dacă nu poate fi numit direct cristofobă, poate fi considerată pe drept cuvînt anticreștină, precum Clinamen. Cum a început Renașterea (http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen), nu a fost din cîte știu întîmpinată la noi cu rezervele sau criticile apărute prompt în Apus (cîteva recenzii negative pot fi citite pe acest blog, fiind adunate sub eticheta „clinamen”). Ca un amănunt care mie mi se pare comic, în dosarul de presă reținut de editură în favoarea cărții, este citată o recenzie în care suntem invitați să vedem filmele Numele trandafirului și Agora pentru a ne familiariza mai bine cu atmosfera fanatismului creștin anti-cultural și opus spiritului științific descrise în carte (http://www.larevista.ro/abaterea-necesara-despre-clinamen-cum-inceput-renasterea-de-stephen-greenblatt/).

Cînd citește, băiatul meu obișnuiește să sublinieze cuvintele necunoscute sau pasajele care-l nedumiresc. Ieri a venit la mine cu cîteva cuvinte subliniate și un paragraf dintr-un capitol din Întrebări mari de la cei mici (Humanitas, 2013, http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEntreb%C4%83ri-mari-de-la-cei-mici). Iată pasajul:

„În timp ce așteptăm un răspuns științific la această întrebare [1], cred că merită să amintim un lucru interesant. Sfântul Augustin, un filozof creștin din secolul al IV-lea d.Hr., a fost pus în fața unei întrebări similare. Cineva l-a întrebat nu «Ce a fost înainte de Big Bang?», ci «Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?». Sfântul Augustin a răspuns că Dumnezeu crea Iadul pentru cei care pun astfel de întrebări.” (Întrebări mari..., p. 92).

Nu știu dacă Sf. Augustin a dat un astfel de răspuns, dar dacă este sigur că Dumnezeu nu a făcut iadul pentru cei care pun asemenea întrebări, nu știu ce să spun despre cei care oferă asemenea răspunsuri.

De altfel, aceasta nu este singura „șopîrlă” pe care volumul o aruncă în mod perfid în mințile neprevenite ale copiilor. Cu ocazia asta, i-am amintit băiatului meu că deși Dumnezeu a creat iadul, nu l-a făcut pentru om. Doar omul singur se poate băga acolo. Uneori îi poate chiar „ajuta” și pe alții să ajungă în iad.

Adevăratele idei care ne sucesc mințile sînt cele care-l scot pe Dumnezeu din mintea omului. Nu putem decît să sperăm că autorii volumului O idee care ne sucește mințile vor continua să caute cheia memoriei și dincolo de această cortină dintre om și Dumnezeu. E o cheie simplă. Una în formă de cruce. 

Notă:

[1] Este vorba despre originea universului, pe care autorul răspunsului, Dr. Simon Singh, o explică prin colapsul unui univers anterior, ipoteză prezentată drept foarte probabilă în ciuda absenței recunoscute a oricărei dovezi. Dr. Simon Singh este ateu, unul dintre colaboratorii la volumul de succes The Atheist's Guide to Christmas (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Atheist%27s_Guide_to_Christmas). Editura Humanitas a publicat patru dintre lucrările scriitorului britanic (http://www.humanitas.ro/simon-singh).

Românii trebuie să afle că sînt vii: un interviu cu dl Sorin Dumitrescu

Un interviu cu dl Sorin Dumitrescu publicat recent în Convorbiri literare este întitulat „Românii trebuie să afle că sînt de dreapta” (http://convorbiri-literare.ro/?p=6264)

Din fericire, citind interviul, românii vor afla mult mai mult: semnificația unei drepte demult evacuată din conștiința publică, fapt care face ca omul de dreapta din România de astăzi să fie la fel de solitar ca Eminescu la vremea lui:

„Intelectualitatea este trădătoare de foarte mult timp şi trădarea ei vine dintr-un bovarism spiritual, care o face în permanenţă să aibă senzaţia că nu stă la masa prezidiului pe planeta asta, că este marginalizată într-un provincialism fornăit care miroase a tămîie şi pe care ajunge să-l respingă în numele culmilor civilizaţiei occidentale! Cînd afirm că e trădătoare demult, mă bizui pe faptul că, însuşi Eminescu a trăit într-o societate intelectuală în cea mai mare parte incompatibilă cu exigenţele lui spirituale. Şi el, şi Caragiale sînt clasicii altei intelectualităţi decît cea contemporană lor. Eminescu era la fel de solitar cum e astăzi un intelectual care îşi asumă principalele puncte de vedere eminesciene: credinţa, tradiţionalismul, dragostea de istorie (cultul strămoşilor), o prudenţă utilă în raport cu avangarda, dreptatea, detenta metafizică – valori pe care, de obicei, stînga la reprimă. Faptul că Eminescu, în epocă şi după propriile sale mărturisiri, era o voce singulară şi incomodă arată că intelectualitatea contemporană lui era la fel de trădătoare ca şi cea de astăzi.”

De fapt, în România de astăzi, valorile dreptei sînt reprimate atît de stînga, cît și „dreapta”. Așa se explică și de ce „«Anastasia» este o instituţie marginalizată cultural şi eclezial, diabolizată iresponsabil, ca şi dreapta căreia încercaţi să-i redaţi respiraţia, gură la gură.”

Nu există țară pentru cei bătrîni? Poate că lucrurile stau invers. România, cel puțin, nu este o țară pentru cei de dreapta, pentru tineri, pentru creștini:

„Oamenii tineri reprezintă un potenţial de jertfă uluitor, cu care se pot zidi lucruri măreţe. În România acest potenţial a fost batjocorit. El a funcţionat cînd a trebuit, fiind la originea uriaşei şi insolitei jertfe din 1989, după care bătrînetul revanşard s-a repezit să pună mîna pe putere şi să se socotească cu adversarii. O vreme tinerii au asistat de la peluză la această penibilă reglare de conturi, după care, văzînd că întreaga politică a ţării ascultă de legea talionului, ca şi în momentul de faţă, s-au depolitizat brusc, au încercat să se jertfească în afaceri, au văzut că şi aici totul este blocat de o fiscalitate delirantă, iar atunci şi-au luat frumos tălpăşiţa, care încotro, fapt care înseamnă o uriaşă diminuare a condiţiei fizice a României! E ca şi cum ar fugi tinereţea dintr-un om! Asta e România în momentul de faţă! În ce măsură cei care ne conduc realizează această îmbătrînire a ţării înainte de vreme? De fapt, chiar dacă ar rămîne pe loc, tinerii nu sînt lăsaţi să facă ceva, care să schimbe lucrurile. În momentul de faţă, toată atenţia este branşată pe ce ne cere Occidentul – grija faţă de handicapaţi şi de copiii străzii – ca  şi cum în această ţară n-ar exista studenţi şi elevi. De fapt, nu e nevoie de ei. De ce? Fiindcă nu există loc pentru ei. De ce nu există loc pentru ei? Fiindcă, din păcate, din tot ce se face în România, nimic nu are nevoie de cele două calităţi pomenite: jertfa liberă şi duhul curăţiei.”

Pentru o recomandare, pasajele citate mai sus ar trebui să fie suficiente pentru a deștepta interesul oricui pentru interviu și pentru omul capabil să formuleze adevăruri atît de pătrunzătoare. Dar nu mă pot abține să nu rețin și următoarele pasaje:

„[...] Mai important decît a gîndi liber este a gîndi drept şi de-abia atunci cîştigi libertatea. Numai că dintre toate adevărurile, numai unul te eliberează cu adevărat: cel al lui Hristos, Care, primul în lume, spune: „Adevărul vă va face liberi!”. Prin urmare, nu poţi fi liber în afara adevărului, dar nu poţi fi liber nici prin adevărurile înjumătăţite care ignoră, răstălmăcesc sau pur şi simplu reprimă Adevărul lui Hristos. Cum se poate şti acest lucru? Încercînd. Este o experiere. Dacă stai să le compari, fiecare adevăr – politic, religios etc. – intră în competiţie cu adevărul învierii lui Hristos, iar pledoariile lor sînt uneori mai seducătoare. Aduceţi-vă aminte de pledoaria Marelui Inchizitor în dialog cu Hristos. În Fraţii Karamazov, la prima vedere, Marele Inchizitor Îl face K.O. Marele Inchizitor avea dreptate cu carul, iar Hristos îi ascultă rechizitoriul, fără să zică nimic. Încasează. „Eu n-am venit ca să vă aduc dreptatea“; a venit ca să ne mîntuie. Dreptăţile Inchizitorului, care toate pledează pentru libertate, sînt eronate, dar pentru a te convinge n-ai altceva de făcut decît să le încerci justeţea părelnică.

[...] De obicei, se ajunge la credinţă după un şir de eşecuri. E mare lucru ca evlavia unui om, declanşată de mic copil, să nu se spulbere odată cu adolescenţa. Continuitatea e aproape ideală. În genere, însă, trebuie să eşuezi şi, încetul cu încetul, îţi dai seama că Hristos nu minte, că, într-adevăr, este Fiul lui Dumnezeu şi că doar adevărul Lui reprezintă şansa libertăţii tale. Pentru asta însă, trebuie să ai curajul să încerci. Aici începe marea experienţă creştină.

Iată o trăsătură a dreptei: este ostilă gîndirii revoluţionare. Nu-i place să revoluţioneze. În schimb, te poţi aştepta de la ea să schimbe la faţă aşezarea lumii.

[...] De obicei, talentele secunde sînt cele care ies primele la iveală în copilărie şi produc grave distorsiuni de percepţie părinţilor. Însă vocaţia dă semne extrem de rar din prima copilărie, ca la Mozart etc. De obicei vocaţia se strecoară ca o Cenuşăreasă, nebăgată în seamă, printre talentele secunde, care sînt în mod manifest spectaculare. Cînţi frumos, joci excelent teatru, faci o seamă întreagă de lucruri unde dovedeşti o excepţională îndemînare şi un talent incontestabil, dar asta nu înseamnă încă vocaţie! Talentul secund este din lume, esenţialmente cosmic. Vocaţia este harică, e de la Dumnezeu; este un reflex în sufletul tău al energiei increate, deci nu e naturală. Talentele secunde sînt naturale toate. Fiind cosmice, ele te reprezintă pe tine neîndumnezeit, neîmbunătăţit spiritual. Vocaţia este şansa îndumnezeirii tale.

[...] Manifestarea harului este entuziasmul. Sînt zile în care îţi vine să te sinucizi, altele plate complet, nici un eveniment lăuntric nu pare să le tulbure cenuşiul, ba mai mult, chiar dacă există evenimente în jurul tău, ele nu semnifică, nu sclipesc, nu reuşesc să reprezinte nimic pentru tine. În jurul tău, şi mai ales în tine, totul e înecat în apatie. Entuziasmul, dimpotrivă, cînd apare, umflă toate pînzele sufletului. Dar ca entuziasmul să vină, trebuie să fii receptiv, iar receptivitatea presupune o anumită strategie; este o asceză. În afara entuziasmului este periculos şi neindiciat să te manifeşti. N-aţi observat că un tîmplar, să zicem, întîi îşi face cruce şi abia pe urmă se apucă să taie lemnul şi să-şi vadă de treabă? Fără entuziasm nu poţi mişca cu folos nici măcar o surcea. Faptul că te-ai trezit din somn înseamnă că entuziasmul dispozitivului biologic a funcţionat, că entuziasmul care iscă tăcut şi smerit schimbul de substanţe de la nivelul celulelor şi-a făcut treaba. Celulele corpului tău, cu toatele, cîntă neauzite de noi şi Îl preamăresc şi ele pe Dumnezeu, laolaltă cu păsările dimineţii.”

Ararat

Cu fiecare pat

O arcă anume

Urcă spre Ararat.

O parte din lume

Rămîne acolo;

Alte șapte se-ntorc.

Prin bezna deplină

Visul pecetluit

Caută în taină

Locul prorocit.

Despre lagăre

„Trebuie să recunoaștem în primul rînd oroarea produsă nu de vreo forță exterioară, nu de niște dușmani de clasă sau naționali, ci de fiecare dintre noi pe rînd, și în fiecare societate. Acest lucru este valabil și în cazul unei societăți libere și puternic dezvoltate, fiindcă mai ales aici am adus în mod cert asupra noastră toate relele, cu voia noastră, în mod liber. Noi înșine, în egoismul nostru necugetat de fiecare zi, strîngem tot mai tare lațul în jurul gîtului nostru ...”

Aleksandr Soljenițîn, Conferința Templeton, “Men Have Forgotten God” (http://orthodoxnet.com/blog/2011/07/men-have-forgotten-god-alexander-solzhenitsyn/)

Unele sînt discrete, mascate de stîlpi publicitari. Altele sînt violente, umilitoare, obligîndu-te să-ți recunoști patima și natura de ființă adoratoare de sine de fiecare dată cînd treci prin ele. Mă refer la porțile electronice care-ți permit accesul și ieșirea în și din supermarket, raiul capitalist. De vreme ce în lagărul capitalist scopul vieții este prosperitatea, furtul reprezintă delictul suprem. Este un sacrilegiu, un atentat la viață la fel ca opinia liberă în lagărul comunist. În comunism, oricine este un virtual trădător; în capitalism, oricine este un virtual hoț. În timp ce comunismul cultivă oportunismul și lașitatea, capitalismul cultivă lăcomia și necinstea. Porțile de acces pietonal, batante sau rotative, sînt confesionalele celei mai vechi religii, cea care-l leagă pe om de sine desprinzîndu-l de orice altceva. Trecînd prin ele, omul își mărturisește nevoia, ispita și slăbiciunea. De la serviciu la supermarket, individul modern realizează un act complet de ispășire a păcatului de a nu avea mai mult.

Comunismul nu a reușit să transforme populația în „tovarăși”, dar capitalismul a reușit să-i transforme pe toți în „consumatori”. Și a reușit atît de bine, încît oamenii nici nu-și mai pot închipui că ar putea fi și altceva.

Diferența dintre cele două lagăre este că în cel comunist nu a crezut aproape nimeni dintre deținuți. În cel capitalist nici măcar nu trebuie să crezi: individualism, prosperitate, confort. E totul despre tine. Nici dacă l-ai fi inventat tu nu ai fi făcut ceva atît de potrivit pentru tine. Și este de fiecare dată acolo, și poți lua din el oricît, mai mult și mai mult, iar el nu se împuținează cîtuși de puțin. Mai mult din tine, pentru tine. Ale tale, dintru ale... Ale cui? Nu știi. Sau nu vrei să știi. Atunci să fie tot dintru ale tale. Oricît, oricînd, oricum. Oricum? Nu chiar. Dar pentru asta există porțile antifurt, îngerii cu bare de inox rotitoare.

Zidurile lagărului comunist s-au prăbușit. Tocmai pentru că nu puteau fi nici consolidate, nici întreținute, trebuiau păzite. Dar lagărul capitalist nu are ziduri. Zidurile sînt riscante. Pot trezi instinctul libertății. Poate de aceea porțile de securitate ale magazinelor sînt mascate: să nu lase să se întrevadă, în spatele lor, porțile iadului.

La limită, nu există decît un singur lagăr: cel ales de oamenii pentru care limitele libertății sunt determinate de coșul de cumpărături.

Ralph Stanley : „What’s real doesn’t die”

Ralph Stanley (25 februarie 1927 – 23 iunie 2016): „Noi am fost cea din urmă generație din acești munți care a trăit pe pămînt. A fost o viață grea, cu multă suferință, dar muzica pe care am făcut-o nu ar fi putut veni din vreun alt loc sau timp. Suferința a fost parte din ceea ce a făcut muzica puternică, și cred că de aceea muzica durează... Ce este real nu moare.” (http://www.thedailybeast.com/articles/2016/06/24/old-time-music-great-ralph-stanley-found-his-power-in-his-homeland.html)

Malcolm Jones precizează: „Încă de la moartea lui Carter (unul din cei 11 frați ai lui Ralph și partener de scenă, nota mea), Ralph Stanley și-a împins hotărît muzica înapoi în direcția din care venise, spre zonele muntoase din sud-vestul Virginiei, unde stilul clawhammer și melodiile din categoria baladelor cu omoruri („murder ballads”) și a celor cîntate la vechea scripcă au precedat cu mult bluegrass-ul extrem de accelerat, influențat de jazz, stil popularizat și perfecționat de Bill Monroe. Cînd Stanley a ajuns să desprindă orice urmă de modernitate din muzica sa, aceasta suna de parcă nu ar fi fost creată, ci mai degrabă adunată din chiar aerul și apa și dealurile care au zămislit-o.” (http://www.thedailybeast.com/articles/2016/06/24/old-time-music-great-ralph-stanley-found-his-power-in-his-homeland.html)  

Nimic nu iese din nimic

Astăzi a curs mult sînge.

Ca un amortizor,

Pocnetul sticlei de șampanie

Acoperă zgomotul exploziei.

Vaietele victimelor sînt acoperite

De sunetul cristalin al paharelor ciocnite.

Cu cine-a ciocnit dictatorul în seara asta?

Ca de obicei, cu toți oamenii onorabili.

E singurul din cameră care nu poartă mănuși.

Astăzi s-a bucurat de o mai largă companie.

Ciocnind întruna, valsînd ca o păpușă mecanică

I-a unit pe toți:

Pe Oamenii mijloacelor

Cu Oamenii scopurilor;

Pe cei fără piept,

Cu cei fără cap.

Pe cei care n-au nimic de pierdut

Cu cei care n-au nimic de cîștigat.

De zestrea adevărului

Este atașată o bombă capcană. 

Europa sub ocupația UE

Nu te poți ocupa pe tine însuți – aceasta este strategia care explică succesul celei mai subtile operațiuni de invazie din istorie. „Noi” sîntem „voi”. Pentru mulți, faptul că forța militară care i-a ocupat are aproape același nume cu propria lor țară sau cu entitatea geografic-politică de care aparțin înseamnă că sînt liberi. Această confuzie explică în parte șovăiala cu care britanicii au reușit să se elibereze, în cele din urmă.

Marea Britanie s-a retras din UE din motive de siguranță (vezi un comentariu util și echilibrat aici: https://alexandruracu.wordpress.com/2016/06/24/inceputul-sfarsitului-unei-iluzii/). Ieșirea britanicilor spune că UE reprezintă o amenințare – pentru Marea Britanie, desigur, dar poate că, în egală măsură, pentru orice țară. O amenințare pentru Europa. Marea Britanie s-a retras din UE tocmai pentru că este o țară europeană și vrea să rămînă astfel. Rămîne de văzut cine va invada cel dintîi: UE sau Marea Britanie?

Deocamdată însă, ofensiva îi aparține Poloniei, țării abandonate de aliați „imperiului răului”. Ca răspuns la manifestațiile anti-guvernamentale organizate la începutul acestei luni în Polonia, președintele partidului de guvernămînt Dreptate și Lege (PiS), Jaroslaw Kaczynski, a declarat că Polonia trebuie să fie un membru al Uniunii Europene pentru că vrea să aibă o influență asupra destinului Europei (“Today, being in Europe means being in the EU. We want to be a member of the European Union, because we want to have an influence on Europe’s fate. But our position depends above all on our strength. We have to gain a strong position, become a strong, European nation,” https://www.rt.com/news/345447-poland-anti-government-march/)

Marea Britanie s-a retras din UE pentru că simțea că nu poate influența destinul Europei, și că, dimpotrivă, UE îi influența destinul într-un mod la fel de dezastruos ca cel în care influențează destinul Europei. Așa-numita criză constituțională polonă este determinată de fapt de efortul UE de a-și păstra destinul neinfluențat de Polonia, singura țară din UE care mai poate fi numită propriu-zis europeană. Pentru că este singura care mai luptă pentru sufletul Europei.

Consiliul Europei (poate că nu ar fi deplasat să-l numim Reichstag nu doar pentru modul în care sînt luate deciziile [1], ci mai ales pentru deciziile însele), consideră că schimbările aduse de PiS Curții Constituționale polone (controlată de UE prin partidul Platforma Civică, al cărui președinte a fost Donald Tusk, actualul președinte ale UE, sprijinit necondiționat de Angela Merkel) subminează domnia legii și violează standardele UE. Într-adevăr, apelul lui Kaczynski la înnoire morală și decomunizare este opus invitației UE la promiscuitate morală și servilism politic (poate că de aceea și este atît de iubită de politicienii români, care tocmai au votat legea nepotismului pentru eternitate). În comparație cu decizia Consiliului național de etică al Germaniei, care cerea cu doi ani în urmă decriminalizarea incestului (deocamdată, doar între frați http://www.independent.co.uk/news/world/europe/german-ethics-council-calls-for-incest-between-siblings-to-be-legalised-by-government-9753506.html), intenția Poloniei de a interzice avortul (http://www.dw.com/en/polands-catholic-church-seen-as-moral-authority/a-19300666) și de a gîndi o politică în acord cu principiile creștine reprezintă o amenințare. O amenințare la adresa Uniunii Europene care ar putea reprezenta singura șansă pentru Europa.        

Notă:

[1] “It is a strange paradox: the building is full of windows but not transparent at all. The public won’t see anything of what goes on in there. Symbolic for the Council, which decides everything behind closed doors anyway.” https://www.theguardian.com/cities/2015/jan/30/eu-new-council-building-brussels-change-image

 

Katyn Old Style

Suprinzător consensul comentatorilor știrii despre deshumarea victimelor tragediei din 18 aprilie 2010 cînd, în urma prăbușirii avionului în care se afla, președintele Lech Kaczynski, soția lui și restul de 94 de persoane de la bord și-au pierdut viața. „Ce se așteaptă să afle în urma investigației, la atîția ani de la eveniment?” se miră lumea. Păi, nimic, desigur. Adică nimic în afară de chestiile tradiționale din pădurea de la Katyn: un glonț în cap, trupurile unora care nu apar pe lista persoanelor îmbarcate, absența trupurilor altora care erau la bord. Lucruri de genul ăsta.

Se pare că avionul știa că urma să se prăbușească, așa că, potrivit ministrului polon al Apărării, „avionul s-a dezintegrat la cîțiva metri de sol” („The plane “disintegrated” meters above the ground, Polish Defense Minister Antoni Macierewicz said on Tuesday in Warsaw at the ceremony marking the re-launch of the investigation.” https://www.rt.com/news/347816-poland-smolensk-crash-exhumation/) Toată lumea știe că avioanele fac chestia asta. Se dezintegrează de frică așa cum oamenii se scapă pe ei de frică. E ceva natural.

„Prosecutor Maciej Kujawski said autopsy documents received from Russia are incomplete and in some cases erroneous. Doubts raised by the documents led to nine exhumations in previous years. In six cases, bodies were reportedly wrongly identified, the prosecutor added, stressing that new exhumations are needed to confirm all the identities as well.

PiS officials also accused Moscow of dragging out the investigation and withholding evidence, as it did not return the black boxes and the plane's wreckage to Poland. Russia repeatedly dismissed all accusations and stressed that the black boxes and the wreckage are still needed for its own ongoing investigation of the crash.” (https://www.rt.com/news/347816-poland-smolensk-crash-exhumation/)

De temporibus

Scriu fiecare dată cu o tresărire:

Ceva s-a întîmplat aici,

Chiar în această zi

Din fiecare an de pînă acum

Ceva important s-a întîmplat.

Sîntem aici pentru că ieri

Am fost acolo. Dar nu vrem să știm asta.

Îl uităm pe acolo

De teamă că aici ar putea deveni un acolo.

Vrem să rămînem aici, pe loc.

Scriem data de astăzi peste cea de ieri,

Sperînd că dincolo nu ne va lua cu el

Într-o bună zi,

A cărei dată nu o știm.

Poate că nici nu este o dată.

Poate că este un nume.

Poate că este un chip,

Unul care, dînd chip zilelor,

Ne ajută să le ținem mai bine minte.

Să le ținem inimă.

„... and nada us not into nada but deliver us from nada”

Poate că echipa actualei naționale de fotbal a fost doar slabă. Sau poate că a jucat slab doar pe teren, dar a jucat bine într-un joc mai mare. În orice caz, calificarea României în optimi ar fi stricat jocul mai mare, jocul lui „nu sîntem buni de nimic, nu merităm decît disprețul”. Ar fi stricat armonia unei bule cu atît mai fragile, cu cît este mai cuprinzătoare.

Dacă Pleșu e prea mare pentru a fi lăsat să cadă (http://www.cotidianul.ro/o-bula-morala-andrei-plesu-234218/), România e prea mare, sau prea mică, pentru a merita să fie sprijinită. Dar o bulă, așa cum a devenit România administrată de diverse bule morale și intelectuale, nu trebuie sprijinită. O bulă plutește. Din fericire, o bulă se poate și sparge. Poate fi spartă.

Dar poate că naționala nu a fost slabă. Poate că pur și simplu așa joci cînd joci dintr-o bulă. O bulă care se numește România. O bulă în care România a fost băgată în timp ce se uita la alte bule, mai mici sau mai mari, unele tricolore, dar majoritatea multicolore.

Cînd se sparge o bulă? Cînd îți dai seama că ai de-a face cu o bulă. Ca să-ți dai seama că ai de-a face cu o bulă, trebuie în primul rînd să te afli în afara ei. Dar chiar dacă ai fost prins înăuntru, dacă o privești cu destulă atenție există șanse serioase să se spargă.

Am privit naționala de fotbal cu detulă atenție pentru a ne da seama că nu este o bulă. Lucrurile sunt mult mai grave: naționala, sportul și orice altceva din România sunt captivi în bula care a înghițit România. Chiar dacă fotbaliștii români nu ne-au dus în optimi, au reușit ceva poate chiar mai important: au dat o pasă de gol metafizic. Ne-au demonstrat golul, vacuitatea bulei:

„Prăbușirea în fața Albaniei reflectă nu doar hoție și delăsare, ci o criză de energie și de identitate națională. O națiune care nu-și găsește orgoliul nici pe stadion și nici căutîndu-l cu procurorii, înseamnă că trebuie să-l caute cu altceva.

Unde a dispărut, oare, mîndria noastră? Cînd am reușit să o pierdem, dacă vreodată am avut-o?

Poate că înfrîngerea asta ne ajută să ne enervăm și să ne punem pe căutat. E pasa de gol pe care ne-a dat-o Alibec.” (http://www.catavencii.ro/editorial/alibec-magnificul/)

Așteptam de mult această pasă. Dar oare nu a venit prea tîrziu?

“The barman looked at him but did not answer. It was too late at night for conversation.”

Gînduri la fîntînă

Apă tare, apă grea, apă oxigenată. Plată sau carbogazoasă. Afluenții sînt apele mici care se varsă în cele mari. Influente și efluente sunt apele care intră și ies din stațiile de epurare. Dar cum se numesc apele care intră și ies din cer?

Cine cunoaște darul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de apă? Hristos ne cere apă pentru ca noi să i-o cerem de fapt? A-i cere apă lui Hristos chiar și atunci cînd o scoți din fîntînă, și de fiecare dată cînd o bei presupune că în tine curge deja un izvor de apă vie.

Samarineanca voia apa vie doar pentru că se săturase să mai vină la fîntînă și să tot care apa. Evident, apa era un pretext: apa vie, adevărată, permite introducerea discuției despre Dumnezeul adevărat:

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. (Ioan 4:21-26)

Samarineanca a uitat de apă: „femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?»” (Ioan 4: 28-29).

Noi însă nu am uita: în fond, despre asta e vorba, nu? Despre resurse!

Nu suntem însetați de viață, ci de moarte. Am preface apa vie în apă moartă, dacă am putea. Dar nu putem. D-aia stăm lîngă fîntînă, epuizați, vorbind de unii singuri, refuzînd să credem că am dat doar peste o altă fîntînă secată.
Sînt multe feluri de apă, dar numai una este vie. Sînt mulți dumnezei, dar numai unul este adevărat. Noi vrem apa vie de la dumnezeii morți. Dar dacă am cunoaște darul lui Dumnezeu...

Urmaşii Nimănui

Este comod să-i acuzi pe oameni că sunt lipsiţi de bun gust, că nu ştiu să aleagă o hrană normală, o muzică muzicală sau o ţinută normală. Dar de cele mai multe ori nu au ce să aleagă: fie că e vorba despre legumele de la supermarket, muzica de la radio sau îmbrăcămintea din magazin, experienţa este de fiecare dată una umilitoare. Cartofii par selectaţi pentru porci, cînd deschizi radioul parcă îţi varsă cineva oala de noapte în cap, iar hainele arată de parcă ar fi făcute pentru circari (vezi aici reacţiile de indignare ale femeilor britanice https://uk.style.yahoo.com/students-post-calling-out-114545951.html).

Nu trebuie să-i ţii pe oameni legaţi în lanţuri ca să se simtă robi: e destul să le oferi mîncare de sclavi, o muzică de doi bani şi haine de clovni sau de prostituate pentru a le slăbi sentimentul demnităţii, respectul de sine şi faţă de ceilalţi.

Cînd eşti botezat în Fratele cel Mare, eşti îmbrăcat în el. Nu mai este ortodox sau catolic, nici budist sau hindus (la iudei şi musulmani încă se lucrează); nu mai este nici rob, nici liber, pentru că libertatea este noua robie. Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi sunt tot una întru Nimeni.    

Instinct matern

Mama vigilentă. Garderobierele prevăzătoare. Secretara inspirată. Eminescu salvat la limită.

Cînd eram mic, de pe la 10 la 14 ani, prietenii mei de joacă erau doi băieţi de familie bună. Genul acela care nu poate fi corupt decît de copiii săraci. Eu eram acela.

Îl ştiam cu toţii pe Karl May. Îl ştiam atît de bine încît puteam fi oricînd călăuze în El Llano Estacado; eram fiecare pe rînd Old Surehand, Old Firehand şi Old Shatterhand (preferatul meu). Dar nici unul dintre noi nu se gîndise vreodată să fie Winnetou. Mie mi-a venit ideea. Ca orice indian respectabil, trebuia să avem, pe lîngă arc, săgeţi şi cuţit, în primul rînd săculeţul cu medicamente (sufletul indianului), şi pipa păcii. Cu săculeţul nu a fost o problemă, mai degrabă cu pipa. Pînă la urmă am propus, în urma unor experienţe prealabile făcute acasă (eram singurul care locuia la curte), să aprindem nişte beţe uscate de iederă prin care să tragem fumul şi să-l dăm imediat afară. Aş spune că propunerea mea a fost un succes dacă mama unuia dintre cei doi nu ar fi observat de la fereastra apartamentului jarul „pipelor”. M-am trezit brusc sub o ploaie de lovituri şi de ameninţări de genul „golanule, lasă-mi copilul în pace!” Aveam în jur de 10-11 ani, iar gîndul că Winnetou putea fi văzut ca golan mă întrista mai mult decît palmele pe care le luam pentru el. Pe moment nu m-am întrebat cum de şi-a dat seama mama prietenului meu că ideea „fumatului” îmi aparţinea. Între timp am aflat însă de existenţa instinctului matern şi am învăţat să-l respect. Întîmplări ulterioare, precum cele de mai jos, m-au făcut să-l respect cu atît mai mult.

La mai bine de trei decenii după această păţanie, un prieten m-a invitat la Academie, unde urma să susţină o comunicare. Emoţionat, mi-am lăsat de-o parte costumul de indian şi m-am îmbrăcat în hainele omului alb. Ceva însă mă trăda, pentru că garderobierele au devenit brusc suspicioase cînd au dat cu ochii de mine. M-au întrebat pe cine caut cu aerul celui care refuză să răspundă la telefonul disperat dat de ruda din provincie proaspăt sosită în Gara de Nord. Se pare că garderobierelor le place gluma cu furatul paltoanelor la fel de mult cum le place funcţionarilor de la aeroport gluma cu bomba. „Golanul” dădea din nou tîrcoale, de data aceasta pentru a înhăţa paltoanele copiilor. Nu-i era de ajuns că a vrut să-i înveţe să fumeze!

Sunt la Suceava de cîteva zile. Ştiam că maestrul Dan Puric urma să susţină astăzi, de la ora 13, o conferinţă despre Eminescu, aşa că m-am prezentat cu o oră înainte de începere la secretariatul liceului Ştefan cel Mare pentru a lua o invitaţie, după cum se preciza în anunţul evenimentul. După ce m-a măsurat din cap pînă-n picioare, o secretară mi-a spus că-i pare rău, dar invitaţiile s-au terminat. Dar dacă aş avea 25 de lei…

Nu am fost curios să aflu care era relaţia dintre invitaţii şi suma respectivă. În definitiv, cu banii aceia voi putea cumpăra următoarea carte a lui Dan Puric, unde va fi inclusă nu doar această conferinţă, ci şi altele, la care chiar dacă aş fi putut să ajung, probabil că tot nu aş mai fi găsit invitaţii.

M-am bucurat însă că maestrul Dan Puric, sau Eminescu, sau amîndoi umplu sălile. M-am bucurat şi că nu am apucat să intru, ocupînd locul cuiva care chiar ar fi vrut să-l asculte pe Dan Puric, ori căruia îi pasă cu adevărat de Eminescu. M-am bucurat mai ales să redescopăr caracterul infailibil al instinctului matern. Nu, secretara nu se temea că i-aş putea învăţa pe elevi să fumeze. Probabil că o învaţă de la proprii părinţi sau de la profesori. A fost o zi caldă astăzi la Suceava, aşa că nu se punea nici problema paltoanelor. Dar instinctul matern este infailibil, şi a simţit-o chiar înainte ca eu să mă fi gîndit la asta: urma să-l fur pe Eminescu!

   

Cele două corpuri ale Securității

Corpul ei mistic este permanent, inviolabil, sacru. Corpul ei istoric însă, deși ascuns și protejat de aura transcendentă a corpului mistic, se dezvăluie uneori. Poate din greșeală. Sau poate doar pentru a ne aminti cît de aproape se află de noi:

„Dintr-un dosar scăpat de la CNSAS aflăm că pe studenți, pe bărboși și pe doamnele în vîrstă nu le-au bătut sindicatele din Valea Jiului, ci Securitatea. După 26 de ani, arhivele spun că Miron Cozma, cel care orienta unghiul tîrnăcoapelor la contactul cu civilii, a fost turnător al Securității. Tot arhivele au subliniat, zilele trecute, că Marian Munteanu, eroul tutelar al Pieței, a colaborat și el cu alde Postelnicu.

[...] Practic, studenții și minerii au fost mînați unii contra altora de oamenii Securității: de Marian Munteanu, de Miron Cozma și de restul acoperiților răspîndiți în mulțime, iar ceea ce a părut, ani la rînd, o reglare sinceră de conturi, o ciocnire dialectică a comunismului cu democrația, a fost un plan de izolare externă a României, scris și executat de socrul Alinei Măgureanu. Vaca (la țară mă refer) trebuia ținută departe de atenția Occidentului, pentru a putea fi mulsă în penumbră de moștenitorii lui Iulian Vlad.

Cele două alunecări totalitare ale României postdecembriste – despotismul luminat al lui Iliescu și feudalismul bahic al lui Băsescu – au fost posibile prin persistența acestor demoni. Securitatea nu și-a retras niciodată gheara pe de-a-ntregul. Ea a dat naștere unor specii noi de recruți și unor forme noi de turnătorie. Principiul puterii invizibile și al controlului a supraviețuit prin instituții de forță și structuri mafiotizate, prin acele masonerii de stat bazate pe impostură militară, lăcomie politică și abuz judiciar.

Cînd și cînd, copita despicată și cornițele de securist ale unui membru afiliat ies la iveală. Atunci lumea-și dă o palmă peste frunte și exclamă: «Da, domnule, acum se leagă!». De fapt, lucrurile se petrec invers: acum se dezleagă. Dezlegarea se face încet, ca într-un rebus în care încrucișările ies greu, fiindcă, în societatea noastră bolnavă, securiștii par că s-au încrucișat cu toată lumea.” (http://www.catavencii.ro/editorial/sa-loviti-bine/ vezi și http://www.catavencii.ro/securitatea-s-a-intors-acasa-cu-mult-tupeu/)

Mă întreb însă dacă nu este prea mult spus că „securiștii par că s-au încrucișat cu toată lumea”. Sigur, corpul mistic aspiră la unirea completă cu trupul țării. Dar poate face asta și prin consumarea căsătoriei cu toată lumea bună, cu cei care se simt îndreptățiți să reprezinte România. Cu liderii. Cu liderii de sindicat, cu liderii de opinie, cu oamenii de succes. Cu cei care se simțeau îndreptățiți să ne spună în ce măsură ne merităm sau nu destinul european. N-au fost ajutați securiștii „răi”, cei care au vrut să oprească România pentru uzul propriu, de cei care voiau să oprească Europa pentru ei înșiși, salvînd-o de barbaria autohtonă? Masoneriile de stat menționate de Doru Bușcu în pasajul citat mai sus nu ar fi fost la fel de eficiente fără vanitatea elitei resentimentare. Orice s-ar spune, securitatea a putut opera mai ușor într-o țară care arăta ca o fecală. Cine ar fi putut să o împiedice? Maimuța carpatină?

La abatorul elitei, Miorița a fost tranșată și procesată în cîrnați de Pleșcoi. Corpul istoric, vizibil, al Securității, trebuia hrănit. Trebuia să trăiască bine, pentru a putea crește și a se înmulți.

Epiclesis

New circuses come and go

But I have always preferred

The traditional ones.

Those guys who run them – by Jov!

They do know the drill.

I mean, they say they can change

Things like bread and wine

Into something else

And that they give the “else” to you

So that you can also turn into something else.

A rabbit, or a dove, I spoze.

Anyway, give it a shot!

What could you possibly lose?

As for myself,

I didn’t see no damn rabbit

But only a dove

Watching, or somehow waiting,

Above some cage in the menagerie,

Where a strange creature,

Dressed in camel’s hair

Was held,

And fed

With locusts and wild honey.

Boy, I liked that!

Despre copaci și oameni

Observam de curînd că doar omul și copacul au coroană, dar că, spre deosebire de om, grăbit să și-o lepede, copacul și-o păstrează (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/06/timpuri-noi.html). Problema e că odată ce se descotorosește de coroană, omul se repede la orice i se pare că seamănă cu o coroană, la orice i-ar putea aminti de noblețea și demnitatea propriului destin. „Eliberat” de coroana sa, omul se năpustește asupra altor oameni. Face asta și atunci cînd doboară copac după copac, pădure cu pădure. Pentru că lumea continuă să arate, dacă nu a împărăție, cel puțin a regat chiar și atunci cînd omul refuză să-i mai fie rege: e destul ca un arbore să mai stea în picioare pentru ca omul să simtă apăsarea unei slujiri regale.

În acest sens, arborii lui Andrei Baciu îmi par niște icoane (http://www.andreibaciu.ro/Characters/). „Characters”, adică personaje, roluri, litere, ideograme, renume, trăsături fizice și morale superioare. Nu cred că putea exista un titlu mai  potrivit, un nume care să definească atît de bine calitatea profetică a copacilor.

Oamenii s-au obișnuit să asocieze copacii cu aerul curat, iar aerul curat cu ieșitul la iarbă verde, cu un mod plăcut de petrecere a timpului liber. Această percepție comună este încă un semn al separării lor de ei înșiși, de vocația lor regească și, deci, de natură și de viață. Aerul curat e bun pentru că-i face să se simtă bine, dar oamenii nu se-ntreabă de ce se simt bine în apropierea vieții; de ce devin melancolici și cuprinși de un dor neînţeles cînd văd legănarea copacilor în bătaia vîntului; de ce se-ntorc, de parcă s-ar auzi strigați pe nume, atunci cînd aud foșnetul frunzelor.

Copacii din fotografiile lui Andrei Baciu te fac să te oprești. Nu doar ca să-i vezi mai bine, ci, în egală măsură, ca să-i asculți. Să-i asculți ca pe acei profeți pe care i-am lăsat pînă acum să fie bătuți cu pietre (Matei 23:37).

La începutul secolului 20, geograful și naturalistul John Muir se adresa guvernului american, cerîndu-i să oprească defrișările masive care se petreceau neîmpiedicate de vreo lege:

„Orice nătărău poate distruge copaci. Copacii nu pot fugi; și chiar dacă ar putea fugi, tot ar fi nimiciți – urmăriți și vînați atîta timp cît treaba asta este distractivă sau poate aduce un bănuț din pieile cojilor copacilor, din coarnele ramurilor sau din formidabilele oase ale trunchiului.

Puțini dintre cei care doboară copaci se mai ostenesc să planteze alții; și, oricum, plantarea nu ajută cu nimic în refacerea acelor păduri primitive distruse deja. Într-o viață de om pot crește doar puieți pe locul copacilor vechi de zeci de secole care au fost distruși. A fost nevoie de mai mult de trei mii de ani pentru ca unii dintre copacii din aceste păduri vestice să apară – copaci care stau și acum într-o tărie și frumusețe desăvîrșite, legănîndu-se și cîntînd în mărețele păduri din Sierra. De-a lungul tuturor veacurilor minunate și memorabile scurse din timpul lui Hristos – și chiar înainte de acesta – Dumnezeu a purtat de grijă acestor copaci, i-a salvat de la secetă, boli, avalanșe și de la nenumărate furtuni și inundații nimicitoare. Dumnezeu nu-i mai poate salva însă de nătărăi. Asta e o treabă pe care doar Unchiul Sam poate să o facă.” (John Muir, Our National Parks, 1901, capitolul 10, http://vault.sierraclub.org/john_muir_exhibit/writings/our_national_parks/chapter_10.aspx, trad. Gh. Fedorovici). [1]      

În România, însă, clasa politică este alcătuită exact din acei indivizi care ar trebui izgoniți:

„Vandali ordinari, ucigași de păduri, indivizi care nu văd decît profitul, care împrăștie moarte și neorînduială în cele mai frumoase crînguri și grădini care au existat vreodată – fie ca guvernul să intervină fără întîrziere pentru a-i alunga și isprăvi odată pentru totdeauna cu ei. Căci trebuie spus iarăși și iarăși, și păstrat cu ardoare în minte, că exact în acest moment, în timp ce măsurile de protecție sînt discutate cu lehamite, distrugerea și exploatarea se iuțesc și se extind de la o zi la alta. Toporul și joagărul sunt folosite nebunește, așchiile zboară îndesat ca fulgii de zăpadă și în fiecare vară mii de acri de păduri neprețuite, cu tot cu lăstăriș, sol, izvoare, climat, peisaj și religie dispar în nori de fum, în timp ce, cu excepția parcurilor naționale, nici un pădurar nu este de față.” (Ibidem, trad. G. F.) [2]       

La noi țara nu este niciodată „luată înapoi”, ci doar preluată de fiecare dată. Este predată regulat de la un grup de prădători la altul. Ultima dată, România a fost preluată ca un imobil, ca un spațiu locativ, de unii care au crezut că, o dată cu țara, își vor putea înmulți, sau cel puțin păstra, și casele personale. Faptul că românii acordă mai multă atenție acestor vandali, încercînd să-l aleagă pe cel mai (puțin?) distructiv și criminal, decît copacilor, dovedește că cel care-și pierde coroana își pierde în scurt timp și capul.

NOTE:

[1] „Any fool can destroy trees. They cannot run away; and if they could, they would still be destroyed,--chased and hunted down as long as fun or a dollar could be got out of their bark hides, branching horns, or magnificent bole backbones. Few that fell trees plant them; nor would planting avail much towards getting back anything like the noble primeval forests. During a man's life only saplings can be grown, in the place of the old trees-tens of centuries old-that have been destroyed. It took more than three thousand years to make some of the trees in these Western woods,--trees that are still standing in perfect strength and beauty, waving and singing in the mighty forests of the Sierra. Through all the wonderful, eventful centuries since Christ's time-and long before that- God has cared for these trees, saved them from drought, disease, avalanches, and a thousand straining, leveling tempests and floods; but he cannot save them from fools,--only Uncle Sam can do that.”

[2]  „Mere destroyers, however, tree-killers, wool and mutton men, spreading death and confusion in the fairest groves and gardens ever planted,--let the government hasten to cast them out and make an end of them. For it must be told again and again, and be burningly borne in mind, that just now, while protective measures are being deliberated languidly, destruction and use are speeding on faster and farther every day. The axe and saw are insanely busy, chips are flying thick as snowflakes, and every summer thousands of acres of priceless forests, will their underbrush, soil, springs, climate, scenery, and religion, are vanishing away in clouds of smoke, while, except in the national parks, not one forest guard is employed.”

Invincibila Armada

Dimineața, storurile se ridică

Precum pînzele unei corăbii.

O flotă imensă, pregătită

Să-și continue drumul,

Ezită.

În cursul nopții,

Toate vasele plutesc în derivă,

Trezindu-se în fiecare dimineață

Într-o altă lume.

Uneori, aceasta este o lume nouă,

Dar foarte rar o nouă lume.

Unii pun de-o cafea

Și-și caută drumul

Pe harta zaţului.

Alții își fac rugăciunea

Și se lasă în voia vîntului.

Seara, coborîm cu toții storurile,

Aruncăm ancora

Și ne continuăm drumul

Neabătut de devierile zilei.

Monarhia bananieră

Unde Filozoful e rege,

Regele-i slugă.

Unde broasca rage,

Leul tace-n rugă.

Maimuța-i crudă

Cînd omul așteaptă

Bananele să curgă.

Firea pierdută și găsită

Poți să te pierzi cu firea, dar e nefiresc să ți-o pierzi de-a binelea, așa cum li se-ntîmplă bărbaților care și-au lăsat-o pe jos, lîngă șireturi, pantalonii lungi și „bună ziua!” Unele femei dau peste ea, dar nu se-ndură să o lase acolo. O scutură de praf și-o duc înapoi, la locul ei. Așa ajung unele femei salvamar, șef de gară ori primar.

Timpuri noi

Îmi place să aștept sosirea lumii ce stă să vină.

Poate pentru mirosul ei. Poate pentru misterul ei.

Mirosul de tei e semnul că a venit și anul acesta la timp.

Îmi place că timpul ei e și timpul meu, timpul așteptării mele.

„A fost cît p-aci!”, zic unii. „Bine c-am scăpat!”

„Era bine dacă ne lovea de data asta!” zic alții.

Habar n-aveam că lumea ce stă să vină ar fi un meteorit uriaș.

Oricum nu cred asta,

D-aia mă și iau de fiecare dată după miros.

Gara de Nord era de nerecunoscut.

Mirosul îi deruta pe oameni atît de tare,

Încît nu știau prea bine ce să facă:

Să plece, ori să se-ntoarcă?

În tunelul metroului trebuia să deschizi ochii larg,

Ca nu cumva să intri în ea.

La stația Timpuri Noi i-am străbătut coroana.

Doar copacii și oamenii au coroane,

Iar dintre ei, doar copacii nu și-o leapădă niciodată.

În cele din urmă, am ajuns în Aleea Șobolanilor,

Unde „morții și-au pierdut oasele.”

Acolo i-am pierdut urma.

Parcul-capcană

E greu de înțeles că mai sînt indivizi care-și pierd timpul cu bombe-capcană în condițiile în care bucureștenii au pus la punct parcul-capcană. În comparație cu performanțele modeste ale bombelor artizanale, care te pot face cel mult să-ți pierzi viața, parcul-capcană, o bijuterie în materie de explozibili, îți detonează pofta de viață. Și face asta la nesfîrșit, fiind gîndit anume pentru a produce un număr nelimitat de victime.

Locuiesc la două stații de metrou de parcul IOR sau Titan. Pentru că partea dinspre Baba Novac este de regulă mai aglomerată, mai ales în week-end, prefer partea dinspre Camil Ressu, în special pentru pajiștile ei largi. Dar să ajungi pînă acolo, și să te mai și întorci nevătămat, este un exercițiu care i-ar face să șovăie pînă și pe membrii trupelor speciale. Muzica asurzitoare de la terase, mirosul greu de gogoși acoperit uneori de fumul impenetrabil de la grătare, bicicliști care, de-a lungul aleilor înguste împărțite cu nebicicliști, se străduiesc să doboare recordurile de viteză înregistrate la cursele de Formula 1, tați care-și învață copiii de doi-trei ani să lovească mingea în felul în care ar face-o un fundaș din Premier League în fața unui adversar periculos, sînt doar o parte din probele decatlonului la care este supus oricine dorește să ajungă într-una din poienițele parcului. Odată ajuns acolo, te simți răsplătit. Într-un fel, poienița parcă te aștepta. La fel și rahatul de cîine, pe care-l vei duce pe tălpi pînă acasă. După urmele lăsate pe scări, vecinii vor ști că te-ai bucurat de o nouă zi frumoasă în aer liber.

Cu vreo doi ani în urmă s-a inițiat o petiție pentru împiedicarea construirii unui mall în parcul IOR. În ciuda protestelor, construcția s-a înălțat netulburată. Nu mai e mult pînă la finalizare, și nu poți să nu te întrebi dacă e rău că mall-ul a rupt din parc sau că, dimpotrivă, nu a luat destul de mult din parc. Eventual tot parcul, pe care l-ar fi putut transforma în spațiu protejat.

Oamenii care vor să meargă în parc doar pentru a se plimba se vor putea bucura de aleile spațioase și răcoroase ale mall-ului și de toate acele culori nefirești din interior. Va fi ca în Avatar. O altă lume, o altă natură, separată de fumul de la grătare, răcnete, bicicliști maniaci și rahat de cîine printr-un perete de sticlă. Dar poate că tocmai mall-ul a transformat parcul într-o capcană: pentru a-i aduce pe ultimii indivizi din rasa Na’vi la mall în vederea transformării lor în oameni.

Pînă la deschiderea mall-ului, mi-am luat deja o minge. Mîine îmi voi lua o bicicletă. Poimîine, un cîine.

Să-nceapă gălăgia, haide România!

 

Magia politicii

Mi-ar fi plăcut ca Nicușor Dan să refuze ispita cuvîntului magic (http://www.catavencii.ro/nicusor-dan-eu-nu-provin-din-cultura-blatului-si-coruptiei-care-din-pacate-facut-pe-oameni-sa-se-indeparteze-de-politica-si-mai-ales-de-vechile-partide/). Mi-ar fi plăcut să-l aud recunoscînd că nu știe nici un cuvînt magic. Că nu există nici magie, nici formule. Că nu știe. Așa cum nimeni nu știe ce se poate face, ce ar trebui făcut.

Cu toții lucrează cu formule, cu sloganuri. Din acest punct de vedere, Nicușor Dan e tot unul de-al lor. Ceea ce înseamnă că putem vota pe oricine. Nu votăm oameni. Votăm formule, sloganuri, cuvinte magice.