Tradiție și înnoire

 

„Toate ne sunt date cu bună măsură!”

Pr. Constantin Sturzu, purtător de cuvînt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html )

 

Ziarul Lumina Virtuală, 1 aprilie 2025: Din dorința de a spori bucuria credincioșilor prilejuită de recenta Unire mondială a Bisericilor, liderii creștini mondiali au salutat inițiativa episcopilor români de a oferi credincioșilor statui animatronice în mărime naturală, articulate, reprezentîndu-i pe Hristos și pe sfinții Bisericii Universale în frunte cu Maica Domnului. Sfinții virtuali sunt echipați cu senzori de sunet și vedere cu infraroșu. În funcție de comandă, sfintele reprezentări 3D îi binecuvîntează pe cei prezenți, stropesc cu agheasmă și răspund la întrebări prin afirmații culese de programatori din chiar operele sau replicile sfinților respectivi. Întrucît meniul oferă utilizatorului posibilitatea de a selecta oricare dintre cele 30 de limbi cunoscute de sfinții virtuali (inclusiv aramaica, greaca veche și latina), ele au fost apreciate în special de profesorii de religie ca material pedagogic indispensabil, echilibrând astfel avantajul incorect de care se bucurau profesorii de educație sexuală prin manechinele virtuale folosite la clasă.

În ciuda faptului că cea mai îndrăgită realizare în rândul populației a fost cea a bebelușului Iisus care făcea pipi numai la oliță și vorbea peltic, ea a fost retrasă totuși temporar de pe piață în urma unor observații ale conservatorilor creștini, care au criticat neseriozitatea acestui produs, în timp ce au privit favorabil restul seriei. După cum se știe, contrar așteptărilor, grupurile de conservatori creștini au văzut în seria de statui digitale aceeași inspirație duhovnicească care ne „ridică la înălţimea provocării cuvântului hristic” (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) proprie credinței vii, lucrătoare. În același timp, conservatorii creștini apreciază în special Hristosul virtual Înviat, care păstrează semnele Pătimirilor și care le spune celor aflați în dreptul lui: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Preotul paroh de la cunoscuta biserică Talpalari din Iași a avut fericita idee de a așeza în dreptul acestei statui virtuale a lui Hristos statuia virtuală a lui Toma, care răspunde prin celebra replică: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Întrucît se pare că nici un canon nu interzice reproducerea virtuală a sfintelor moaște, Sfântul Sinod Român Universal a aprobat producția lor de serie în atelierele de tehnologie digitală ale Patriarhiei Române Globale, spre mîngîierea credincioșilor și spre slava Sfintei Treimi.

Ortodoxia cu ochelari virtuali

 

„Nimic nu s-a pierdut. Totul s-a transformat.

În cele din urmă, industria de microcipuri

Și industria de lumânări își vor da mâna peste țară,

De dragul viitorului sau doar al zilei de mâine.”

Mircea Platon, „Lobby-ul morților”

 

Notă introductivă:

 

         În acest articol arăt că reacția (atît de aprobare, cît și de dezaprobare) față de figurile monstruoase reprezentate de statuile găzduite recent de Primăria Sectorului 1 al Capitalei (https://www.libertatea.ro/stiri/expozitie-de-nuduri-in-primaria-sectorului-1-marcel-ciolacu-romanul-intra-in-hol-isi-face-cruce-si-pleaca-3419743) este grăitoare nu atît pentru confuzia generală cu privire la sensul artei, cît mai ales pentru confuzia generală cu privire la realitate în întregul ei, o confuzie care afectează înțelegerea fiecărui aspect al realității: artă, cultură, economie, politică, religie. Personajul feminin cu cască VR (Virtual Reality, ochelari virtuali) al colecției este astfel reprezentativ pentru lumea noastră prin aspectul degenerat produs de efectele unei viziuni falsificate, virtuală a realității, posibilă prin asumarea separației sofiste dintre limbaj și realitate. Într-adevăr, degradarea ființei captivată la propriu de realitatea virtuală este dureros reprezentată prin statuia Sirenei cu ochelari VR: din făptură seducătoare și misterioasă, sirena „capturată” în plasa realității virtuale devine carcasa ruinată a unei creaturi sinistre.

 

*

 

Sunt timpuri grele pentru Zgîndărilă, adus de creștinii din toată lumea în situația de a nu mai face nimic demn de o superinteligență întunecată. Fără agitația oarbă a creștinilor, lumea nu s-ar scufunda atît de rapid în nisipurile mișcătoare ale întunericului. Probabil că tipul este nu doar dezamăgit, ci și puțin furios văzînd că strategiile subtile, elaborate cu sute de ani în urmă și care se dovedeau ineficiente chiar și cu una sau două generații în urmă, au devenit astăzi inutile. Creștinii au ajuns să-i facă toată treaba, iar Zgîndărilă se plictisește îngrozitor fluierînd a pagubă în Catedrala Mîntuirii. De peste douăzeci de ani, diavolul nu mai umblă furios ca un leu, căutînd pe cine să înghită (1 Petru 5, 8), ci doar își cască plictisit fălcile de fiecare dată cînd grupuri organizate de credincioși ajung în dreptul lui, nedumerite de urechile, mîinile și ochii lui mari. Ca o favoare deosebită, Zgîndărilă le permite totuși credincioșilor privilegiul de a-i adresa și ultima întrebare: „Bunicuțo, de ce ai o gură atît de mare?”

Sensibilitatea ortodoxă nu a fot niciodată deranjată de faptul că intelectuali cu o viziune păgînă precum Andrei Pleșu și/sau seculară precum Baconschi, Patapievici sau Neamțu au fost recomandați de ierarhia ortodoxă ca reprezentanți ortodocși ai culturii creștine; ortodocșii nu-și manifestă surprinderea față de sprijinul mediatic acordat de ASCOR Iași „Școlii Neamțu” prin organizarea unui atelier de „Public Speaking” (https://ascoriasi.ro/introducere-public-speaking). Evident, eutanasierea Mioriței nu se poate face la voia întîmplării, ci în cadru organizat, adică în cadrul turmei și urmînd o tehnică precisă: „Pentru a gândi viitorul României trebuie să rescriem istoria mentalităților balcanice. Miorița – ca arhetip sau metaforă – nu trebuie câtuși de puțin clonată, ci eutanasiată. (Dacă ecologiștii vor cere ca bietul animal să nu sufere, atunci să-i schimbăm măcar gena și să-i controlăm mutațiile culturale).” (https://www.contributors.ro/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/). În schimb, cîteva statui realizate de studenți de la sculptură, găzduite în holul Primăriei Sectorului 1 al Capitalei (https://60m.ro/dincolo-de-canon-expozitie-cu-draci-la-primaria-condusa-de-clotilde-armand/), au produs indignarea pavloviană a adversarilor politici ai USR precum și revolta credincioșilor creștini pentru care useriștii erau oricum niște sataniști. 

Este adevărat că, la prima vedere, tematica expoziției nu reprezintă cel mai fericit mod de a-l aniversa pe Brâncuși, sculptorul materiei transfigurate prin relația cu ideea ei (justificările aduse de curatorii expoziției și de Președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, prof. univ. dr. Petru Lucaci reprezintă simplă logoree administrativă, vezi la https://www.primariasector1.ro/articole/citeste/comunicate-presa/1931/primaria-sectorului-1-gazda-expozitiei-dincolo-de-canon-noua-sculptura-azi; interesante mi s-au părut comentariile dlui Hari Bucur Marcu, vezi la https://www.aktual24.ro/opinii-de-ev-mediu-ciolacu-pus-la-punct-de-un-reputat-critic-de-arta-adevaratul-mesaj-transmis-de-aceasta-statuie/). Dar tocmai pentru că lumea de astăzi este tot mai hotărîtă să trăiască într-un mod care respinge posibilitatea acestei transfigurări, o expoziție care vorbește despre degradarea unei materii abandonată de spirit este poate cu atît mai necesară. Într-un mod de neimaginat pentru generațiile anterioare de creștini ortodocși, astăzi tocmai ierarhia ortodoxă, în complicitate cu o elită sofistă, propune abandonarea materiei ca simplă formă, lipsită de valoare, cu prețul salvării valorilor. Ce sens mai are învierea cu trupul atunci?

Într-adevăr, statuile vorbesc despre dezumanizarea omului de astăzi, iar spațiul unei instituții publice precum primăria este perfect, prin natura ei impersonală, pentru găzduirea unor lucrări cu un asemenea subiect. Faptul că lumea ortodoxă care confundă conservatorismul cu prostia fudulă ignoră efectul devastator al realității virtuale (petiția inițiată de Mircea Platon împotriva digitalizării educației a atins totuși un număr record de 1600 de semnături, în condițiile în care, cu una sau două excepții deloc dezinteresate, inițiativa a fost total ignorată de publicațiile și platformele creștine din România, precum și de oamenii implicați în învățămîntul public românesc), este sugestiv pentru incapacitatea lumii creștine din România de a recunoaște răul și de a i se împotrivi. 

Este secundar dacă lumea ortodoxă de astăzi se conectează pentru a se împotrivi răului sau dacă se împotrivește răului pentru a intra în mediul online; important este că realitatea virtuală este singurul loc unde ortodoxia mai poate fi triumfătoare. Faptul că această lume virtuală este o falsă lume nu reprezintă, pentru majoritatea ortodcșilor, un motiv pentru a renunța la ea sau de a-i denunța găunoșenia. Unde și cum am mai sărbători atunci Duminica Ortodoxiei? În definitiv, nu este și icoana tot o realitate virtuală, vestirea unei îndumnezeiri potențiale? Dar să nu anticipăm subiectul unui viitor articol de-al părintelui Constantin Sturzu (presupunînd că nu l-a scris deja).

Între 1992 și 1996, la Serile Darvari participau părintele Constantin Galeriu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, erau difuzate dialoguri cu alți mari duhovnici și prezentate cărțile unor teologi din perioada clasică precum Sf. Grigorie de Nazianz sau ale unora din secolul XX, precum Losski, Evdokimov ori Schmemann. Două decenii mai tîrziu, în cadrul „Serilor Doxologia”, participă (și sunt discutate cărțile lui) Pleșu (https://doxologia.ro/actualitate/eveniment/andrei-plesu-asa-vorbesc-eu-despre-parabole), sau ale lui Baconschi (în cadrul Serilor Talpalari, realizate la biserica ieșeană unde paroh este pr. Constantin Sturzu). Adrian Papahagi, un intelectual ortodox preocupat să demonstreze că ortodoxia românească nu datorează culturii țărănești decît denaturările proprii unei mentalități naive și chiar semi-păgîne (https://www.facebook.com/papahagi/posts/506735246624071?__tn__=K-R), completează seria de autori a colecției „Eseu” a editurii Doxologia (https://edituradoxologia.ro/colectie/eseu-0).

Faptul că actualii purtători de cuvînt ai ortodoxiei românești, intelectuali mireni și clerici, sunt sofiști (calificare care-i recomandă pentru centrele eparhiale de comunicare, unde ierarhia este determinată de capacitatea, dispoziția și tehnica sofistă de a denatura și compromite adevărurile esențiale) a determinat o slăbire a capacității credincioșilor de a păstra o relație naturală cu realitatea. Sofistica este o subminare a logosului și, prin aceasta, determină o slăbire corespunzătoare a percepției realității. Sofistica corupe rațiunea și compromite percepția realității, subordonîndu-le unui limbaj redus la rîndul lui la tehnică discursivă și sărăcește realitatea subordonînd-o utilizării în vederea satisfacerii dorințelor individuale. Articolele părintelui Constantin Sturzu sunt texte-lecție, care ar trebui studiate atît în orele de apologetică creștină, cît și în cele de filozofie și logică pentru a înțelege mai bine mecanismul gîndirii sofiste. Cînd îmi va permite timpul, voi încerca o astfel de analiză pe baza unei serii de articole semnate de actualul purtător de cuvînt sofist-icat al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, pr. Constantin Sturzu („a sofistica” înseamnă „a folosi în mod conștient raționamente false, care denaturează adevărul.”)

Pînă atunci, însă, iată cîteva pasaje reprezentative:

 

„Conceptul de familie poate fi confiscat și făcut țăndări. Dar nu se va putea confisca și înțelesul cel mai profund, născut din binecuvântarea lui Dumnezeu încă din zorii creației. Esențialmente, nu se va pierde nimic, în pofida unor tragice consecințe în plan social. Doar că se vor separa și mai mult apele. Ceea ce este autentic va rezista, însă, căci va continua să trăiască în Hristos Domnul.” Pr. Constantin Sturzu, Candela Moldovei, mai-iunie 2018, an XXVI, nr. 5-6, p. 3, (https://teologiesiviata.ro/sites/default/files/fisiere/2020/03/interior%20CM%205-6.pdf).

 

Ideea aceasta, că oricum lumea este asumată în Dumnezeu și ocrotită în Dumnezeu orice s-ar întîmpla cu ea în realitate reprezintă o rezolvare sofistă a problemei răului. Afirmînd că ideea de familie rămîne aceeași, chiar dacă realizarea ei nu mai este posibilă din cauza unei falsificări a înțelesului ei, pr. Sturzu reduce realitatea existențială a familiei la o definiție și afirmă salvarea și realizarea familiei prin logosul ei profund. Dar adevărul realității familiei este dat tocmai pentru a fi realizat în istorie, el are valoarea unei chemări, iar familia este o vocație a împlinirii umane demonstrată în modul cel mai plenar în familia creștină, în familia dedicată sfințirii. Nu putem spune că familia este salvată în virtutea existenței acestei chemări adresată de Dumnezeu omului. Ortodoxia valorifică tocmai ideea de conlucrare dintre Dumnezeu și om care face ca ortodoxul să nu poată spune că este mîntuit chiar dacă crede în siguranța mîntuirii dăruită în Hristos. Nu putem spune că realitatea este salvată în ideea ei, cîtă vreme această idee nu este împlinită printr-o creștere a realității în acord cu principiile ordonatoare și orientative ale ideii. Nu putem spune că nu-i nimic că un prunc a murit pentru că oricum a fost botezat, sau că oricum copiii care mor merg la Dumnezeu, care-i problema? Nu putem spune că nu-i nimic că familia este desființată pentru că oricum ea este asigurată în ideea lui Dumnezeu de familie. Nu putem spune că nu-i nimic că ne aflăm în iadul virtual, pentru că Dumnezeu este și acolo. Mi se pare o formă cinică de a consola pe cineva și un mod de a-l transforma pe Dumnezeu într-un spectator pasiv, neputincios, la suferința omenească. Este o perspectivă demonică, care-i propune omului să vadă partea bună a răului nu pentru a se ridica din rău, ci pentru a se împăca cu răul.

Tocmai această disociere între logos și firea creată (disociere care asumă puteri magice în sofistica gnostică practicată în vederea alterării realității prin falsificarea definiției realității), a determinat în ortodoxie pierderea înțelegerii și cultivării complementarității simbolice dintre cuvînt și lume. Pr. Constantin Sturzu refuză realitatea lumii și a răului din lume, reducînd ordinea autentică la cea aflată în Dumnezeu și refuzînd astfel posibilitatea salvării unei lumi despărțită de Dumnezeu prin necunoașterea sau respingerea Lui. Intenția de a opune autenticitatea lui Dumnezeu inautenticității lumii este necreștină și slăbește atotputernicia lui Dumnezeu, care pare neputincios să creeze o lume adevărată, capabilă să-L primească și să-I răspundă Creatorului ei.

O viziune sofistă similară am întîlnit în cazul unui ierarh care ne propune să conservăm valorile satului chiar în condițiile dispariției „ireversibile” a satului, dispariție cu care ar trebui să ne împăcăm:

 

„Bineînţeles că vor mai rămâne încă şi sate asemănătoare cu ceea ce a fost satul tradiţional, însă transformarea ireversibilă a întregii lumi, deci şi a satului, este o evidenţă de care trebuie să ţinem seama.

Cu dispariţia ţăranului, aşa cum l-am cunoscut, dispar şi o serie de valori. Cei conştienţi de însemnătatea pentru poporul nostru a modului de viaţă al comunităţilor rurale vom face tot posibilul pentru a sprijini pe mai departe aceste comunităţi. Totuşi, ţinând seama de schimbările pe care satul le va suferi în actualitate şi în viitor, preocuparea noastră trebuie să fie nu atât menţinerea în viaţă a unor forme, acolo unde ele nu mai sunt viabile, cât mai ales identificarea şi cultivarea valorilor care au generat formele respective. Formele sunt efemere, valorile eterne.” (PS Sofian Brașoveanul, „Pledoarie pentru un sat spiritual”, Deisis, nr. 27/2019, https://www.cbrom.de/index.php/slujitori/ps-sofian-brasoveanul/articole/1077-ps-sofian-brasoveanul-pledoarie-pentru-un-sat-spiritual)

 

Dacă satul este doar o formă, distinctă de valorile țărănești, atunci la fel sunt și familia, și Biserica. Atunci și trupul e doar o formă, iar omul nu este decît un intelect care cultivă valori, pentru care îndumnezeirea nu reprezintă curățirea de patimi și unirea cu Hristos, ci eliberarea de trup. Sub pretextul savării ideii sau valorii, clerici precum Sturzu ori Sofian Brașoveanul falsifică înțelegerea creștină a ideii, a logosului ca rațiune seminală a lumii create, anulînd astfel tocmai posibilitatea salvării creației la care pretind că participă. 

Termenul „sofist” provine din sophia, înțelepciune: dar dacă pentru filozoful propriu-zis filozofia înseamnă căutarea și afirmarea adevărului, pentru sofist, pseudo-filozoful, filozofia înseamnă înțelepciunea de a-ți realiza propriile scopuri prin discurs. Pentru sofiștii din ortodoxia românească, teologia și filozofia nu sunt decît tehnici de adaptare a adevărului la împrejurări sau chiar de producere a adevărului solicitat de împrejurări. Sofistul nu va afirma niciodată un adevăr atunci cînd împrejurările îi sunt potrivnice și asta nu doar pentru că este laș, ci în primul rînd pentru că din punctul lui de vedere adevărul nu există. Sofistul este un tehnocrat al discursului, iar adevărul este pentru el o prejudecată comună, utilă în vederea manipulării interlocutorului. (Din acest punct de vedere, schimbarea succesivă a numelui episcopului Sofian Brașoveanul din Gheorghe, apoi în Serafim transformat încă o dată în Sofian poate fi văzută și ca o cădere treptată dintr-un luptător împotriva balaurului minciunii într-un negociator cu părintele minciunii, reprezentîndu-i chiar interesele, după cum se poate vedea din fragmentul citat mai sus. Din perspectiva discuției de față, este cu atît mai semnificativ că trădarea sofistică, realizată de „Sofian”, a realității sensibile, a pămîntului – a lui „Gheorghe” – duce în mod inevitabil și la trădarea realității inteligibile, a cerului – a lui „Serafim”.)

Pe scurt, dacă doar valoarea inteligibilă există în mod real, iar realitatea sensibilă este lipsită de valoare și demnitate proprii, atunci nu văd de ce nu am saluta proiectele cibernetice care propun nemurirea prin transferul digital al memoriei și gîndirii umane („mind uploading”: https://www.nytimes.com/interactive/2015/09/03/us/13immortality-explainer.html și la https://en.wikipedia.org/wiki/Mind_uploading . Am vorbit pe larg despre acest scenariu în comentariul meu la filmul DEVS: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/devs.html)

Dacă vor să nu cadă în cursa virtuală, credincioșii ortodocși ar trebui să devină cît mai rapid conștienți de faptul că BOR este condusă de o generație de ierarhi și teologi sofiști, solidari cu elita intelectuală sofistă, hotărîți să manipuleze limbajul în vederea adaptării învățăturii de credință la pretențiile acestei lumi (lucru vizibil mai ales în cazul discursului ecumenist, după cum voi arăta într-o intervenție viitoare) și, mai ales, pentru a scăpa de responsabilitatea unei confruntări directe cu nebunia înțelepciunii acestei lumi.

Într-un alt articol, pr. Constantin Sturzu pare însă că ar recomanda tocmai o astfel de asumare curajoasă:

 

„Oriunde ajunge omul, mai ales când cade (adică moare spiritual, se stinge duhovniceşte), se cuvine să fie cercetat precum oaia rătăcită este căutată de păstor. Prezenţa unui misionar sau a unui preot pe internet - dacă acela are discernământ şi bună aşezare duhovnicească - este una dezirabilă, cu o condiţie: să fie ca o pogorâre, nu ca o cădere în acest - dintr-o anumită perspectivă, desigur - infern numit şi infernet.” (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/online-o-pogorare-ina-infernet--278308.html)

 

Sub articolul părintelui Sturzu din Ziarul de Iași apare o recomandare publicitară de lectură pentru alte materiale; unul, întitulat, „femeile vă va mulțumi” (sic!), este ilustrat printr-o imagine pornografică explicită. Nu știu în ce măsură „femeile le va mulțumi” păstorilor care se coboară în infernul absenței lui Dumnezeu pentru a le asigura că infernul nu-i chiar atît de infernal de vreme ce Dumnezeu este prezent și acolo.

Problema este că în realitatea virtuală nu mai ai nevoie de Dumnezeu: realitatea virtuală este percepută ca Dumnezeu, este împărăția unde pot muri și învia la nesfîrșit și unde toate dorințele mele pot fi împlinite. Problema în realitatea virtuală este că nimeni nu este real și că prezența misionarului în mediul virtual, cu sau fără discernămînt, este la rîndul ei virtuală. Virtualul este impenetrabil la real. Misiunea creștină este fie neutralizată în mediul virtual, fie întrebuințată pentru a legitima virtualul, este înghițită de virtual odată cu realitatea. Realitatea virtuală înghite realitate, se hrănește cu realitate, golind-o nu doar de sens, ci și de trup. În afara categoriilor realității, degradarea trupului este accelerată. Realitatea virtuală oferă o eliberare de trup; creștinismul vestește o eliberare a trupului. Două lucruri diametral opuse, dar cu toate acestea amestecate și confundate în mod sistematic de liderii ortodocși sofiști.

Pr. Constantin Sturzu s-a remarcat în ultima vreme printr-o serie de articole în care a vorbit mai degrabă despre avantajele lumii virtuale în viața creștină (am criticat această perspectivă la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/cuprinsi-de-inviere.html ). După cum am arătat mai sus, realitatea virtuală transformă total nu doar înțelegerea realității, ci și înțelegerea răului. Abordarea sofistă a realității anulează problema răului ca rău și doar dintr-o perspectivă sofistă este posibil să vezi avantajele lumii virtuale, avantajele răului. Realitatea virtuală este realizarea digitală a gîndirii sofiste: realitatea este cea pe care ți-o imaginezi (în perioada premergătoare Referendumului pentru familie, Dilema Veche a publicat o serie de texte care propuneau tocmai această abordare a familiei, ca o realitate întemeiată pe opțiunile individului și nu pe natura umană; rezultatul nefavorabil al votului nu a fost determinat direct de observațiile critice aduse de Andrei Pleșu în preajma organizării referendumului, ci de o întreagă campanie, dusă de autorii Dilemei de-a lungul anilor, de subminare a convingerii că există o natură umană creată în anumite condiții de un Dumnezeu personal și care este chemată la împlinire prin relația personală cu El în sânul Bisericii). 

Realitatea digitală ne împiedică să mai vedem răul ca ceva care stă între noi și Dumnezeu, cu scopul dublu de a nu-l mai vedea pe Dumnezeu și astfel de a nu mai recunoaște răul ca rău. Astfel, răul ascunde odată cu natura lui de rău și natura binelui. Binele este ascuns odată în plus de sofiști precum pr. Sturzu, care vor să ne facă să credem că „toate ne sunt date cu bună măsură” (deci inclusiv răul, căderea, dispariția în virtual ne sunt date, https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html), convingere căreia îi răspunde ca un ecou din neant încrederea unei profesoare de religie hotărîtă să meargă „cu Dumnezeu înainte” de-a lungul unei minunate lumi virtuale (de vreme ce, vorba aia, „așa ne este scris”, https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html). În felul acesta, Dumnezeu însuși este luat ostatic și făcut responsabil pentru lumea virtuală în scopul legitimizării ei, în timp ce lașitatea creștinilor și cedarea fără luptă în fața răului sub aspectul digitalizării realității apare ca o formă de ascultare de Dumnezeu.

Avînd în vedere modul favorabil cu care BOR a răspuns digitalizării educației și vieții omului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html), se poate spune că ignorarea deliberată din partea ierarhilor ortodocși a amenințării reprezentată de realitatea virtuală la adresa integrității omului și aprecierea ei pozitivă reprezintă o gravă trădare a învățăturii de credință, a încrederii credincioșilor și a viziunii creștine despre natura umană. 

Reacția generală dezaprobatoare și motivată politic sau doar din prostie față de expoziția de la Primăria Sectorului 1 demonstrează ușurința îngrijorătoare cu care lumea poate fi făcută să rateze esențialul. Iar esențialul este că statuile respective ne reprezintă; ce este încă și mai grav, îi reprezintă chiar și pe credincioșii ortodocși care au ajuns să privească lumea din perspectiva separării spiritului de materie, acceptînd ochelarii virtuali recomandați de liderii ortodocși împreună cu elita neognostică și neoliberală. Captivi în realitatea virtuală acomodată în Biserică în numele deschiderii față de lume, credincioșii vor ajunge să arate și pe dinăuntru, și pe dinafară, precum creaturile expuse zilele acestea în holul Primăriei Sectorului 1. Dar dacă ne-am recăpăta vederea odată cu redobîndirea simțului realității, ne-am îngrozi nu de aspectul acestor statui, ci de gîndurile înfricoșătoare exprimate de carcasele golite de realitate din BOR.

Viața locuibilă

Viețile cele mai singure sunt cele ca o garsonieră,

Viețile ca o vilă sunt cele mai pustii, se văd doar de dinafară,

Viața fără adăpost este rece,

Viața ca o cameră de trecere este la fel de trecătoare ca oricare alta, însă puține vieți sunt la fel de ospitaliere,

Viața ca o chilie dă spre o altă curte, una interioară,

Viața ca o casă țărănească stă locului,

Iar viața ca un mormînt se leagănă.

There's no place like home

  ”I came out of the cold water shivering, but full of joy and peace,” says writer Paul Kingsnorth after being baptized this year's Epiphany, thus becoming a member of the Romanian Orthodox Church (https://orthodoxtimes.com/writer-paul-kingsnorth-was-baptized-in-the-romanian-orthodox-church/). As far as I know, Kingsnorth has always deplored the destructive effects on nature and man neoliberalism had around the world. So probably he will feel even colder when he discovers that, for thirty years now, Romanian Orthodox hierarchs and theologians have supported not only missionaries of neoliberalism such as Mihai Neamțu or H.-R. Patapievici, but also neognostics such as the legion of universal spiritual minds formed by Andrei Pleşu, or conservatives such as Sever Voinescu, dedicated to saving anything that neognostics and neoliberals do not give a damn about – such as the sixpenny ideas of conservatives like Voinescu himself.

In this sense, Kingsnorth cannot but feel at home in the Romanian Orthodox Church, although not necessarily in the sense of the joy and peace he felt after his baptism. Specifically, he will find here the pagan wanderings (New Age spirituality, mindfulness) that he hoped he left behind (https://www.theamericanconservative.com/dreher/paul-kingsnorth-orthodoxy-dark-chamber-baptism/).

It cannot be said, however, that Kingsnorth was not warned: “«He was determined to enter Orthodoxy, but I advised him to moderate his enthusiasm and not to expect to see angels flying through the church, » said the Romanian parish priest of Galway.” (https://orthodoxtimes.com/writer-paul-kingsnorth-was-baptized-in-the-romanian-orthodox-church/). Let us hope that his joy and peace will remain even after he discovers that the place of angels, driven away by the Orthodox hierarchy and academic theologians under the blurred insight of the faithful, has not been left empty, but has been occupied by other winged creatures, only less bright, just waiting for the opportunity to manifest to the full their powers.

Nicăieri nu-i ca acasă

 „Am ieșit din apă foarte înfrigurat, dar plin de bucurie și pace,” declara scriitorul Paul Kingsnorth după ce s-a botezat de Boboteaza acestui an, intrînd astfel în Biserica Ortodoxă Română (https://basilica.ro/scriitorul-paul-kingsnort-botezat-la-manastirea-romaneasca-din-irlanda-se-simte-acasa-in-ortodoxie/). Din cîte știu, Kingsnorth a deplîns dintotdeauna efectele distructive asupra naturii și asupra omului produse de neoliberalism în întreaga lume. Așa că frigul îl va cuprinde cu adevărat de-abia de-acum, cînd va descoperi că, de treizeci de ani, ierarhii și teologii ortodocși români au sprijinit nu doar misionari ai neoliberalismului precum Mihai Neamțu sau H.-R. Patapievici, ci și neognostici precum legiunea de conștiințe religioase universale formate de Andrei Pleșu sau conservatori precum Sever Voinescu, dedicați salvării oricărui lucru pe care neognosticii și neoliberalii nu dau doi bani: cum ar fi, de pildă, ideile de doi bani ale unor conservatori precum Voinescu.

În sensul acesta, Kingsnorth nu poate să nu se simtă în Biserica Ortodoxă Română ca acasă, deși nu neapărat în sensul bucuriei și păcii pe care le resimțea după botez. Mai precis, va regăsi aici și rătăcirile păgîne (zen, mitologie, sufism) pe care își închipuia că le-a lăsat în urmă (https://www.theamericanconservative.com/dreher/paul-kingsnorth-orthodoxy-dark-chamber-baptism/).

Nu se poate spune însă că nu a fost prevenit: „«Era hotărât să vină în Ortodoxie, dar eu l-am sfătuit să-și tempereze entuziasmul și să nu se aștepte să vadă îngerii zburând prin biserică», povestește parohul din Galway.” (https://basilica.ro/scriitorul-paul-kingsnort-botezat-la-manastirea-romaneasca-din-irlanda-se-simte-acasa-in-ortodoxie/). Să sperăm că bucuria și pacea îi vor rămîne și după ce va descoperi că locul îngerilor, alungați cu flit de ierarhia ortodoxă și teologii ortodocși universitari sub privirile încețoșate ale poporului drept-măritor, nu a rămas gol, ci a fost ocupat de alte făpturi înaripate, doar că mai puțin luminoase și care așteptau de multă vreme ocazia de a-și manifesta puterile.

Unitatea cu „frații despărțiți”

Anunțînd Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie 2021) Episcopia romano-catolică de Iași a postat o serie de informații legate de eveniment (http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202101040). Amintind de importanța unității în viața creștinilor, textul semnat de Pr. Iosif Antili, director al Oficiului pentru Ecumenism, descrie întreaga tradiție creștină (ne-catolică?) ca pe o mărturie contradictorie: „Nu putem spera la construirea unei lumi pe principii creştine, atâta timp cât cultivăm spiritul de divizare şi oferim lumii mărturii contradictorii.” Asta, firește, în afară de cazul în care a inclus printre mărturiile contradictorii și mărturia Bisericii romano-catolice înseși. 

Cu toate acestea, vestea bună este că unirea rămîne posibilă de vreme ce, oricum, toți creștinii cred același lucru, doar că exprimat altfel: „Chiar dacă provenim din tradiţii creştine diferite şi ne exprimăm credinţa în moduri atât de variate, nu trebuie să uităm niciodată că la începuturile Bisericii toţi am fost una, în jurul Mântuitorului.” Creștinii sunt încurajați să se „reapropie de frații despărțiți” întrucît orice astfel de „efort sincer … nu poate fi decât lucrarea Duhului Sfânt”. Pentru unitatea creștină nu este nevoie așadar decît de „încredere, apreciere sinceră și credință sinceră”. Problema este că putem întîlni aceste calități și într-o comunitate LGBT, dar asta nu o transformă în Biserică. Ceea ce este propriu Bisericii nu este în primul rînd sinceritatea credinței, ci adevărul ei. O biserică care nu crede sincer în Adevărul în care este întemeiată este o biserică nesinceră, dar rămîne o biserică și va fi judecată ca biserică fățarnică, iar una căzută din credință va fi judecată ca una trădătoare, dar tot ca o biserică. În schimb, o comunitate care crede sincer în valori umane universale nu este o biserică și, cu toată fidelitatea ei sinceră față de valori, ea va fi judecată ca o comunitate care a prețuit mai mult valorile decît izvorul acestora. 

Acesta este motivul pentru care deși este adevărat că prietenia realizează o unitate rară și prețioasă, ea nu este suficientă pentru a realiza unitatea creștină, iar a vedea în prietenie baza suficientă pentru unitatea credinței înseamnă a compromite această unitate. Unitatea creștină este unitatea fraților, nu a prietenilor. În numele prieteniei mele mă pot ruga pentru prietenul meu budist, hindus, evreu, musulman sau catolic, dar asta nu ne face frați în credință. Pentru că despărțirea dintre frați a fost o despărțire de Biserică, „frații despărțiți” din mesajul Episcopiei catolice de Iași nu redevin frați prin împrietenire; nu devin decît, cel mult, prieteni. Nu pot extinde frățietatea lui Hristos cu mine către prietenii mei care nu-l împărtășesc pe Hristos în Biserica cea una în care eu m-am născut în Hristos și trăiesc viața Lui. Frățietatea în Hristos nu este a mea ca să o pot dărui – este a lui Hristos. Iar Hristos o dăruiește celor care „ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21). Eu nu pot oferi oamenilor decît prietenia mea și pot doar mărturisi frățietatea lui Hristos, dar nu o pot oferi unui om și nici nu o pot primi de la om. Nu devenim frații lui Hristos înfrățindu-ne cu frații Lui, ci ne înfrățim cu frații Lui înfrățindu-ne cu El. 

În plus, cum ar putea frații despărțiți de Biserică, adică de Trupul lui Hristos, să se numere printre frații lui Hristos? Frații despărțiți sunt într-o stare de despărțire pe care au ales-o; sunt despărțiți pentru că s-au despărțit. S-au despărțit de frați din momentul în care au intrat în neascultare de Hristos. De aceea, nu putem redeveni frați cu cei care s-au despărțit de noi decît în măsura în care ei revin în prealabil la ascultarea din care au ieșit. Noi nu ne putem recunoaște frățietatea decît în măsura în care o vedem reflectată în ascultarea de Hristos și în împlinirea cuvintelor Lui, păstrate și cultivate de Biserică. Cum reflectă această ascultare cei care rămîn separați de Biserică și care pretind că fac, prin această separare, o ascultare „diferită și în moduri variate”? Cum pot ei repara actul de separare altfel decît printr-o întoarcere? Se pot compensa prin sinceritate erorile unei învățături de credință descumpănită prin separare? Sinceritatea este necesară pentru a-ți recunoaște starea în care te afli în vederea depășirii ei: cît de sincer este programul acesta accelerat de împrietenire interconfesională/interreligioasă care ne este aplicat din mers și care ignoră starea de despărțire de Biserică în care se află frații despărțiți? Ne putem uni prin simpla suspendare a stării de despărțire? Tot ce lipsește unirii creștinilor este semnătura liderilor bisericești pe un document redactat deja?

Episcopul catolic de Timișoara și cel ortodox de Caransebeș nu pot oferi prin urmare modelul adevăratei unități creștine („prezența Preasfințitului Iosif și a Preasfințitului Lucian, a constituit un model, un exemplu că Unitatea este posibilă” https://www.radioresita.ro/412973/doi-episcopi-se-roaga-alaturi-pentru-unitatea-crestinilor-din-caras-severin), ci doar, cel mult, un exemplu de prietenie creștină. Dar oricît de lăudabilă ar fi o asemenea manifestare umană, ea falsifică adevărul unității creștine, care este întemeiată pe sîngele lui Hristos, nu pe afecțiune reciprocă. O unitate întemeiată pe prietenie („Cultivarea prieteniei, apoi urmează și unitatea! SĂ FIM AI SĂI!”) nu doar că nu poate dura, dar va strica în mod inevitabil unitatea frățească existentă și pe care ortodocșii nu au pierdut-o niciodată, în ciuda delăsării cu care o trăim adeseori în Biserică.

Ecumenismul este cel mai puternic obstacol în calea unității creștine. Sub pretextul unității, unirea creștinilor este împiedicată prin pretenția fraților despărțiți de a-i vedea pe toți ceilalți despărțiți, pentru a-i putea împăca apoi. Dar adevărul este că nu toți frații sunt despărțiți, ci că unii s-au despărțit de ceilalți. Ceea ce înseamnă că cei care s-au despărțit sunt mai despărțiți decît cei care au rămas pe loc. Fiind mai despărțiți, sunt frați într-o măsură mai mică și prieteni într-o măsură mai mare.

O vorbă atribuită lui Chesterton ar putea orienta dorința de unitate a creștinilor în direcția bună: „Dacă există întotdeauna erori de ambele părți, înseamnă că erorile nu sunt niciodată egale de ambele părți. Cu siguranță, una dintre părți greșește fundamental.” („If there are always faults on both sides, there are practically never equal faults on both sides. Somebody is substantially wrong.”)

Să avem grijă să nu transformăm o greșeală măruntă într-una fundamentală prin acceptarea propunerii că toate greșelile nu sunt decît simple greșeli, care au produs doar tradiții creștine diferite, lăsînd fondul credinței nealterat.

Cu nădejde, despre speranță

 Domnul Teofil Stanciu mi-a făcut onoarea de a-mi publica în revista Convergențe un text despre speranță („Puterile mărturisitoare ale speranței” https://convergente.ro/puterile-marturisitoare-ale-sperantei/), din care redau în încheierea acestei introduceri un scurt fragment. Eseul vine în continuarea unuia mai vechi, unde încercam să semnalez corespondența dintre speranță ca virtute teologică, pe de o parte și apologetica ortodoxă, pe de alta (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/11/despre-nadejdea-crestina-o-apologie.html). Mi s-a părut important să vorbesc, cu acea ocazie, despre riscurile la care este expusă virtutea teologică a speranței în raport cu acele curente teologice care propun o justificare aparent rațională a speranței creștine fie prin cufundarea deplină în lume, fie prin retragerea deplină din lume, două perspective teologice distorsionate care determină anularea planurilor imanent și iconomic în Sfînta Treime. În textul publicat acum în Convergențe, vorbesc despre relația dintre speranța naturală și cea teologică, subliniind natura teologică a orizontului pe care speranța naturală înnăscută îl mărturisește involuntar și, cumva, inevitabil. Speranța teologică poate salva speranța naturală, precizîndu-i obiectul și condițiile așteptării încrezătoare, doar în măsura în care ea însăși este salvată de cursa promisiunilor unor false eliberări cu atît mai atrăgătoare cu cît par raționale.

Fenomenul universal și în creștere al depresiei, accentuat de actuala pandemie de Covid-19, este determinat și de o slăbire a speranței instinctive a omului. Prin urmare, în „Puterile mărturisitoare ale speranței” am continuat să dezvolt valoarea apologetică a speranței, concentrîndu-mă de data aceasta asupra speranței naturale. Prin felul în care ne așază față de viitor, speranța face nu doar ca prezentul să fie trăit cu încredere, ci îi oferă pînă și trecutului posibilitatea unei împliniri refuzată de rațiune și de experiența imediată. De altfel, textul publicat este urmat imediat de o foarte bună observație a domnului Stanciu în legătură cu relația dintre rațiune și speranță, la care am oferit un răspuns preliminar pe care sper că-l voi dezvolta cît mai curînd. Adaug aici totuși că rațiunea autonomă nu poate împiedica manifestarea speranței, dar îi poate limita puterile, o poate slăbi sau chiar deturna, după cum arăt mai jos. Rațiunea autonomă se întemeiază tocmai pe refuzul de a aștepta un ajutor nesolicitat și neprevizibil. Speranța însă nu ne spune doar că totul va fi bine pînă la urmă, că lucrurile se vor rezolva singure. Speranța nu ne spune că e ceva bun în tot răul, ci că ceva poate fi bun doar pentru că Cineva este acolo, în raza speranței noastre, Cineva care a așezat un bine irezistibil în ordinea creației și a cărui lipsă aparentă trezește puterile speranței, care compensează absența binelui din planul imediat printr-o așteptare încrezătoare a lui într-un viitor recuperator și vindecător. Speranța există pentru că ne naștem într-o lume stăpînită vremelnic și ilegitim de rău. Actul speranței afirmă impostura răului și caracterul bun al lumii. Speranța are un caracter revelator afirmînd în același timp nefirescul răului și posibilitatea biruirii lui.

Cele trei virtuți sunt teologice pentru că sunt personale, ne implică față de Persoana Absolută în calitate de persoane, iar persoana este o categorie teologică. Această înțelegere personală, care presupune ordinea nevăzută, îi este inaccesibilă rațiunii autonome, seculare. Este rațional să așteptăm o rezolvare fericită a unei dorințe în măsura în care există șanse teoretice pentru ca ea să se împlinească. Dar, după cum ne spune Sf. Apostol Pavel, „nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare.” (Romani 8, 24-25). Cu cît o dorință are mai mari șanse de realizare, cu atît este mai rațională și, prin urmare, cu atît reprezintă mai puțin o adevărată nădejde. Rațiunea poate oferi șanse și unei dorințe rele, iar șansele de reușită ale unui proiect criminal precum ideologiile pe care le traversăm de peste un veac cresc odată cu investițiile de inteligență. Ordinea speranței teologice nu este doar nevăzută, ci mai ales este o ordine a unui bine care nu poate decît să-i scape rațiunii seculare.

 Dacă, așa cum am arătat în acest text, speranța ne face să așteptăm un timp al împlinirii dorințelor noastre, este pentru că admitem mai mult sau mai puțin conștient nu doar că împlinirea este posibilă ci, mai ales, că ne este dăruită într-un mod care depășește cu mult participarea noastră, posibilitatea noastră de a determina împlinirea fericită chiar și a unei simple dorințe. Speranța este modul nostru de a participa la o împlinire viitoare și, prin aceasta, ea reprezintă deja o mărturisire de credință într-un bine care nu depinde de noi.

Lipsită de orientarea teologiei creștine, speranța rămîne vulnerabilă în fața încercărilor de falsificare a binelui viitor: ideologiile, jocurile de noroc, mișcările milenariste (vizibile și în reacțiile apocaliptice manifestate în contextul epidemiei de Covid-19 și al vaccinurilor anti-covid), sunt tot atîtea moduri de a deturna și distorsiona speranța naturală prin reprezentarea unui viitor lipsit de obiectul propriu al speranței. Ce este important de menționat în acest caz, este că toate aceste încercări de deturnare a speranței naturale sunt raționale: ideologia, industria pariurilor, promisiunile biotehnologiei, milenarismul sunt moduri raționale de organizare a unui viitor care ar avea șanse teoretice de împlinire. Ele vestesc un „bine” (cu prețul unui rău necesar) care depinde fie total de noi, fie total de  noroc, fie se manifestă exclusiv în afara unei istorii osîndită deja. Comunismul este perceput și astăzi bun în teorie, iar în ciuda dezastrului economic și social produs de neoliberalism, unii continuă să-i aprecieze avantajele. Nu există utopie care să nu se pretindă eliberatoare, chiar și după ce sclavia în care-i aduce pe oameni este incontestabilă.

După cum o știe însă orice creștin, singura eliberare reală este eliberarea de sub stăpînirea morții. Doar cel care a biruit moartea poate oferi eliberarea de moarte. Tocmai pentru că știu acest lucru, ideologii încearcă să ascundă adevărata natură a libertății, oferindu-ne eliberarea de sărăcie sau de nedreptate socială ca forme autentice ale libertății. Dar adevărul este că există sărăcie și nedreptate pentru că oamenii sunt stăpîniți de moarte și de păcat. Speranța oamenilor este astfel deturnată de la viața adevărată, la care speră în mod natural, spre o viață mai bună și mai dreaptă construită artificial pe baza unor principii rele și nedrepte. Cu cît o societate este mai bună și mai dreaptă în teorie, cu atît se manifestă mai nedreaptă și mai inumană în realitate. Împărăția lui Dumnezeu, deși nu este din lumea aceasta, este prezentă în lumea aceasta – nu în teorie, nici doar în realitatea imediată, ci în mod tainic, acționînd asupra realității imediate nu din inima ei, ci din inima Lui Dumnezeu oferită omului.

Cu toate acestea, dacă speranța fiecărui om care vine pe lume vorbește despre un viitor care ar trebui să fie bun în ciuda unui prezent care contrazice această așteptare și în ciuda morții sigure care ne amenință în fiecare clipă a vieții, este pentru că timpul morții poate fi prefăcut în timp al vieții. O rațiune care calculează șansele teoretice de realizare a unei dorințe este irațională, de vreme ce ignoră posibilitatea de fiecare clipă a intervenției morții. Este irațională și atunci cînd refuză orientarea speranței spre cineva care ar putea interveni în chip fericit și inexplicabil în rezolvarea unei situații care părea fără ieșire. Păcatul este o astfel de situație care culminează prin moarte. O rațiune care reduce ordinea vieții la lucrurile demonstrabile empiric este o rațiune infirmă, un caz disperat, dar care, grației speranței, nu va fi niciodată lipsit de speranțe.

Buna orientare teologică a speranței salvează împlinirile vieților noastre, eliberîndu-le de spectrul impersonal al șansei, al calculului sau al unui bine superior determinat ideologic prin ignorarea deliberată a adevărului natural și a celui revelat despre lume și om. Adevărata împlinire este cea care iradiază dincolo de momentul fericit al împlinirii, ajutîndu-ne să o percepem ca dar al Persoanei a cărei prezență este din capul locului solicitată prin însăși natura actului omenesc de a spera. Orientarea teologică a speranței nu face decît să aducă la împlinire speranța naturală însăși.

Într-o viitoare abordare a speranței voi încerca să vorbesc tocmai despre această putere esențială de iradiere a speranței dinspre un prezent încrezător spre un viitor neclar și dinspre prezentul speranței împlinite spre un trecut încă nedeplin vindecat, dar pătruns deja de puterile tămăduitoare ale iubirii descoperită prin lucrarea speranței. Precum tatăl din parabola Fiului risipitor, care aștepta ieșit mult în întîmpinarea fiului, speranței îi răspunde iubirea celui în care ne încredem înainte chiar de a-l cunoaște.

Împlinită ca virtute teologală, speranța ne permite nu doar să vedem în împlinirea unui scop mai mult decît o simplă reușită (determinată de procente variabile de efort personal și „oportunități”), ci și să ne propunem scopuri demne de ea. Doar împlinirea unor astfel de scopuri, care permit cu adevărat manifestarea persoanei în al cărei ajutor nădăjduim, au puterea de a vindeca trecutul. Intenționez așadar să-mi propun un astfel de scop în următoarea abordare a speranței, unde voi vorbi despre puterea ei vindecătoare în relație cu împlinirea pentru care ne pregătește. Din acest punct de vedere, mi se pare că paragraful final al textului meu despre speranță publicat în Convergențe pune un început bun:

 

„Într-adevăr, pare că tot conținutul speranței este legat de timp: nu doar de timpul necesar împlinirii lucrurilor, ci și de un timp al vindecării. Este acel „și mâine este o zi” al lui Scarlett O’Hara. Speranța nu este o simplă dorință ca lucrurile să-mi iasă așa cum mi-am propus, nu este orientată doar spre o finalizare fericită a lucrurilor, ci și spre o reparare a lor: a proiectelor începute și abandonate dintr-o pierdere a încrederii; a relațiilor rănite prin neiubire; a vindecării din boală. Prin orientarea ei spre viitor, speranța mărturisește într-o reparare a timpului irosit în vreun fel sau altul, mărturisește posibilitatea răscumpărării vieții noastre. Speranța ne eliberează de un trecut care altfel ne-ar distruge prin robia necruțătoare a remușcărilor. Dar nu pentru că speranța anulează trecutul, pentru că l-ar șterge ca și cum nu ar conta, ci pentru că, precum în cântecul lui Edith Piaf, «Non, je ne regrette rien», face ca totul – viața mea, bucuriile mele – să înceapă din nou, astăzi, cu Tine.”  

Léon Bloy: Ce creștini lamentabili suntem!

Pentru un preot: Deci acum ați devenit solitar. Nu știu dacă ar trebui să vă felicit, pentru că se pare că vă provoacă suferință, dar există zile în care sunt tentat să vă invidiez, atît de obositor și descurajant îmi pare contactul cu lumea. Într-adevăr, sunt prea mulți idioți.

Cu toate acestea, văd în scrisoarea dvs. un rînd pe care nu îl aprob. „Nu am sufletul unui sfînt”, spuneți, referindu-vă la dumneavoastră înșivă. Îi scrieți acest lucru autorului L’Exégèse des Lieux Communs! Ei bine, atunci vă răspund cu certitudine că eu am sufletul unui sfînt. Sunt la fel de convins că burghezii mei siniștri – proprietarul, brutarul, măcelarul, băcanul –, care toți pot fi niște nemernici oribili, au sufletele sfinților, fiind chemați cu toții, la fel de deplin ca dumneavoastră și ca mine, ca Sfîntul Francisc sau Sfîntul Pavel, la Viața veșnică, fiind răscumpărați cu toții cu același preț: „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!” (1 Corinteni 6, 20) Nu există om care să nu fie potențial un sfînt, iar păcatul sau păcatele, chiar și cele mai negre, sunt doar accidente care în nici un caz nu modifică substanța.

Acesta este, cred, adevăratul meu punct de vedere. Cînd mă duc la cafenea să citesc ziare stupide și fără valoare, mă uit la clienții din jur, le văd bucuria prostească, le aud prostiile ridicole sau blasfemiile și mă gîndesc că mă aflu acolo, printre sufletele nemuritoare care nu știu ce sunt, suflete făcute să laude veșnic Sfînta Treime, suflete prețioase ca duhurile îngerești. Și uneori plîng, nu din compasiune, ci din dragoste la gîndul că toate aceste suflete, oricare ar fi orbirea lor actuală și oricare ar fi acțiunile aparente ale trupurilor lor, vor merge totuși înaintea lui Dumnezeu, care este scopul lor necesar.

Ah! dacă oamenii ar ști cît de frumos este acest lucru! Dar dumneavoastră o știți și ar fi de datoria dumneavoastră să mi-o arătați dacă nu aș cunoaște-o eu însumi. Cît de vrednici de plîns suntem noi, creștinii! Am primit Taina Botezului, a Mirungerii, a Euharistiei, a Hirotoniei uneori... și, cu toate acestea, ne lipsește caracterul!

Există o formă înșelătoare de smerenie care seamănă cu nerecunoștința. Am fost făcuți sfinți de Domnul nostru Iisus Hristos și nu îndrăznim să credem și să spunem hotărît că suntem sfinți! Ah! dragul meu prieten, ce cuvinte frumoase și captivante ar putea spune un predicator care ar fi cu adevărat plin de acest gînd!

(The Pilgrim of the Absolute, edited by Raissa Maritain with an introduction by Jacques Maritain, 1947, New York: American Book-Stratford Press. pp. 223-224. Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Lumină și educație

 

„Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină.” (Psalmi 35, 9)

 

Zăpada, ploaia și aerul hrănesc pămîntul. Lumina face ca rodul pămîntului să crească – nu doar spre hrana noastră, ci și spre împlinirea pămîntului, a roadelor lui și a noastră. Însă lumina nu este doar un ingredient indispensabil chimiei vieții, ci mai cu seamă educatorul creației, în sensul etimologic al cuvîntului. Întrucît în rîndurile următoare voi valorifica sensul etimologic al termenului, amintesc în prealabil că educare („a crește, a înălța”) urmărea creșterea sufletească, iar educere („a conduce”, „a orienta”, din ex, „în afară” și ducere, „a conduce”) urmărea creșterea sănătoasă, deci armonioasă, a trupului (https://www.etymonline.com/word/educate?ref=etymonline_crossreference). Întrucît lumina atrage din pămînt și conduce ascendent spre împlinire viața purtată în pîntecele fertil al pămîntului, sporind lumina proprie vieții, ea poate fi considerată drept cel dintîi și mai de încredere educator al vieții. Prin prezența subtilă și grija delicată cu care se poartă pe deasupra pămîntului, lumina ne oferă un model de manifestare față de cei pe care avem datoria să-i creștem și să-i educăm.

Poate că această înțelegere a făcut ca lumina să fie percepută și ca marele educator al omului. Marile civilizații au apărut prin înțelegerea educației ca aspirație către lumină, manifestată prin datoria omului de a lumina în acord cu principiile clasice ale legii naturale. Dar în zilele noastre educația este înțeleasă doar ca un sistem de reguli care permite adaptarea și integrarea într-o societate ale cărei etaje superioare rămîn rezervate castei care „transmite dinastic bogăția și privilegiile de-a lungul generațiilor” (https://www.theguardian.com/news/2018/oct/19/the-myth-of-meritocracy-who-really-gets-what-they-deserve). În loc să reprezinte un act fundamental de transmitere a experienței generale de viață a unei societăți, procesul actual de educație selectează doar acele elemente care favorizează o dezvoltare intelectuală rapidă asigurată de o înțelegere minimă a mecanismelor sociale, economice și politice. Educația este folosită astfel nu pentru a îmbogăți și dezvolta conștiința umană și relația omului cu lumea, ci, dimpotrivă, pentru a permite funcționarea societății în condițiile unei sărăciri deliberate a semnificațiilor complexe ale lumii omului. Prin noțiunea de „educație activă”, această sărăcire este urmărită în mod declarat în noua filozofie a educației. Deși se revendică de la o pedagogie iluministă, actuala pedagogie ar putea fi numită într-un mod mai adecvat „întunericistă.”

Prestigiul simbolic al edificiilor cunoașterii și credinței, Universitatea și Biserica, a fost preluat și în România de turnul corporatist de oțel și sticlă și de clădirile guvernamentale. Cele două lumini, cea a cunoașterii naturale și cea a cunoașterii supranaturale, au fost abandonate în favoarea unei lumini artificiale, produsă de om nu pentru eliberarea omului de neștiință și necredință, ci pentru supunerea lui față de o autoritate care-și pierde legitimitatea din momentul în care se substituie autorității lui Dumnezeu:

 

„Lenin said that religion is the opium of the people… [But] it is only by believing in God that we can ever criticize the Government. Once abolish the God, and the Government becomes the God. That fact is written all across human history; but it is written most plainly across that recent history of Russia; which was created by Lenin…Lenin only fell into a slight error: he only got it the wrong way round. The truth is that irreligion is the opium of the people. Wherever the people do not believe in something beyond the world, they will worship the world.” (G. K. Chesterton, Christendom in Dublin, citat de Dale Ahlquist aici.)

 

 Analfabetismul funcțional și obezitatea sunt efectele regretabile, dar benigne totuși ale înțelegerii greșite a educației în cele două aspecte, sufletesc și trupesc. Abordînd omul doar ca pe un operator de date, refuzînd puterea cuvintelor și numerelor de a revela frumusețea, ordinea și armonia lumii (tocmai pentru ca omul să nu-și descopere vocația de persoană) și reducînd cuvintele și numerele la funcția de suport al informației, educația actuală deformează omul falsificînd deopotrivă sensul vieții, rolul culturii și adevărul despre om și lume (vezi pe larg la https://www.scoalaclasica.com/copy-of-problemele-%C3%AEnv%C4%83%C8%9B%C4%83m%C3%A2ntului-r-1). 

Cei mai afectați de sistemul actual de educație nu sunt, prin urmare, absolvenții care n-au reușit să asimileze satisfăcător cunoștințele predate și nici cei care, deși le-au asimilat, nu au înțeles cum să le integreze și să le aplice în situații reale, ci indivizii care și-au însușit, odată cu materia disciplinelor școlare, noua viziune despre lume pe care, în actualul plan de învățămînt, disciplinele sunt făcute să o transmită. În mod aparent paradoxal, cei mai afectați de noul model educațional sunt tocmai beneficiarii lui cei mai străluciți. Absolvenții merituoși pot fi inteligenți, silitori și într-o formă fizică perfectă. Dar dacă au ajuns să se perceapă pe sine și pe ceilalți oameni ca pe niște operatori de date, diferiți între ei doar prin viteza de procesare a informațiilor, atunci ei reprezintă cu adevărat dovada cea mai clară a caracterului inuman, distructiv a actualului sistem de învățămînt. În noul sistem de educație, autorii clasici sunt folosiți în mod selectiv și reducționist pentru a compromite viziunea clasică despre lume. Educația de astăzi folosește lumina împotriva luminii, înstrăinîndu-l pe om deopotrivă de pămînt și de cer. Într-o mișcare al cărei sens este opus sensului vieții și educației, noua educație îl atrage pe om din viață și îl conduce spre moarte.

M-am bucurat de aceea cu atît mai mult să descopăr că unele fotografii realizate de dl Andrei Baciu au fost alese ca sursă de inspirație pentru o remarcabilă lucrare muzicală (https://andreibaciu.blogspot.com/2021/02/lucrarea-muzicala-lsnienie-stralucire.html). Prin intensitatea lor, succesiunea de tablouri muzicale reușește (și cu ajutorul unor instrumente neconvenționale, primitive, precum pietre sau bețe) să elibereze lumina din fotografiile dlui Baciu din capcana receptării convenționale a fotografiei de peisaj ca ocazie de relaxare și de „refugiere” într-o „oază de liniște”, așa cum, din păcate, suntem uneori înclinați să o percepem. Piesele muzicienilor polonezi concentrează și totodată prelungesc implicațiile luminoase ale fotografiilor dlui Baciu. Intensitatea muzicală corespunde astfel intensității vizuale a fotografiilor reprezentate, dezvăluind lucrarea miraculoasă dintre misiunea educatoare a luminii, de a conduce lumea spre lumină, și răspunsul smerit al materiei lumii, care-și așteaptă lumina și o urmează ascultător. Fotografiile dlui Baciu ne oferă posibilitatea de a redescoperi natura educativă a luminii și, odată cu aceasta, adevărata sarcină a educației.

Sensul luminii este de a lumina. Natura epifanică a luminii ne dezvăluie nu doar frumusețea lumii, ci mai ales orientarea lumii către lumină (aspect despre care am mai scris și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/lumina-de-care-ne-temem.html). Logosul imprimat lumii de Logosul dumnezeiesc prin actul creației, acele „rațiuni plasticizate” despre care vorbea părintele Stăniloae, este lumina sădită în materie, care orientează materia dinăuntrul ei spre lumină. Astfel, pentru că materia are deja în ea sămînța luminii, logosul luminii create poate chema firea materială creată la împlinire printr-o creștere în lumină cu atît mai mult cu cît împlinirea îi este dăruită creației de un Creator unit, prin Întrupare, cu propria Lui creație.  

Filmul The Dig: despre săpat ca cea mai urgentă obligație a omului pe timp de pace

 

„Nu este ascunzătoare bună pe lumea asta. Numai în mormînt.”

Titus Popovici, Moartea lui Ipu

 

Aflată la mormîntul soțului, Edith Pretty înlocuiește florile veștejite, culegînd cu grijă petalele risipite în jurul vasului. Gestul ei exprimă mai mult decît devotamentul unei soții credincioase omului care o ceruse în căsătorie la fiecare aniversare a zilei ei de naștere începînd cu vîrsta de 18 ani (aveau să se căsătorească în 1926, cînd ea împlinise 42 de ani): este doar o parte din lupta ei de-o viață împotriva morții înțeleasă ca dispariție completă a omului dintr-o lume care nu ar avea nici un sens în absența omului: în Primul Război Mondial, Edith conduce serviciul administrativ al unui spital al Crucii Roșii, ajungînd în 1917 în Franța pentru a lucra acolo pentru Crucea Roșie franceză. (Cunoștințele ei în materie de prim-ajutor sunt de altfel demonstrate cu ocazia salvării lui Basil Brown din pămîntul care se prăbușise peste el la un moment dat în cursul săpăturilor.) Amenințată de moarte încă din copilărie, în urma unei febre reumatice care a generat complicații cardiace, dar și animată de pasiunea tatălui ei pentru arheologie (participînd la descoperirea absidei mănăstirii cisterciene în perimetrul căreia locuiseră între 1907 și 1925), interesul lui Edith pentru trecut ia forma unei misiuni personale, care explică decizia de a cumpăra domeniul de 213 hectare de la Sutton Hoo. Această misiune devine și mai clară odată cu boala și moartea soțului la patru ani după nașterea copilului lor și deteriorarea propriei sănătăți în urma nașterii la o vîrstă înaintată (avea 47 de ani cînd l-a născut pe Robert).

„Cine știe dacă vom mai fi în viață pînă la anul?” încearcă un tînăr argumentul suprem pentru a birui rezistența iubitei. Replica tînărului este surprinsă de Edith aflată pe drum spre un spital din Londra în vederea unei consultații de specialitate. Dar pentru Edith Pretty întrebarea nu este dacă vom mai fi în viață anul viitor, ci dacă la un an de la moartea noastră cineva își va mai aminti de noi. Ce contează că am trăit dacă nimeni nu o va ști, dacă viețile noastre vor dispărea odată cu noi? Interesul ei pentru arheologie crește de-a lungul unor astfel de întrebări. O sănătate șubredă și pierderea părinților, apoi a soțului, au făcut din această întrebare o preocupare vitală permanentă.

Miza filmului The Dig este determinată de nevoia unor personaje precum Basil Brown, Edith Pretty sau Rory Lomax („vărul” lui Edith, personaj fictiv, inventat de John Preston, autorul romanului care a stat la baza filmului) de a confirma pe de o parte continuitatea vieții omenești și, pe de alta, valoarea și semnificația fiecărei vieți. Interesul personal și vital pentru trecut al unor nespecialiști este astfel opus interesului profesional, detașat, al specialiștilor din echipa de arheologi de la British Museum și de la Muzeul din Ipswich, pentru care istoria nu reprezintă decît un domeniu complex și fascinant de studiu.

Pe măsură ce simte că viața o părăsește, Edith devine tot mai nesigură. Dorința ei de a verifica dacă ceva rămîne, dacă ceva rezistă morții, slăbește de la o zi la alta, în timp ce descoperirea corabiei anglo-saxone avansează, ca și cum vasul nu ar fi descoperit, ci construit sau mai bine zis pregătit pentru moartea ei:

 

Pretty: We die. We die and we decay. We don’t live on.

Brown: I’m not sure I agree. From the first human handprint on a cave wall… we’re part of something continuous. So, we… don’t really die.

 

Același sentiment i-a determinat lui Rory, vărul lui Edith, interesul pentru fotografie:

 

Peggy: So, what drew you to photography?

Rory: Oh, I suppose it’s … It’s just a way of trying to fix things as they… as they go past. Keep what’s vital from being lost.

 

De fapt, după cum am menționat deja, Rory Lomax este un personaj fictiv. În realitate, fotografiile au fost făcute de două profesoare la domiciliu – visiting school teacher – , Mercie Lack și Barbara Wagstaff, pasionate de fotografie și arheologie, aflate în vacanță în zonă în vara anului 1939 (https://www.nationaltrust.org.uk/sutton-hoo/features/conservation-in-action-at-sutton-hoo.) John Preston, autorul romanului The Dig după care a fost făcut filmul omonim, este nepotul lui Peggy Piggott. Chiar dacă Preston a descoperit povestea săpăturilor de la Sutton Hoo de-abia în 2004 (https://arstechnica.com/gaming/2021/02/review-the-dig-brings-a-famous-archaeological-find-to-vivid-life/), înrudirea dintre el și Peggy este relevantă în special în raport cu miza existențială a descoperirii trecutului așa cum a formulat-o Basil Brown, evocînd înrudirea dintre Basil, tatăl și bunicul lui. Nu este vorba doar despre regăsirea semnelor vieții din trecut, operațiune care poate fi făcută și în mod solitar, ci mai ales despre participarea la efortul comun de a face vizibilă, de a redescoperi valoarea continuității vieții omenești și solidaritatea ei în fața morții. Este vorba mai ales despre transmiterea atenției față de viață prin cultivarea, prin educarea acestei atenții, aspect subliniat în film prin relația dintre cele trei generații de săpători din familia Brown: „‘Cause that’s what my father taught me, and what his father taught him”, îi spune Basil soției. Iar May precizează: „ You always told me your work isn’t about the past or even the present. It’s for the future. So that the next generations can know where they came from. The line that joins them to their forebears. Isn’t that what you always say?” 

Orice efort de a păstra această linie intactă, sau de a o redescoperi, reprezintă un mod de a săpa. Mai mult, reprezintă un mod de a dobîndi recunoașterea noastră, odată cu recunoașterea celor de demult. Basil era convins că nu i se va recunoaște nici un merit în descoperirea de la Sutton Hoo; fără condițiile impuse de Edith, probabil că lucrurile așa ar fi rămas. Este important de reținut că doamna Pretty a condiționat donația tezaurului către British Museum de recunoașterea contribuției lui Basil Brown, lucru care s-a realizat doar mult mai tîrziu, rezerve pe cît de academice, pe atît de barbare („snobbery”, îi atrage atenția Pretty lui Phillips), întîrziind dorința doamnei Pretty. Dezgropîndu-i pe cei uitați, Basil Brown împiedica uitarea de sine a celor din prezent, acordînd recunoașterea umanității celor din trecut odată cu recunoașterea bunicului și a tatălui său, continuîndu-le atenția și grija față de pămînt. Dacă istoria nu este decît studiul personalităților, întrerupînd astfel legătura dintre ele și restul oamenilor din trecut, atunci ea este cea mai inumană dintre științe. Regele nu reprezintă un statut uman excepțional: monarhia ereditară și de drept divin este proprie fiecărui om. Pierdut prin Cădere, atributul nostru regal este redobîndit prin Botez, cînd devenim frați ai Regelui.

Tocmai pentru că viața este atît de fragilă, regăsirea ei prin cultivarea trecutului este indispensabilă:

 

Rory: If 1,000 years…were to pass in an instant…what would be left of us?

Peggy: This. And parts of your watch. Torch. Fragments of the mug.

Rory: But every last scrap of you and I would… disappear.

 

Este însă cu totul improbabil ca Edith Pretty să-i acorde lui Peggy „binecuvîntarea” discretă de a se „bucura” de viață, respectiv de a-i deveni infidelă soțului ei printr-o aventură cu Rory: „I’m sure work like yours is very sustaining” îi spune încurajator Edith „but it’s not enough. Life is very fleeting. I’ve learnt that. It has moments you should seize.” Dar oricît de trecătoare i-ar fi părut viața, lui Edith i-ar fi fost imposibil să ofere un asemenea sfat. Educația victoriană, modelul părinților misionari, devotamentul personal și sentimentul datoriei, modestia și stăpînirea de sine (care au determinat-o să refuze propunerea lui Churchill de a-i acorda un titlu nobiliar), credința ei creștină în legătură cu care filmul tace în mod inexplicabil (de altfel, creștinismul este complet scos din discuție de film, poate pentru a nu compromite șansele filmului pe o piață creștinofobă), totul contrazice pînă și posibilitatea ca Edith să gîndească ceva asemănător cu sfatul acordat lui Peggy în film.

Cînd Brown descoperă o placă de lemn într-una din movile, observă, scuzîndu-se pentru compromiterea ei: „Excuse me. Time had altered that piece of wood to compacted sand. I didn’t guess its age correctly. I speculated Viking, but I think that’s older. Anglo-Saxon.” De asemenea, cînd Robert îl invită la călătoria cu „vasul” anglo-saxon, Brown răspunde îngăduitor: „I don’t think that ship is sailing anywhere. You know, it’s just compacted sand. There’s nothing holding it, except time.”

Dar pentru că trecutul este îmbibat de timpul omului, care nu este un simplu timp, timpul nu poate preface trecutul în simplu nisip. Timpul omului dă formă și sens timpului prin urma omului și face ca lumea să conserve acest sens, chiar și atunci cînd trupul care a dat formă și sens s-a topit: tumulul de pămînt a topit structura de lemn a vasului, dar vasul e cel care a dat nu doar forma alungită a movilei de pămînt (mai degrabă decît aratul milenar al terenului, așa cum bănuise în mod plauzibil, dar greșit, Basil Brown), ci și axa movilei prin orientarea vasului funerar, cu sau fără trupul omenesc înăuntru, spre răsărit.

Fotografiile făcute de Rory nu surprind doar un grup de oameni dedicați activității importante de recuperare a urmelor unui trecut îndepărtat. Sunt ele însele urmele unor oameni care-și manifestă, prin atenția față de trecut, propria lor umanitate. Fotografiile devin astfel o serie de artefacte prețioase, care mărturisesc orientarea omului pe axa luminii, de la vest la est, la aproape un mileniu și jumătate de la evenimentul îngropării unui important lider anglo-saxon de-a lungul singurei axe în care ne descoperim ca oameni.

Nu este nici în prezent sigur dacă monumentul funerar de la Sutton Hoo a reprezentat efectiv un mormînt sau dacă a fost doar un cenotaf. Analize recente au descoperit fosfat în solul care a mistuit nava, păstrîndu-i doar conturul, ceea ce ar putea însemna că un trup uman a fost depus acolo în trecut (https://www.britishmuseum.org/collection/death-and-memory/anglo-saxon-ship-burial-sutton-hoo). Este cert însă că monumentul a fost dedicat unui rege anglo-saxon (creștin sau păgîn – obiectele creștine găsite în tezaur nu indică în mod obligatoriu identitatea creștină a destinatarului, vezi observațiile de la https://ejournals.bc.edu/index.php/elements/article/view/8979/8101). Majoritatea istoricilor tind să lege monumentul de Raedwald, rege al East Anglia, mort în 624 (primul rege al anglilor din est care a trecut la creștinism, https://en.wikipedia.org/wiki/R%C3%A6dwald_of_East_Anglia, dar a cărui soție a rămas păgînă, manifestîndu-și ostilitatea față de creștinism, fapt care ar putea explica atît ambivalența obiectelor descoperite în camera funerară a vasului, cît și ideea în sine de a folosi o barcă funerară ca vehicul simbolic al călătoriei spre lumea de dincolo). Chiar dacă filmul este lipsit de referințe creștine (silueta unei biserici vechi se vede la un moment dat în timpul deplasării lui Basil Brown pe bicicletă), creștinii nu pot să nu fie receptivi în mod special față de ideea mormîntului unui rege necunoscut, care, pe deasupra, mai și lipsește din groapă.

Deși inițial tumulul a urmărit să sublinieze importanța celui îngropat, importanța i-a fost determinată ulterior de eventualitatea existenței unor obiecte valoroase care, dincolo de profiturile unor căutători de comori sau de glorie, ne-ar putea îmbogăți cunoașterea trecutului. Dar oricît de fertile ar fi informațiile diverse legate de anumite personalități sau evenimente din trecut, dacă ignorăm motivul principal pentru care strămoșii noștri își îngropau morții rămînem din toată această cunoaștere a trecutului cu mai puțin chiar și decît jefuitorii de morminte. Dacă tot ce reținem din povestea de la Sutton Hoo este că anglo-saxonii nu erau niște barbari, cum observă entuziast Charles Phillips, arheologul de la Cambridge („It’s Dark Age, by Jupiter! Sixth century! This changes everything. These people were not just marauding barterers. They had culture! They had art! They had money!”), asta nu înseamnă decît un singur lucru: că barbarii suntem noi. De fapt, modalitatea strict științifică a receptării descoperirii de la Sutton Hoo ne arată că adevărații barbari nu erau triburile germanice care au invadat Britania pe apă între secolele V-VII, iar acum, în 1939, amenințau să o facă din nou, însă pe calea aerului, ci oamenii educați care veneau din universități și dintr-o Biserică care se adapta tot mai mult vremurilor. Adevărații barbari sunt cei care uită de destinul omului de a birui moartea. Adevărații barbari sunt cei pentru care trecutul vorbește doar despre trecut, cînd, de fapt, trecutul ar fi rămas mut dacă nu ar fi fost orientat spre viitor, cu fața spre răsărit.

Barbar nu este cel care vede mormîntul ca pe o ascunzătoare, ci omul care ignoră comoara adevărată din orice mormînt. Ce ascunde mormîntul? Faptul că nu este nimeni înăuntru. Moartea nu vorbește doar despre absența vieții, ci mai ales despre imposibilitatea învierii. Dar monumentul funerar de la Sutton Hoo este dedicat cuiva care nu se (mai) află acolo. În ambarcațiunea anglo-saxonă (navă cu rame, spre deosebire de cele vikinge cu pînze) nu s-au găsit decît obiecte ale unei culturi anglo-saxone prospere, cu unele influențe creștine – dar nici o rămășiță umană. Faptul poate sugera, așa cum se teme uneori Edith, că nu mai rămîne nimic din noi după moarte. Sau poate spune mai degrabă că, deși este făcut din pămînt, omul nu-i făcut să rămînă pămînt. Prin urmare, nu poate rămîne în pămînt. Pămîntul poate hrăni și păstra omul pînă cînd omul răspunde chemării de a înălța pămîntul odată cu sine.

Fiind astupat în permanență, adevărul trebuie dezgropat în permanență. Uneori, adevărul este cu atît mai adînc îngropat prin dezgroparea lui parțială. Chiar și atunci cînd un vestigiu este dezgropat integral, cum s-a întîmplat cu tezaurul de la Sutton Hoo, el poate fi folosit pentru a ascunde încă și mai adînc acel adevăr de care suprafața prezentului se teme. Cînd suprafața minte, adevărul adus la suprafață nu este niciodată tot adevărul. Prezentarea adevărului într-un timp mincinos nu urmărește decît să împiedice întoarcerea la adevăr. De fiecare dată cînd epoca mincinoasă pretinde că a adus la suprafață mărturii ale trecutului, e semnul că trebuie să coborîm mai în adînc. Nu pentru a verifica autenticitatea istorică a acelor mărturii, ci pentru a le confrunta cu adevărul de dincolo de groapă.

Un prezent care se pretinde superior trecutului în virtutea unei narațiuni progresiste va interpreta sistematic trecutul într-un mod care să-i confirme superioritatea. El se va revendica întotdeauna de la un trecut superior epocii anterioare reinterpretînd sau reinventînd evoluționist narațiuni întemeietoare lipsite de condiția continuității în timp ce respinge ca mit orice manifestare a fidelității față de un trecut care ne obligă să-l ascultăm:

 

Pretty: My childhood home was built on a Cistercian convent. I helped my father excavate the apse.

Brown: That speaks, don’t it? The past.

 

Iar adevărul se dezgroapă de la vest la est, axa nemiloasă a morții fiind corectată și supusă axei generoase a vieții, estul și vestul, răsăritul și apusul fiind reperele cerului și pămîntului deopotrivă. Trecutul vorbește pe această direcție și tace cînd este raportat la alte coordonate. De aceea, ca un adevărat săpător (nu arheolog, cum o corectează pe Edith cînd aceasta îl prezintă fiului ei), Basil Brown este și un atent urmăritor al cerului, autor de altfel al unei cărți de astronomie de popularizare, care cuprindea hărți și tabele cerești. Brown nu este un simplu săpător, un „digger”, ci un dezgropător, un „excavator”. Este un „worthy pioneer”, precum duhul bătrînului Hamlet (Hamlet, I.5), care a urcat pînă la terasa castelului pentru a-și adînci fiul în măruntaiele adevărului.

Prin urmare, Pretty se înșela cînd considera că săpăm pentru a-i întîlni și dezgropa pe cei morți („We’re digging down to meet the dead. Disinterring them, in fact.”) Săpăm nu pentru a descoperi Evul întunecat, ci pentru a ieși din el, pentru a ieși din nepăsarea noastră față de viață și față de lumină și pentru a scoate trecutul din întunericul proiectat de uitarea prezentului. Săpăm pentru a descoperi ceea ce omul a sperat dintotdeauna, din clipa cînd îi așeza pe cei dragi în groapă: că mormîntul este gol și că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).

Frămîntarea lui Edith Pretty, legată de asigurarea memoriei în fața uitării, este cu atît mai urgentă în condițiile unui război. Războiul nu se duce doar pentru resurse și teritorii: se duce mai ales în numele unei anumite istorii și al unei anumite memorii împotriva altei istorii și altei memorii. Prin urmare, ce trebuie făcut pe timp de pace și mai ales atunci cînd războiul pare a fi iminent, este să săpăm. Monumentele trecutului pot fi mai redutabile decît șanțurile de apărare, pentru că, fără aceste monumente, în șanțuri ori în spatele lor nu se va afla nimeni care să împiedice trecerea adversarului. Faptul că Basil Brown renunță la colaborarea cu Muzeul din Ipswich (în vederea excavării unei mari vile romane), preferînd „the minor venture”, cum o caracterizează indignat un arheolog, a deschiderii unui șantier la Sutton Hoo în ciuda posibilității suspendării lucrărilor (din cauza războiului), are sens tocmai în preajma unui eveniment care amenință viitorul unei națiuni. Pentru a salva viitorul este nevoie de un trecut tare și ferm.

Stratul roman al istoriei Angliei este remarcabil din punct de vedere istoric și el a fost recuperat încă din scrierile englezești medievale prin atribuirea rolului de fondator al Britaniei lui Brutus, fondatorul semi-legendar al Romei republicane. Dar sfîrșitul perioadei romane a Britaniei vorbește despre o decădere copleșitoare, determinată atît de noua ordine anglo-saxonă, neinteresată de nici unul dintre elementele fundamentale ale civilizației romane („this lack of interest on the part of the Saxons in the social machinery of Roman Britain – in its daily life, its communications, its villa system, its organized army and its central government – is an interesting and unexplained feature of their settlement.” D. M. Wilson, The Anglo-Saxons, Thames and Hudson, London, 1960, p. 41), cît și de o degradare morală accentuată, prealabilă invaziei anglo-saxone, adîncită și accelerată odată cu valurile succesive de năvălitori anglo-saxoni, determinînd astfel incapacitatea populației autohtone de a rezista spiritual și militar noii culturi:

 

         „At the time when Gildas was writing (adică în prima jumătate a sec. VI, nota mea, G. F.) there was a Christian church in Britain. Gildas uses Latin to address the rulers he excoriates and regards Britons, at least to some degree, as Roman citizens, despite the collapse of central imperial authority. By 597, when St Augustine arrived in Kent, England, or at least most of it, was populated by adherents of Anglo-Saxon paganism, and the new rulers did not think of themselves as Roman citizens.” (https://en.wikipedia.org/wiki/De_Excidio_et_Conquestu_Britanniae)  

 

Viziunea pozitivistă și presupozițiile evoluționiste contribuiau încă din perioada victoriană nu doar la slăbirea conștiinței creștine a poporului britanic, ci și la pierderea semnificației solidarității specific umane în fața morții. Omul se percepea tot mai mult ca parte infimă și întîmplătoare a unui proces evolutiv impersonal. Modernitatea făcea ca britanicii să semene tot mai mult cu strămoșii lor romano-britanici din secolul V și tot mai puțin cu învingătorii anglo-saxoni. Oricare ar fi fost motivul pentru care Basil Brown a preferat să sape cu șanse minime de a găsi ceva care să-i răsplătească eforturile, în loc să-și continue colaborarea sigură cu muzeul local, este limpede că descoperirea lui a venit pentru britanici în cel mai potrivit moment, contribuind într-un mod providențial la redescoperirea lor de sine într-un moment al istoriei cînd locul lor în istorie și viitorul le erau contestate. Brown și Pretty le-au oferit astfel britanicilor o rădăcină germanică mai tare decît noua mitologie ariană a nazismului. Din simplul motiv că cea anglo-saxonă era adevărată și nu pentru că, așa cum a răsuflat ușurat Charles Phillips, anglo-saxonii aveau cultură și astfel puteau fi în sfîrșit asumați ca strămoși onorabili. Aceasta este povestea adevărată („based on a true story”, ne previne filmul de la bun început), față de care descoperirea adevărului istoric al tezaurului anglo-saxon ar fi trebuit să constituie doar un imbold în vederea dezgropării adevărului profund uman pe care acest tezaur îl celebrează și care constituie rațiunea însăși a străvechiului monument funerar. Dar într-o lume care și-a abandonat misiunea dezgropării adevărului, adevărurile salvatoare rămîn ascunse în cea mai bună ascunzătoare din lumea asta, vorba lui Ipu.  (De altfel, Venerabilul Beda a văzut în ocupația anglo-saxonă o șansă oferită de Dumnezeu pentru renașterea creștină a Britaniei prin convertirea anglo-saxonilor la creștinismul centralizat al Romei, superior creștinismului aproximativ și semi-păgîn al populației autohtone. Vezi Windy A. McKinney, Creating a gens Anglorum: Social and Ethnic Identity in Anglo-Saxon England through the Lens of Bede's Historia Ecclesiastica,  Doctoral thesis, 2011, p. 33-34.)

Dar așa cum, potrivit lui Gildas, lumea romano-britanică a făcut posibilă, prin corupția și înstrăinarea ei de Dumnezeu, invazia și cucerirea anglo-saxonă, tot astfel lumea ortodoxă românească nu face decît să astupe trecutul fie în mod pasiv, prin uitarea în care se scufundă cu atît mai ușor cu cît se virtualizează mai mult, fie în mod activ, construind punți către o cultură ostilă în esența ei creștinismului. Cultura importată la noi de intelectualii grupați în jurul dlui Andrei Pleșu a deformat ortodoxia în ciuda, sau mai degrabă tocmai în virtutea aparentei deschideri a acestei culturi față de creștinism. Ce ar putea veni în lumea ortodoxă de-a lungul acestor punți: o credință mai adevărată? O nădejde mai mare? O dragoste mai fierbinte? Sau doar o iscusință de a face din falsa credință, din lipsa nădejdii și din iubirea de sine noile virtuți teologale? După mai bine de treizeci de ani încă n-am înțeles că cei care au venit și continuă să vină pe aceste punți nu vin pentru a ne cunoaște, nici pentru a se converti. Au venit pentru a ne slăbi, pentru a ușura sarcina cuceririi și convertirii noastre la religia morții. Au venit pentru a ne umple mormintele nu cu morți, ci cu moarte, au venit pentru a ne împiedica să vedem răsăritul în relație cu învierea. În tot acest timp nu au lăsat o clipă lopețile din mîini și fiecare autograf pe care ni l-au dat a ajuns să cîntărească cît o piatră funerară împlîntată la căpătîiul credinței noastre.    

Ce urme lăsăm noi astăzi, după treizeci de ani de religie-și-cultură, glisînd pe ecranul dispozitivelor digitale în căutarea divertismentului sau, precum în cazul ortodocșilor lipsiți de discernămînt, în căutarea spiritualității și misiunii creștine, cum ne propune reprezentantul Mitropoliei Moldovei (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/online-o-pogorare-ina-infernet--278308.html)? Ce urme poate lăsa simpla conservare a unor valori fără lumea care le-a produs, așa cum ne propune un ierarh ortodox care-și imaginează avantajele unui sat tradițional ortodox virtual (https://www.cbrom.de/index.php/slujitori/ps-sofian-brasoveanul/articole/1077-ps-sofian-brasoveanul-pledoarie-pentru-un-sat-spiritual)? Cum le putem arăta acestor oameni, care pretind că vorbesc în numele tradiției ortodoxe, că viziunea lor este atît de barbară încît l-ar face pînă și pe un războinic anglo-saxon să se înfioare, preferînd să înfrunte dragoni sau alte fiare mai puțin periculoase decît clericii și ierarhii ortodocși români de astăzi?

Efortul de a săpa în aceste condiții este cu atît mai dificil cu cît pentru fiecare lopată pe care oricum tot mai puțini îndrăznesc să o folosească pentru a săpa, se găsesc numeroase altele care să pună pămîntul la loc. Precum în Fahrenheit 451, unde pompierii erau incendiatorii cărților și proprietăților celor care citeau, ierarhia BOR nu oferă lopeți, adică instrumentele descoperirii adevărului, decît celor dispuși să îl astupe. Despre un astfel de cler vorbește Gildas pe larg în De Excidio et Conquestu Britanniae:

 

„Cine dintre preoții de azi, cufundați așa cum și sunt în orbirea ignoranței, ar putea lumina prin strălucirea cunoașterii și a faptelor bune precum lumina celei mai clare lămpi pentru toți cei aflați noaptea într-o casă? Care dintre ei este privit ca un liman de obște, puternic și vizibil de departe, pentru toți fiii Bisericii, sau ca o cetate întărită aflată pe vîrful unui munte înalt? (Gildas, The Ruin of Britain and other works, edited and translated by Michael Winterbottom, Phillimore & Co. Ltd., London and Chichester, 1978, 93:2, p. 70.)

 

După toate aparențele, pentru Gildas mustrările din Vechiul și Noul Testament puteau fi aplicate clerului și ierarhiei creștine britanice din prima jumătate a secolului al VI-lea:

 

„Sunteți dușmani ai lui Dumnezeu și nu preoți, învechiți în rele și nu episcopi, trădători iar nu urmași ai sfinților apostoli sau ai slujitorilor lui Hristos: ați auzit cuvintele din a doua citire de la Apostolul Pavel, dar nu ați păstrat în niciun caz avertismentele și nici virtutea lor. Cînd s-au citit acestea, ați stat în altar ca niște momîi care nici nu văd, nici nu aud. Cu toate acestea, în acea zi și în fiecare zi, Pavel a tunat către voi: „Fraților, aceasta este demnă de crezare” și este demnă de toată cinstea. El a vorbit despre ea ca despre ceva de încredere și demn de cinste, voi ați disprețuit-o ca să nu fie de încredere și de cinste. „Dacă cineva dorește o episcopie, bun lucru dorește.” Voi vă doriți nespus de mult o episcopie, dar numai din cauza arghirofiliei voastre și nu pentru înaintarea duhovnicească pe care o dăruiește și nici nu socotiți că lucrarea duhovnicească ar fi potrivită cu treapta arhierească.” (id., 108:3, p. 77; traducerea în română a ambelor pasaje din ediția englezească citată îmi aparține, Gh. Fedorovici)

 

Această barbarie, reprezentată indirect de arheologii profesioniști în filmul The Dig, are ca efect desprinderea omului de trecutul lui și dezorientarea cu privire la viitor. Obiectivul explorării și cuceririi spațiului nu este doar urmarea desprinderii de pămînt, ci și rezultatul renunțării la trecut. Dar tocmai acest lucru face din misiunile spațiale ceva lipsit de viitor. Mai mult: fiecare rachetă care se desprinde de pămînt se îndreaptă împotriva viitorului. Nu există un viitor în afara pămîntului pentru că nu avem un trecut în afara pămîntului. Sensul călătoriei nu este să călătorești, ci să ajungi la destinație, chiar dacă colonizatorii veniți din interval ne spun de treizeci de ani că drumul este mai important decît destinația.

Nu ai nevoie de o rachetă pentru a cerceta cerul: un telescop este suficient și poate că nici măcar acesta nu este necesar:

 

Robert: Would you like to fly, Mr. Brown?

Brown: Oh, but I do. All over the cosmos, every time I look through my telescope.

 

Amazing Stories, revista (americană) pe care o citea Robert, cuprindea povestiri science fiction despre lumile din spațiul cosmic și despre posibilitatea și riscurile colonizării lui. Ca o curiozitate sugestivă, „World That Dissolved” este una dintre poveștile lui John Russell Fearn apărută în numărul din februarie 1939 al revistei lăsată deschisă de Robert pe podea înainte de a se băga în pat. Dar dacă poți călători prin spațiu, nu poți trece dincolo de spațiu decît prin pămîntul din tine.

Prins sub pămînt, Brown se gîndește la bunicul țăran care-l învățase totul despre pămînt. Nu intuiția doamnei Pretty l-a convins să sape la movila principală, pe care o exclusese din capul locului și nici nasul lui de săpător, ci amintirea bunicului care-i dezvăluise secretele pămîntului. Pentru a putea dezgropa trecutul, Basil Brown trebuia să fie îngropat de viu mai întîi. El face o călătorie în lumea morților:

 

Pretty: Did you see something?

Brown: See something?

Pretty: When you were gone.

Brown: Oh… Something did come into my head.

Pretty: What was it?

Brown: My, uh… my grandfather. I have his name. Basil Brown. Farming man. Taught me everything I know about Suffolk soil.

Pretty: And you saw him?

Brown: Oh, I saw nothing at all. I was just…I just thought of him.

Pretty: Well… perhaps he saw you.

 

Dacă monumentul de la Sutton Hoo aparține unui rege păgîn, este cu atît mai remarcabil că adevărata semnificație a descoperirii scapă oamenilor de astăzi: este o mărturie a nădejdii într-o înviere care, în fosta Britanie și în viitoare Anglie, reprezenta o așteptare firească. Această așteptare este, pentru majoritatea creștinilor de astăzi, lipsită de sens. Îndepărtarea noastră de ortodoxie ne împiedică să înțelegem nu doar criza produsă prin distrugerea lumii romano-britanice produsă ori finalizată prin invazia anglo-saxonă din secolele V-VII, ci și să ne recunoaștem în delăsarea spirituală despre care vorbesc cronicari precum Gildas sau Beda Venerabilul.

Precum Robert Pretty, băiatul care visa la călătorii cosmice, navigăm și noi astăzi pe internet, fără dorința de a ajunge undeva, ci de a rămîne veșnic pe orbita unor site-uri sau pentru a ne deplasa în cîmpul gravitațional al unor stele intelectuale. Cu gîndul la lumile posibile și la realitatea virtuală, ne desprindem de trecut, ratîndu-ne viitorul. Ce-i drept, viitorul poate veni și din altă parte decît dinspre răsărit – dar nu va avea viață în el.

Unii ierarhi ortodocși români ne vorbesc plini de ardoare despre faptul că lumea nu contează, ci valorile. Valorile pot fi salvate, lumea nu neapărat. Dar nimeni nu a auzit pînă acum de valori care au murit și au înviat. Numai oamenii mor și învie pentru că atît moartea, cît și învierea se transmit din om în om, nu din valoare în valoare. Viața și moartea se transmit din Adamul vechi în Adamul vechi: învierea din Adamul cel nou în frații Lui.

Clerul ortodox este împăcat cu neînvierea satului românesc cît timp valorile sunt în siguranță. Valorile nu trebuie salvate. Nici măcar nu trebuie să sapi după ele. E destul să le invoci, pentru ca ele să-și facă treaba. În acest caz, nu poți să nu te întrebi de ce mai avem nevoie de preoți și de Sfintele Taine, dacă valorile sunt oricum suficiente. Barbaria ortodoxiei valorilor și barbaria ortodoxiei virtuale, care s-au năpustit simultan asupra credincioșilor ortodocși, sunt astfel infinit mai devastatoare decît invaziile anglo-saxone sau ale vikingilor. De fapt, aceste două viziuni nici măcar nu pot fi numite barbare, pentru că nu ne împing înapoi în trecut, ci ne desprind de trecut. Ele ne împiedică să ne manifestăm umanitatea prin actul simplu de a săpa, adică de a ne adînci în trecut pentru a ne ocroti și asigura viitorul. 

Nu există viață în afara acestei axe dintre trecut și viitor. Înmormîntarea omului este ultima lui pregătire pentru înviere. El este pregătit pentru salvarea pe care a traversat-o în fiecare zi a vieții lui, de dimineața pînă seara: pentru ca lumina Învierii să nu-l găsească nepregătit, omul este așezat cu nădejde pe linia neabătută a vieții.