Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 31 octombrie 2020

Să stăm bine, să stăm cu frică!

 Dumnezeu lucrează prin oameni și mai ales prin sfinții Lui. Dar asta nu înseamnă că procesul ne va plăcea neapărat, chiar dacă vom fi întotdeauna recunoscători la final. Întrucît lucrarea lui Dumnezeu este curățitoare și sfințitoare, pentru noi, cei spurcați și împietriți, lucrarea lui Dumnezeu este mai degrabă neplăcută și chiar dureroasă. Din acest motiv, suntem înclinați să împiedicăm lucrarea lui Dumnezeu chiar atunci cînd îi cerem să intervină, sau, dacă lucrarea a fost săvîrșită, să-i negăm natura providențială atunci cînd efectele ei ne obligă să ne recunoaștem murdăria.

Patriarhul Daniel a amintit recent (https://www.mediafax.ro/social/patriarhul-daniel-in-1989-autoritatile-comuniste-au-interzis-inchinarea-la-moaste-ale-sfantului-cuvios-dimitrie-peste-cateva-luni-regimul-a-cazut-19713339) de lucrarea de mijlocire a Sf. Dimitrie cel Nou, prin care Dumnezeu ne-a ajutat să scăpăm de regimul anti-creștin al comunismului naționalist. Sigur, nu ne putem aștepta ca ierarhii să-i ceară public lui Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de actualul regim anti-creștin capitalist global. Cel mult, în cazul în care acesta ar dispărea, am afla peste alți treizeci de ani despre contribuția sfinților la această lucrare curățitoare.

Dar este important că Întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române ne-a amintit că sfinții pot interveni și din oficiu pentru a curăți un om, un neam, un loc sau o țară. Așa cum s-a întîmplat, de pildă, în toamna lui 2001, cînd după ce s-au întors din pelerinajul la Sfînta Cuvioasă Parascheva, doi elevi de seminar au prins curaj și au vorbit despre nelegiuirile care se petreceau de ceva vreme la mănăstirea Cernica (https://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/staretul-manastirii-cernica-acuzat-cu-dovezi-de-agresarea-sexuala-a-doi-tineri~ni29co, vezi și la https://www.libertatea.ro/stiri/staretul-acuzat-de-hartuire-sexuala-a-fost-destituit-31713).

După cum s-a văzut la sărbătorirea recentă a Sf. Dimitrie, Patriarhul a căpătat la rîndul lui curaj, manifestîndu-și nemulțumirea față de modul arbitrar cu care este tratată ortodoxia românească de autorități. Să ne rugăm că se va dovedi la fel de curajos și în ce privește dușmanii din interiorul BOR, cei care, folosindu-se de falsul adevăr păstrat în permanență în mînecă, împiedică descoperirea și urmarea Adevărului revelat prin Întruparea lui Dumnezeu-Fiul. Precizez însă că, deși este vorba de un context comun, mi-e greu să văd în replica dlui Vasile Bănescu (https://www.cotidianul.ro/patriarhia-il-afuriseste-pe-cristian-tudor-popescu-oameni-mici-si-veninosi/) o demonstrație asemănătoare de curaj. În cazul cel mai fericit putem vorbi despre o ieșire necontrolată, deși e destul de greu de crezut că purtătorul de cuvînt al BOR își poate permite să fie atît de nestăpânit încît să implice BOR în antipatiile sale personale, justificate sau nu. În cel mai rău caz, gestul ar putea urmări plasarea BOR într-o poziție care să justifice o percepție publică defavorabilă față de ortodoxie care, bineînțeles, s-ar manifesta ca ostilitate directă față de PF Daniel. Pe fondul de atenție sporită de agravarea pandemiei de Covid-19 în România, astfel de gesturi se văd acum mai bine, sunt mai semnificative și, prin urmare, efectele lor vătămătoare sunt mai puternice.

Este destul de grav că nu ne putem ruga împreună în biserică. Cu toate acestea, esențial este să ne rugăm, și, mai ales, să ne rugăm cu o credință dreaptă. Este infinit mai grav dacă ajungem să ne rugăm greșit, sau dacă nu ne mai rugăm deloc. Iar dacă ajungem în situația aceasta, nu este din cauza autorităților seculare, ci din cauza autorităților „creștine” invitate de liderii din BOR să interpreteze adevărul de credință în ciuda faptului că autoritățile respective și-au demonstrat intenția de a se folosi de ortodoxie pentru a forma o disponibilitate mentală favorabilă religiei, dar potrivnică încercării oricărei religii, și a creștinismului în mod special, de a revendica adevărul absolut. Compromisul actual al ierarhilor cu elita „creștină” are urmări mai grave decît cel din trecut cu puterea comunistă. Pînă în 1990, creștinismul era tolerat dacă nu contesta direct comunismul; după 1990, legitimitatea publică a creștinismului a fost condiționată de admiterea caracterului relativ al tuturor religiilor ori sistemelor de idei. Dar puterile întunericului, „începătoriile și stăpîniile” care au pus stăpînire după 1990 pe cultura românească și pe credința ortodoxă cu sprijinul nemijlocit al ierarhilor ortodocși care le-au susținut și al celor care au tăcut, astfel încît împreună, ierarhi și intelectuali neopăgîni au urmărit să răstoarne biruința Domnului, dînd Crucea de ocară în văzul tuturor (vezi Coloseni 2, 15) și reducînd Jertfa Domnului pe Cruce la un eveniment relativ la cadrul de referință al istoriei religiilor, aceste puteri nu mai cer din 1990 încoace doar ca Biserica să nu condamne răul, cum cereau comuniștii, ci să se condamne singură la o relevanță pur culturală, determinată strict socio-cultural și istoric. Creștinismul a devenit un lucru bun, cu o singură condiție: să nu reprezinte Adevărul. Este bun doar dacă e fals; dar dacă nu este adevărat, de ce-am mai avea nevoie de el?

Am scris în trecut despre cazul profesoarei de Religie ortodoxă, Laura Stifter, care-și învăța elevii să „evite capcana adevărului absolut” propunînd o predare a religiei în care „accentul ar trebui pus mai degrabă într-un sens ecumenic și pluralist, pe posibilitatea elevilor de a afla cât mai multe perspective diferite și de a decide singuri ulterior ce credință, ce religie vor să asume.” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html vezi și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html). O altă profesoară de Religie – cultul ortodox, a folosit recent la clasă o prezentare despre copilăria lui Iisus folosind un documentar (https://www.youtube.com/watch?v=C8WhzNOhh-Q) realizat pe baza unei cărți de Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist. Documentarul folosește în mod răuvoitor imagini de preoți ortodocși pe care îi identifică cu autoritățile iudaice persecutoare și corupte din timpul lui Iisus; autoarea documentarului are un canal de youtube cu tot felul de aiureli ezoterice despre extratereștri, iezuiți și arhonți. Asemenea abuzuri sunt posibile nu doar pentru că majoritatea părinților sunt neinformați și dezinteresați, ci și pentru că au încredere în profesori.

Așa cum și credincioșii au încredere într-un părinte stareț care recent a postat un text (îi mulțumesc domnului C. Z. pentru semnalare) unde învățătura creștină despre mîntuire este anulată printr-un set de afirmații inspirate din teoria apocatastazei (o speculație teologică care, interpretînd greșit unele pasaje din Evanghelie, ajunge să creadă în întoarcerea tuturor, inclusiv a duhurilor rele, în Dumnezeu): „Binele va învinge în definitiv și nici un loc nu se va mai afla pentru rău, nimicindu-se răul pentru totdeauna. Bunul Dumnezeu va fi totul în toate și toate vor fi Bune Foarte, ca la început, pentru totdeauna așa cum au fost gândite de El dintotdeauna.” (https://www.facebook.com/dimitrie.ivasco/posts/2749473935266958)

Încă nu-mi dau seama cît de răspîndit este fenomenul, dar faptul că valorificarea apocatastazei nu întîlnește nici o rezistență (am văzut că toate comentariile la postarea starețului erau favorabile) mi se pare că este chiar mai grav decît apariția unor astfel de aberații. După cum observa părintele Stăniloae, „Sînt mulți astăzi, chiar dintre teologi care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-și dau seama că origenismul duce la devalorizarea mișcării, sau a efortului personal, a importanței timpului pentru mîntuire și deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarăși. Origenismul e o teosofie sau antroposofie, sau panteism. Nu cunoaște valoarea eternă a fiecărei persoane și putința ei de veșnică odihnă în infinitatea dragostei personale a lui Dumnezeu.” (Părintele Dumitru Stăniloae, nota 291 la Scara Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, vol. 9, 1980, p. 155.)

Interesant este că deși teoria apocatastazei este condamnată de Biserică, ea continuă să fie folosită ca „mijloc misionar” de oameni care, cu știință sau cu neștiință, se folosesc de ortodoxie împotriva ortodoxiei. Am descoperit un astfel de text în revista de teologie ortodoxă Altarul Reîntregirii (https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=441203; https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=831756; http://fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/2015_3_16.-Mocean-223-233.pdf). Autoarea, care și-a susținut anul trecut doctoratul în teologie ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia cu o teză aparent favorabilă apocatastazei (http://doctorate.uab.ro/upload/64_1838_rezumatul_tezei_ro_mocean.pdf) , este profesoară de Religie–cultul ortodox(http://doctorate.uab.ro/upload/64_1835_cv_mocean.pdf). Iată ce program revoluționar propune doamna Mocean:

„În concluzie, prin reevaluarea apocatastazei, în forma menționată până acum, ne înscriem, de fapt, în procesul remodelării discursului misionar tradițional, prin mutarea accentului de pe ideea de dreptate și răsplată, rai și iad, pe iubirea lui Dumnezeu ,,care vrea ca toți să se mântuiască” (I Timotei 2,4) și ,,toți să fie una” (Ioan 17,21) și pe Împărăția Lui, ce începe încă din lumea aceasta. Acest tip de discurs are în vedere ,,renașterea” Dumnezeului iubitor și iertător în sufletele oamenilor și imprimarea dorinței de mântuire pentru toți oamenii, astfel încât aceasta să nu mai reprezinte cazuri izolate în creștinism (cum a fost Sfântul Siluan, Sfântul Antonie cel Mare ș.a.), ci un firesc al modului de trăire și gândire creștină autentică. Probabil, ,,cea mai teribilă armă împotriva celui rău este tocmai rugăciunea unui sfânt, iar soarta iadului depinde de voința transcendentă a lui Dumnezeu, dar și de iubirea sfinților”. Apocatastaza rămâne așadar o problemă deschisă și supusă dezbaterii teologiei contemporane, în așteptarea unor noi zori în discursul misionar parohial actual.” (Oana-Raluca Mocean, „Problema apocatastazei în misiunea parohială actuală”, în Altarul Reîntregirii, nr. 3/2015, p. 231, http://fto.ro/altarul-reintregirii/wp-content/uploads/2018/07/2015_3_16.-Mocean-223-233.pdf)

Care este scopul studierii în facultățile de teologie ortodoxă a scrierilor anti-origeniste ale Sf. Maxim Mărturisitorul, dacă ignorăm viziunile origeniste care se manifestă astăzi în interiorul ortodoxiei cu acordul iresponsabil al coordonatorilor de lucrări? Care este folosul deschiderii spre știință a apologeților ortodocși de la noi, dacă lucrări de un evoluționism militant precum Întrebări mari de la cei mici (https://humanitas.ro/humanitas/carte/%C3%AEntreb%C4%83ri-mari-de-la-cei-mici) sunt lăsate în voia selecției naturale prin care scapă doar cei care nu citesc nimic niciodată? Pentru ce ne mai familiarizăm cu gîndirea științifică dacă trecem politicos pe lîngă volumul dlui Cristian Presură, Care e diferența dintre un copil și un laptop (https://humanitas.ro/humanitas/carte/care-e-diferenta-dintre-un-copil-si-un-laptop), unde religiei îi este rezervată o funcție consolatoare de sprijin sufletesc, în timp ce credinciosul ortodox este asociat cu reacțiile pripite și neinformate ale unor persoane sau grupări neinstruite teologic și rău sfătuite de diverși impostori cu pretenții de duhovnici?

„Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus.” (Matei 13, 24-25). Problema este că la noi vrăjmașul vine în timpul zilei și seamănă neghina în văzul tuturor. Iar toată lumea îl laudă pentru hărnicie.

Declarațiile prin care dl Teodor Baconschi și-a manifestat susținerea pentru persoanele de același sex, ori dezacordul d-sale față de referendumul pentru familie încă dinaintea organizării lui, au exasperat mulți credincioși ortodocși. Este evident că deschiderea cerută Bisericii de dl Baconschi față de tineri sau față de mișcarea homosexuală nu poate fi realizată fără ca Biserica să-și adapteze exigențele canonice și dogmatice la valorile Uniunii Europene. Lucrul acesta s-a întîmplat în bisericile apusene, dar asta nu le-a făcut nici mai credibile, nici mai căutate; dimpotrivă, au fost părăsite cu durere de ultimii credincioși care au refuzat orice compromis cu duhul acestei lumi. Dar în același timp în care dl Baconschi este identificat în mod corect ca un fals prieten al ortodoxiei, faptul că PS Ignatie al Hușilor îi cere dlui Baconschi să-i scrie prefața ultimei cărți publicate (https://episcopiahusilor.ro/o-noua-aparitie-editoriala-la-horeb-maladia-ideologiei-si-terapia-adevarului-semnata-de-parintele) nu ridică pentru aceiași ortodocși indignați de intervențiile dlui Baconschi nici un semn de întrebare față de ierarhul Hușilor. Suntem cînd șerpi cu unul, cînd porumbei cu celălalt? Nu ar trebui să fim în același timp și înțelepți, și curați?

Într-un text de anul trecut, dl Baconschi mărturisea că atenția i-a fost atrasă de o predică a PS Ignatie legată de erorile liderului: „Dacă doreşti o poziţie de vizibilitate, demnitatea acelei funcţii să fie de-o fiinţă cu demnitatea caracterului tău. […] Adevărata putere este slujirea! Cînd începi să slujeşti şi să te smereşti faţă de semenul tău, atunci eşti cu adevărat un om mare.” (https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/o-voce-proaspata)

Predica din săptămîna aceasta de la sărbătoarea Sfîntului Dimitrie cel Nou a PS Ignatie se află într-o continuitate perfectă cu predica lăudată în urmă cu un an de dl Baconschi. Parcă ar fi două părți ale aceluiași text. De data aceasta, PS Ignatie dezvoltă discuția despre calitățile liderului, subliniind „nevoia de oameni vigilenți ca slujitori ai Bisericii” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele). Omul vigilent este un om „care-și dă seama cînd se apropie pericolul”.

Mă bucur să văd că apelul meu la atenția față de semnele vremurilor („Nu am văzut ca teologii noștri să discute absența (fizică) a credincioșilor de la sărbătorirea Învierii Domnului din anul acesta ca semn; nu am văzut ca focul care a cuprins catedrala Notre-Dame din Paris în Săptămîna Mare din 2019 să fie privit ca semn, și nici transformarea Sfintei Sofia în moschee” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/marea-transformare.html) nu a rămas fără ecou, iar „capacitatea de a citi semnele vremii” este cerută insistent și de PS Ignatie. Din cîte se pare, însă, ierarhul de la Huși are acum în vedere ceva diferit față de lectura semnelor vremurilor propusă cu ocazia incendiului Catedralei Notre-Dame: „Orice naţiune are un simbol. Când arde simbolul, totul se ruinează. Ca unul care a trăit în Paris, sunt solidar cu poporul francez, care iubeşte frumos şi nefandosit un simbol. Vive la France!” https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-despre-incendiul-de-la-notre-dame-orice-natiune-are-un-simbol-cand-arde-simbolul-totul).

Tîlcuind îndemnul Domnului să fim înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii, PS Ignatie identifică în predica de Sfîntul Dimitrie înțelepciunea șarpelui cu vigilența, care-i permite credinciosului „să depisteze foarte repede pericolul.” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele).

De fapt, privegherea la care ne îndeamnă literatura ascetică ortodoxă are de-a face mai puțin cu pericolul, și mai mult cu menținerea unei stări de prezență în relație cu Dumnezeu; pericolul avut în vedere în acest caz vine din înclinația noastră spre somnul și nepăsarea spirituale, stări care înlesnesc atacurile demonilor și înstrăinarea noastră de Domnul. Trei sunt trăsăturile prin care înțelepciunea șarpelui este interpretată în mod tradițional în cateheza creștină: șarpele își păzește capul cînd este atacat (știe care este organul lui vital, așa cum și creștinii ar trebui să-și apere capul-Hristos), șarpele stă sau doarme încolăcit cu capul în mijloc (protejîndu-și capul de exterior așa cum și credincioșii ar trebui să-și păzească mintea de gîndurile lumești) și se strecoară prin spații strîmte atunci cînd își leapădă pielea (așa cum și credincioșii ar trebui să meargă pe calea strîmtă pentru a se lepăda de Adamul cel vechi). În nici una dintre variante înțelepciunea șarpelui nu este asociată cu o amenințare care ne vizează personal, ci doar cu una la adresa credinței.

Diferența dintre cele două perspective este semnificativă: dacă în interpretarea tradițională, înțelepciunea șarpelui constă în identificarea lucrului care trebuie apărat (capul-Hristos), în interpretarea PS Ignatie înțelepciunea șarpelui este redusă la identificarea pericolului, a lucrului de care trebuie să te aperi. Problema este, evident, că dacă nu știi ce trebuie apărat, te vei teme întotdeauna de ceva. Și, din aceste motiv, ești vulnerabil și devii o pradă ușoară pentru oricine îți semnalează pericolul. 

Este exact schema aplicată de elita pretins creștină în toți acești ani. Impresia mea este că a reușit: după cum am arătat mai sus, profesori de religie ortodoxă au ajuns să predea dintr-o perspectivă care, în esență, pune iubirea lui Dumnezeu în slujba iubirii omului de sine însuși. În cuvintele Sfîntului Ioan Scărarul, „Această învăţătură pîngărită (origenismul) se face lesne primită de iubitorii de plăcere, dînd ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu.” (Scara, în Filocalia, vol. 9, București, 1980,  Cuvîntul V: Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, 29, p. 155)

Care este amenințarea identificată de PS Ignatie în predica sa? Oamenii care lingușesc și liderii cărora le place să fie lingușiți: „Un lider adevărat își alege întotdeauna colaboratori foarte buni, pe care să se bizuie și care să aibă curajul să îi spună unde greșește. Dacă acel lider are disponibilitatea să primească din partea consilierilor săi sfatul care să îl ajute să nu rătăcească, atunci se validează ca fiind un lider autentic. Dacă se înconjoară de oameni slabi, pe care să îi manevreze, va fi un lider slab.” (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-domnul-ne-cere-sa-fim-vigilenti-si-integri-sa-avem-capacitatea-de-citi-semnele sublinierea este în textul original). Ce se poate înțelege de aici? Că un lider slab se înconjoară de oameni slabi. Din acest motiv, un lider slab reprezintă o amenințare pentru comunitatea sau turma pe care o conduce. În același timp, un lider slab reprezintă un semn al vremurilor. Reprezintă un pericol. Dacă am fi înțelepți ca PS Ignatie, am fi vigilenți. Dacă am fi vigilenți, am putea recunoaște un lider adevărat: liderul adevărat este unul care se înconjoară de colaboratori foarte buni (de pildă, ca cei menționați aici: https://www.stiripesurse.ro/teodor-baconschi-adrian-papahagi-radu-preda-mihail-neamtu-si-alti-intelectuali-au-contribuit-la-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor_1421416.html)  

Problema este că în timp ce ne frămîntăm în legătură cu înțelepciunea șarpelui, presupunem nevinovăția porumbelului ca înțeleasă de la sine. La drept vorbind, nici nu prea ne-am dori să fim precum porumbelul, atît de vulnerabil și de delicat. Ca șerpi ni se pare că am mai avea o șansă. Dar dacă nevinovat înseamnă în contextul evanghelic, după cum arată PS Ignatie, neamestecat, integru, înseamnă că nevinovăția este dobîndită mai ales prin refuzul compromisului; nevinovat ca porumbelul este cel care nu-și dobîndește dreptul de a zbura recunoscînd că și șerpii zboară în felul lor, porcii în felul lor și orice lighioană în felul ei. A te tîrî nu este un fel de a zbura. Nevinovat ca porumbelul este cel care refuză să mai zboare dacă zborul lui ajunge să anuleze adevărul zborului.

Poate că dacă toți cei închiși în dosarul Rugul Aprins ar fi putut vorbi, scrie și predica în anii comunismului, efortul intelectualilor „creștini” de occidentalizare a ortodoxiei inclusiv prin susținerea unei viziuni religioase pluraliste ar fi întîmpinat o rezistență semnificativă. Indiferent de responsabilitatea și motivațiile lui Andrei Scrima în apariția interviului din 1957 acordat lui Olivier Clément și a articolului său din 1958 despre renașterea filocalică din România (vezi o polemică interesantă, cu multe observații tăioase, dar plauzibile ale doamnei Isabela Vasiliu Scraba  https://fericiticeiprigoniti.net/benedict-ghius/2055-parintele-benedict-versantul-monastic-al-rugului-aprins)  și chiar dacă toți cei arestați în 1958 ar fi fost oricum urmăriți îndeaproape de Securitate, implicarea lui Andrei Scrima în această poveste, greutatea cu care l-au iertat supraviețuitorii (https://www.observatorcultural.ro/articol/andrei-scrima-maestru-spiritual-2/), și mai ales contribuția lui Scrima la întemeierea spirituală a grupului de intelectuali ortodocși care au ajuns să reprezinte dimensiunea culturală a ortodoxiei românești de după 1990 în ciuda faptului că cel puțin doi dintre supraviețuitorii Rugului Aprins, Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Arsenie Papacioc erau rezervați față de acest grup de intelectuali (spune părintele Arsenie Papacioc despre Andrei Pleșu: „Pleșu mi-a transmis că ar dori să se spovedească la mine. N-a venit. Nici nu eram așa bucuros, mă înțelegeți. Pentru că, de fapt, nu este decât un om foarte comod, pe care inteligența nu-l ajută decât foarte puțin, și care se... scaldă. Oricum, nu-i un element pentru care merită să-mi pierd timpul în dialoguri și polemici” Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, p. 19, https://www.slideshare.net/larydeck/papacioc-arsenie-convorbiri-duhovnicesti-3) sugerează că prestigiul și autoritatea intelectualilor creștini (formați spiritual în relație cu dl Andrei Pleșu) sunt direct proporționale cu măsura în care credincioșii ortodocși și-au pierdut capul.

În loc să amenințe autoritățile civile, Patriarhul ar putea încerca să ajute acest popor să-și regăsească lucrurile care merită apărate cu adevărat (Mircea Platon a vorbit despre ele într-o carte întitulată chiar așa: Ce-a mai rămas de apărat http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/ce-a-mai-ramas-de-aparat-o-carte-eveniment-de-mircea-platon/) Sau poate să nu facă nimic, în continuare. Dumnezeu oricum lucrează, iar noi nu ne punem nădejdea decît în Dumnezeu. Sau ar trebui să o facem, mai ales că vedem deja cît de dureroase devin lucrurile pentru noi de fiecare dată cînd îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze fără noi.  

joi, 29 octombrie 2020

Încă un succes nedeplin (și ne-am dus)

 

Participarea de anul acesta la sărbătoarea Sfîntului Dimitrie cel Nou a fost peste așteptări, dacă ținem cont de condițiile în care ne aflăm. Cu toate acestea, mesajul Patriarhului Daniel a fost unul deosebit de sever la adresa autorităților. Care-i tîlcul?

La aflarea rezultatului votului pentru familie, Patriarhia a observat cu o surprinzătoare satisfacție: „un succes nedeplin ne cheamă la și mai multă speranță și lucrare” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/). Prezența la referendumul din 2018 a fost de 20%; dacă-i scădem pe neoprotestanți și pe catolici, numărul ortodocșilor ar putea fi estimat între 10% și 15%.

Anul acesta la Sf. Dimitrie cel Nou, participarea a fost de aproximativ 35.000 de persoane (https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/pelerinajul-sfantului-dimitrie-cel-nou-se-incheie-marti-peste-33-000-de-oameni-au-trecut-pe-la-racla-sfanta.html). Față de anul 2012, cînd participarea a fost de peste 60.000 de pelerini(https://www.mediafax.ro/social/bilant-patriarhie-peste-60-000-de-pelerini-in-primele-trei-zile-120-au-primit-ingrijiri-medicale-10259721), sau față de anul 2013, cînd participarea a fost de 50.000 de pelerini (https://www.mediafax.ro/social/peste-50-000-de-pelerini-s-au-inchinat-la-moastele-si-icoanele-de-la-catedrala-patriarhala-foto-11570099), sau 60.000 în 2007 (https://www.mediafax.ro/social/peste-60-000-de-pelerini-au-trecut-prin-fata-moastelor-cuviosului-dimitrie-1013795), numărul credincioșilor a fost în 2020 la jumătate față de anii buni, cînd credincioșii umpleau bisericile, iar la admiterea la facultățile de teologie se prezentau și candidați din afara marelui clan clerical.

Dacă e să comparăm participarea ceva mai redusă de la sărbătoarea Sfântului Dimitrie de anul acesta cu participarea slabă de la referendumul din 2018, unde prezența nu a fost împiedicată decît de amenințarea ciumei roșii (agitată inclusiv de domnul Andrei Pleșu, decorat în 2013 de Mitropolitul Ardealului cu „Crucea Şaguniană pentru mireni“, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/andrei-plesu-a-primit-crucea-saguniana-86909.html), am vedea că în timp ce participarea ortodocșilor la referendum a fost apreciată pozitiv de Patriarhie în ciuda faptului că se ridica la un dureros procent de 10-15%, în schimb, participarea surprinzător de mare de la Sf. Dimitrie din acest an, de peste 50% față de anii trecuți, în condițiile determinate de starea generală de alertă și teama personală de îmbolnăvire, a produs o reacție violentă din partea ierarhiei BOR în general și din partea PF Daniel în special.

Nu cred că această reacție este determinată în primul rînd de pierderile înregistrate în luna octombrie de compania de transport persoane Basilica Travel, și nici de scăderea generală a veniturilor instituției BOR în acest an. Nu este vorba despre bani în primul rînd, așa cum are impresia majoritatea adversarilor credinței.

Pe de o parte, neîncrederea și ostilitatea populației față de autorități este în creștere; eforturile influensărilor de a orienta nemulțumirea provocată de pandemie și de a o transforma eventual în ură față de asistații social și populația analfabetă funcțional au eșuat. Nevoia de refacere a autorității bisericești (compromisă prin asocieri necurate cu lideri PSD, printr-o atitudine îngîmfată confundată de unii ierarhi cu gravitatea proprie treptei ierarhice, sau prin aparența de lăcomie și nepăsare), determină ierarhia să trimită semnale oportuniste de solidaritate cu o populație care suportă tot mai greu modul arbitrar și nedemocratic de guvernare al actualei puteri. Asigurarea că Biserica participă la suferința populară, că este parte din această populație în suferință, că este afectată la rîndul ei în egală măsură atît de pandemie, dar și de măsurile lipsite uneori de rațiune, iar de cele mai multe ori de tact și de atenție față de oameni poate atrage simpatia celor care nu se așteptau să vadă în BOR un aliat.

Pe de altă parte, amenințarea cu mînia Sfîntului Dimitrie (https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/patriarhul-daniel-despre-moastele-sf-dimitrie-cel-nou-si-comunism-zpeste-cateva-luni-regimul-a-cazut.html) contrazice direct așteptările pozitive față de cel care avea să ajungă șeful statului la cîteva ore după sublinierea solemnă a rolului binefăcător  al celor de alt neam față de poporul nostru: „În istoria poporului roman, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobîndi libertatea și unitatea naționala, adesea Dumnezeu a lucrat chiar și prin oameni străini de neamul nostru,” spunea Patriarhul Daniel în ziua alegerilor prezidențiale din 16 noiembrie 2014 (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-18578107-patriarhul-daniel-istoria-poporului-roman-adesea-dumnezeu-lucrat-chiar-prin-oameni-straini-neam.htm). (Unii s-au găsit acum să amintească că oricare ar fi fost rolul Sfîntului Dimitrie, Sinodul BOR l-ar fi felicitat pe Ceaușescu imediat după represiunea de la Timișoara. Sper că între timp toată lumea a aflat că afirmația este o manipulare, puterea comunistă publicînd în data de 19 decembrie scrisoarea Sinodului trimisă cu o lună mai devreme cu ocazia realegerii lui Ceaușescu la Congresul al XIV-lea; pentru contextul mai larg al implicării conducerii BOR în zilele Revoluției și în perioada imediat următoare, vezi https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-revolutia-rastoarna-patriarhul-395971)

Atunci, care este sensul afuriseniei? Așa cum liderii BOR au aruncat responsabilitatea dezastrului de la referendum asupra PSD-ului (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/purtatorul-de-cuvant-al-patriarhiei-oamenii-nu-au-votat-si-din-cauza-asocierii-referendumului-cu-liviu-dragnea-1010741), tot astfel cred că se încearcă acum culpabilizarea factorului politic, devenit brusc vinovatul principal pentru scăderea dramatică a numărului de credincioși. Deși aparent participarea la sărbătoarea Sfîntului Dimitrie din anul acesta pare una mai redusă raportată la anii anteriori, în realitate 1.) a fost o participare peste așteptări în condițiile date și 2.) există posibilitatea ca numărul de participanți să fi fost același chiar și în condiții normale, împuținarea vizibilă a credincioșilor de la un an la altul fiind produsă în realitate de împrejurările vieții într-o lume globalizată, împrejurări pe care ierarhii BOR s-au încăpățînat pînă acum să le ignore, cînd nu au profitat de ele.

Din această serie înspăimîntătoare de „succese nedepline” nu vom putea ieși cîtă vreme ierarhii și teologii nu vor să recunoască nici proporțiile copleșitoare ale dezastrului în care ne aflăm, nici propria lor contribuție la „noile succese în munca desfășurată pentru înfăptuirea măreţelor idealuri”…

marți, 27 octombrie 2020

Știința sufletului

În zilele acestea, cînd îi cinstim în mod deosebit pe Sf. Dimitrie Izvorătorul de Mir și pe Sf. Dimitrie cel Nou, amintirea părintelui Dumitru Stăniloae ne poate ajuta să înțelegem că sfinții și celelalte daruri ale lui Dumnezeu ne sunt dăruite nu doar pentru o zi anume, ci pentru prefacerea noastră cea de toate zilele.

În prefața din 1946 a primului volum al Filocaliei, părintele Stăniloae semnala reducerea răspîndirii lucrărilor patristice în cursul primei jumătăți a secolului 20. Este semnificativ că fenomenul se petrecea tocmai într-o perioadă în care, în ciuda celor două războaie mondiale, comorile teologiei ortodoxe ar fi putut să fie descoperite și valorificate fără împotrivirea vreunei forțe ostilă creștinismului. Tot în această prefață, din care am reprodus cîteva fragmente esențiale la final, părintele Stăniloae observa îngrijorat neînțelegerile grave cu care era discutată mistica la vremea respectivă (foarte probabil, observația reprezintă un ecou al polemicii cu Blaga din 1942). Ca remediu, părintele propunea acea „știință a sufletului” elaborată de Sfinții Părinți și adunată în colecții precum Filocalia.

Pe lîngă „mulțimea de motive” pentru care părintele Stăniloae considera că trebuie să folosim știința Sfinților Părinți pentru a putea transforma credința în viață, din textul prefeței am putea desprinde patru motive principale care l-au determinat pe părintele Stăniloae să realizeze traducerea textelor filocalice: 1.) ortodoxia românească se îndepărtase de izvorul ei patristic, 2.) înțelegerea corectă a spiritualității creștine, tot mai străină teologilor și mirenilor ortodocși, începea să fie amenințată de interpretări necreștine sau anti-creștine de origine apuseană și 3.) țara intrase sub ocupația unei puteri anti-creștine.

Slăbirea înțelegerii ortodoxe este menționată în prefață în mod direct, confuzia privitoare la noțiunile creștine fundamentale este amintită în treacăt (deși Blaga nu este numit, părintele Stăniloae demonstrase deja în polemica avută cu doar cîțiva ani înainte pericolul reprezentat de filozofia religioasă a lui Blaga), în timp ce efectele dezastruoase ale ocupației sovietice erau vizibile deja.   

Din punct de vedere creștin, șaptezeci de ani mai tîrziu ne aflăm în condiții mult mai grele: forțe anti-creștine acționează acum asupra ortodoxiei românești în egală măsură din afara și dinăuntrul Bisericii, cerîndu-i în același timp unitatea transcendentală cu false divinități și acomodări vremelnice cu veacul acesta, supunînd-o la diverse experimente in vitro în vederea producerii unei vieți închinată deopotrivă lui Dumnezeu și mamonei; Filocalia și colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, apărute în timpul comunismului și prețuite pînă nu demult de orice ortodox practicant, au ajuns să fie consultate, de preferință în versiunile electronice, doar de oamenii din sistemul teologic universitar obligați să-și îndeplinească cota anuală de maculatură teologică „academică”. În plus, prezența și lucrarea duhovnicilor a devenit discretă spre dispariție, așa cum a dispărut și teologul atent la mișcările sufletești ale poporului. Presupunînd că părintele Stăniloae anticipa această criză duhovnicească în care ne adîncim, atunci acesta ar putea fi cel de-al patrulea motiv pentru care s-a dedicat traducerii și comentării patrimoniului spiritualității ortodoxe reprezentat de textele filocalice.

Ajutorul pe care l-au aflat în Filocalie numeroși ortodocși în timpul comunismului ne este în continuare la îndemînă. Deși nu este singurul ajutor care ne este oferit în aceste vremuri de mare încercare, el este indispensabil trezirii și creșterii noastre lăuntrice. De pildă, atunci cînd ne rugăm, Domnul ne îndeamnă să intrăm în cămara noastră și să închidem ușa (Matei 6, 6). Dar noi nu știm unde este cămara –  nu știm nici măcar dacă avem o cămară și nici cum să-nchidem ușa. Lucrurile acestea le aflăm doar din Filocalie, împreună cu ceva la fel de important: și anume, că nu știm să ne rugăm. Sigur, cum spunea părintele Arsenie Papacioc, „orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune.” Dar asta o spunea un bătrîn filocalic, pentru care orice clipă se deschidea spre veșnicie printr-o „prezență continuă a inimii.”

Cel mult, putem face doar curat uneori, atunci cînd vrem să fim „buni”. Dar nici cum să ne curățim nu știm, pentru că nu știm întotdeauna ce ne murdărește. Duhul necurat care iese din om tinde să se întoarcă cu alte șapte duhuri „mai rele decît el” (Matei 12, 43-45). Aceste duhuri necurate nu sunt doar patimile, ci orice ne stăpînește, împiedicîndu-ne să-i deschidem ușa stăpînului casei – Domnului inimii noastre. De pildă, ideea aparent generoasă că religiile reprezintă diverse drumuri către Dumnezeu, toate legitime, este un astfel de duh necurat care nu vine niciodată singur: toleranța, incluziunea, diversitatea, egalitatea de gen își vor ocupa imediat locul în casa „golită, măturată și împodobită”.

Astăzi, puterile noastre sufletești sunt mult slăbite și din cauza risipirii minții la care ne expunem în lumea online. „A zis avva Pimen: începutul răutăților este răspîndirea.” (Patericul egiptean, Pimen, 43). Înclinația noastră obișnuită spre împrăștiere este mult sporită de noua deprindere de a petrece timpul în media de socializare. Dacă există platforme web creștin-ortodoxe, s-ar putea crede că există și timp împrăștiat cu folos. Filocalia ne distruge însă asemenea iluzii, și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care nu o mai deschidem de multă vreme.

Auzind că trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5, 17), unii nu au mai avut stare pînă cînd au întîlnit pe cineva care să-i învețe cum este posibil acest lucru; pe noi, însă, rutina cu care ne facem rugăciunea nu ne împiedică să dormim liniștiți, cu sentimentul datoriei împlinite.

Prin urmare, Filocalia ne învață „cum se poate omul curăța, lumina și desăvîrși”. Ne trezește dorul de Hristos și neliniștea inimii care se descoperă singură, ne învață cum să ne adunăm mintea și cum să dobîndim pacea inimii. Iar în toate aceste pagini ale ediției românești a Filocaliei suntem îndrumați de părintele Dumitru Stăniloae.

Într-o prezentare a Filocaliei românești, un cercetător catolic exprima o serie de observații de maximă importanță, raportînd intențiile părintelui Stăniloae la rezultatele obținute (Maciej Bielawski, Dumitru Stăniloae and His "Philokalia", http://www.maciejbielawski.com/dumitru-staniloae-and-his-philokalia.html). Astfel, Bielawski e de părere că ediția românească păstrează în același timp duhul filocalic și duhul părintelui Stăniloae; că realizarea unei Filocalii populare, accesibilă pînă și credinciosului lipsit de cultură teologică, pare să fi fost chiar obiectivul părintelui Stăniloae; mai mult, potrivit lui Bielawski, părintele Stăniloae a urmărit să identifice și să refacă o legătură reciprocă continuă între tradiția filocalică, cultura românească veche și Biserică. Pentru noi, aceasta înseamnă că prin selecția textelor filocalice, prin traducerea lor cît și prin comentariile din notele de subsol, Părintele Dumitru Stăniloae nu a făcut doar posibile în românește o serie de texte semnificative ale spiritualității ortodoxe, ci ne pune totodată în relație cu o versiune „personalizată” a unei tradiții care ne-a format și în afara căreia nu ne vom putea regăsi niciodată în ce avem noi mai intim și mai propriu. Știința sufletului este știința persoanei.

După cum am spus, redau în încheiere cîteva pasaje relevante din prefața volumului din 1946. Textul acestei prefețe, care lipsește din edițiile ulterioare ale Filocaliei tipărite din 1993 încoace, este cu atît mai important cu cît pare să cuprindă motivațiile decisive ale întregului proiect:

 

„La noi în ultima jumătate de veac s'au împuținat izvoarele patristice, menite să dea o substanță mai precisă și mai specific ortodoxă predicii și trăirii creștine. Vorbim despre Dumnezeu cu multă simțire, cunoaștem destul de bine dogmele credinții noastre și spunem multe generalități interesante despre ortodoxia noastră. Dar cu toate acestea nu știm deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în puteri cari să ne transforme din zi în zi. Căci în domeniul sufletesc, ca și în cel fizic, nu poți face nimic cu formule generale. Precum nu poți săpa o grădină făcând un gest general, chiar dacă 1-ai repeta mereu, ci trebue să te apuci să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de mișcări precise și pricepute și precum nu cresc florile în ea repezind asupra ei un val de bunăvoință, ci purcezând de fiecare dată la lucrări amănunțite și delicate, așa și în domeniul sufletesc: n'ajunge să-i spui omului în cuvinte duioase să viețuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebue să-l îndrumezi pas cu pas cum să se isbăvească de «uriașii» păcatului, cari îi pun tot felul de piedeci și cum să procedeze pentru a se întări în vieața virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoștinții lui Dumnezeu. Desigur avântul general al credinții este necesar pentru sufletul creștin care vrea să se desăvârșească. Dar tot atât de necesară este cunoștința precisă a legilor sufletului și a piedicilor cari îi stau de-a curmezișul și-i slăbesc încet încet avântul.

Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele și să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebue să-și câștige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru răul in mod statornic și să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel nu va putea face binele la arătare, sau îl va face forțat, trecător sau fariseic. De aceea se pune atâta preț in scrierile Filocaliei pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite și faptele externe pot fi îmbunătățite numai după ce omul s'a deprins să-și urmărească atent orice gând, ca dacă e rău să-l alunge îndată, sau să-l curețe și să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu.

[…] Sfinții Părinți sunt maeștri neîntrecuți într’o știință, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în știința sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, și cunoștința aceasta a lor ne-o pun la dispoziție în aceste scrieri.

[…] Dar înainte de trăirea mistică e necesară orientarea scrupuloasă după cea mai precisă știință a sufletului. Sfinții Părinți nu mai ostenesc să susțină că sufletul trebue îndrumat «în mod științific» și că cea mai înaltă «știință» este cea a călăuzirii sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli «științific» stabilite, a sufletului din treaptă în treaptă, până la virtutea dragostei, omul se umple și in sine și în fața seme-nilor de farmecul cuceritor al unei frumuseți spirituale, al prezenții neînțelese a lui Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou «trăirea» religiei. Dar trăirea aceasta nu e canalizată spre o țintă, pentru a duce sufletul după legi precise spre tot mai multă curăție și dragoste, ci e socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăiri, chiar dacă orbecăește alăturea cu drumul. În concepția Sf. Părinți trăirea își are o valoare numai întru cât este o înaintare cu rânduială spre ținta desăvârșirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne cucerească atunci când se nimerește, sau să o provocăm prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nici o obligație în ce privește păstrarea ei statornică și desvoltarea ei progresivă, spre o țintă clară. Și Sfinții Părinți au fixat în toate amănuntele legile acestei înaintări pe baza unei temeinice cunoștințe a fiecărei fraze din vieața sufletului.

Rărirea traducerilor vechi din Sfinții Părinți, absența altora mai nouă a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli de trăire practică creștină în duh răsăritean. Teologia apuseană, care a fost tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva în loc, fie pentru faptul că protestantismul nu-și pune de loc problema desăvârșirii omului prin sfințirea lui lăuntrică, iar catolicismul urmărește mai mult idealul unui om corect sau destoinic la exterior, fie pentru că substanța trăirilor practice apusene nu se potrivește cu cadrele dogmei și cu duhul răsăritean. Dintr’o mulțime de motive trebue să ne întregim îndeletnicirile spirituale cu această știință a prefacerii în valori practice a tezaurului credinții, umplându-ne sufletul cu substanța densă a trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă.”