Diorama (II)

Dacă în dioramele organizate de BOR ar fi incluse și figuri călăuzitoare, nu doar personaje de succes, ar exista șanse ca vizitatorii să se trezească la realitate, asemenea băiatului care l-a întîlnit pe indianul Tonto în filmul Lone Ranger (http://www.imdb.com/title/tt1210819/):  

„So, the windigo. Nature out of balance. The masked man. It's just a story, right? I mean, I know he's not real. Was he?”

„Up to you, kemosabe.”

Dar în vitrinele constituite de canalele ei media, BOR preferă să expună poveștile de succes: poveștile românilor realizați din străinătate, de pildă, sunt promovate de Radio Trinitas într-un mod iresponsabil care nu ia niciodată în considerare prețul pe care un mic număr de oameni l-a plătit pentru acest succes și cu atît mai puțin nereușita majorității. Cum ar spune Tonto, „bad trade!”

Oamenii care se trezesc la realitate tind să plece acasă, precum Will, băiatul din film. Dar dacă toată lumea pleacă acasă, cine mai rămîne în tren, fie el încărcat cu arginți sau cu „viziune”, cu ideea progresului? Cine-ar mai vrea să urce în el? Ce sens ar mai avea un astfel de tren? Și atunci cum rămîne cu progresul?

Este bine că BOR s-a apucat de eliberarea romilor, un proces de durată, din cîte se pare (http://basilica.ro/minoritatea-romilor-de-la-robie-la-libertate-si-sperana-111962.html, vezi și https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/24/robia-romilor-si-imperialismul-moral-american/). Păcat doar că s-a oprit acolo. Se prea poate ca în Hristos să nu mai fie rob și liber, se prea poate că fiecare credincios să fie mădular al trupului lui Hristos. BOR nu are nici o problemă cu asta, cîtă vreme toată lumea rămîne sluga cuiva.

Auzind că Will trebuie să plece acasă, Tonto răspunde mirat: „Acasă?” 

Mai există un acasă? Și dacă există, mai poți ajunge la el? Poate, dacă ai o mască. Pentru ca în felul acesta să nu se afle că, de fapt, ești încă viu.

Diorama

Am întîlnit recent definiția dioramei [1] și imaginea descrisă mi s-a părut dintr-o dată atît de familiară. Unde am mai întîlnit eu această impresie de realitate? La Antipa, da. Și mai unde? În BOR, cumva? E greu de spus, pentru că știm foarte bine că în vastele spații de expunere ale BOR se vorbește destul de mult. Dar, pe de altă parte, avînd în vedere că se spune de fiecare dată același lucru, e destul de probabil să avem de-a face cu un tip mai performant de diorame. 

Dar ce spun figurinele din BOR? Iată, m-am interesat pentru o viitoare ediție a DEX-ului: „Ssst, să stăm cuminți, să nu știe nimeni că suntem aici.”

Notă:

[1] „DIORÁMĂ, diorame, s. f. Tablou de mari dimensiuni (alcătuit din mai multe planuri), care, sub efectul unui joc de lumini (și privit din întuneric), dă spectatorului impresia realității. Reprezentare spațială a unei porțiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine etc., în scopul înfățișării unui ecosistem.”

Potirul și Jacuzzi: două școli de viață diferite

„Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele” Isaia 60:2.

„Sistem jacuzzi - va schimba cada dumneavoastra intr-o baie cu bule de aer cu efect relaxant si detensionant. Este remediul ideal pentru refacerea dupa o zi obositoare. Sistemul jacuzzi va ajuta sa scapati de stres, imbunatateste circulatia sanguina. Sistemul relaxant te ajuta sa ai un somn linistit si imbunatateste circulatia sangelui.” http://www.europrodukte.ro/sistem-jacuzzi.html

Ascult oratoriul lui Händel, Messiah (chiar acest pasaj https://www.youtube.com/watch?v=MOIkm_Lq2Jw) și-mi amintesc de prima mea întîlnire cu cineva care se lăuda că absolvise „școala vieții”. Dovadă că făcuse și pîrnaie. 

Ca toată lumea, auzisem și eu de această școală, dar nu întîlnisem încă pe nimeni suficient de curajos încît să pretindă că a urmat-o integral. Dar mai mult decît supriza de a întîlni un reprezentat al acestei direcții dominante de gîndire și atitudine față de viață, m-a surprins să aflu că înțelepciunea supremă la care ajung alumni acestei școli se reduce la următoare constatare: „viața e ce bagi în gură și ce tragi pe p....” Să fie aceasta sursa bucuriilor simple ale vieții? 

Sigur, reacția mea instinctivă a fost una de refuz. Probabil că refuzul ne ajută să cîștigăm timpul necesar pentru a ajunge la faza de recunoaștere și împăcare. Ce-i drept, deși am trecut de faza șocului inițial într-una post-traumă, tot nu reușesc să mă împac și să recunosc acest principiu, chiar dacă l-am auzit reluat, printre bule, de elita din jacuzzi.

Acuma, nu știu cît de liniștit este somnul elitei, și nici cît de bună circulația sîngelui. Probabil că sunt cel puțin la fel de bune ca somnul și circulația bărbatului în vîrstă de 65 de ani care mi-a împărtășit secretul vieții așa cum este el predat la școala vieții. E destul să spun că omul urca cu roaba plină de mortar la etajul unei clădiri în construcție. Iar dacă nu existau scări pe interior, nu ar fi ezitat să urce cu roaba direct pe schela exterioară.

Într-un fel, e bine să știi dinainte ce vei cunoaște urmînd cursurile unei școli. De pildă, de cînd am descoperit că școala vieții îți oferă niște calificări superioare chiar și celor oferite de Sorbona, nu pot decît să mă bucur că nu mi-am pierdut timpul cu nici una dintre ele. Îmi dau seama că cineva care a absolvit școala vieții mi-ar putea spune că pierderea de timp ar fi fost reciprocă. Foarte probabil, nici una dintre ele nu s-ar fi încurcat cu mine de la bun început. Recunosc, gîndul acesta m-ar face să mă simt la fel de mîndru ca bătrînul pușcăriaș, care se referea la școala vieții cu aceeași emoție cu care unii se gîndesc la Sorbona, dacă i-aș uita pe cei al căror somn este tulburat de faptul că întunericul acoperă pămîntul.

Cu siguranță, maicile care se adresau lui Ceaușescu prin intermediul postului de radio „Europa Liberă” în vederea eliberării părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa urmaseră cursurile altei școli, sau, mai bine zis, școala altei vieți. Printre altele, maicile îi cereau liderului comunist să nu lase „să triumfe răul şi minciuna pe meleagurile minunatei noastre patrii.” (http://adevarul.ro/cultura/istorie/nicolae-stroescu-stinisoara-europa-libera-1_524bda4fc7b855ff56ed4bd5/index.html). Nicolae Stroescu Stînișoară, care reproduce integral scrisoarea măicuțelor, își începea emisiunea în perioada celei de-a doua întemnițări a părintelui Calciu prin cuvintele „Dragi ascultători, astăzi se împlinesc – urma numărul – de zile de cînd zace în închisoare părintele Gheorghe Calciu” (http://adevarul.ro/cultura/istorie/nicolae-stroescu-stinisoara-europa-libera-1_524bda4fc7b855ff56ed4bd5/index.html).

Sunt douăzeci și șase de ani de cînd acest popor este batjocorit, vîndut, negociat, otrăvit cu organisme modificate genetic și mințit într-o limbă modificată genetic. Se împlinesc douăzeci și șase de ani de cînd acest popor a fost arestat pentru a doua oară. După 45 de ani de temniță în numele societății închise, poporul român a rămas întemnițat după 1989 în numele societății deschise.
Sunt douăzeci și șase de ani de cînd elita și ierarhia ortodoxă se mulțumesc să fie doar niște bule în jacuzzi, prefăcîndu-se că nu se-ntîmplă nimic grav, că întunericul nu acoperă pămîntul și că românii pot dormi liniștiți: „Three o'clock and all's well!”.

Problema nu e că întunericul a venit și ne-a acoperit în tura lor. Ci că ne-au cerut să credem că întunericul e tot un fel de lumină.  

Statul român garantează dreptul de încălcare a drepturilor de proprietate

„Runcurel este un sat din comuna Mătăsari, județul Gorj, aflat între două cariere de lignit: Roșiuța și Jilț Nord. La finalul lunii decembrie, Guvernul a emis o hotărâre prin care permite Complexului Energetic Oltenia să exproprieze oamenii contra unui preț unic pe metru pătrat (aproximativ 1 euro) în vederea extinderii carierei Jilț Nord. Exproprierile sunt injuste, iar locuitorii Runcurelului nu știu unde și mai ales cu ce își vor reface viețile.”

Vezi textul integral al anchetei, inclusiv mărturiile localnicilor, la http://www.catavencii.ro/runcurenii-oamenii-nimanui-in-fata-exproprierilor-abuzive/

Cine dorește să ajute cauza localnicilor poate semna petiția inițiată în favoarea lor aici: http://facem.de-clic.ro/runcurel

Cartoful de Alaska

Pînă acum am găsit la supermarket legume, cartofi în special, din Austria, Belgia, Olanda și Germania. Cum ar veni, sîntem pregătiți pentru legumele din Suedia, Finlanda, Danemarca și Norvegia. Într-un an, cel mult doi vom importa în sfîrșit cartofi din Alaska și varză din Somalia.

Cartofii din Alaska au un avantaj nu doar față de varza somaleză, a cărei compoziție indică o foarte mare cantitate de cuarț, ci și față de celelalte soiuri de cartofi: se fac mult mai rapid. Ce-i drept, acești cartofi vor fi modelați, nu cultivați. Dar, în fond, ce este activitatea de cultivare dacă nu o modelare, ne va explica elita cu promptitudine. N-aș întrebuința nici termenul „coacere”, impropriu și chiar riscant cînd vorbim despre o materie atît de instabilă ca zăpada. Este suficient dacă voi spune că acești cartofi seamănă într-o măsură mai mare cu niște bulgări de zăpadă decît cartofii pe care-i știm. Sunt mai rotunzi, mai albi și mai reci. Și da, se topesc imediat dacă nu sunt păstrați în congelator, spre deosebire de cartofii comuni, care pot fi păstrați peste iarnă în balcon și nu încep să curgă pînă hăt încolo, spre sfîrșitul lunii mai.

Cartoful de Alaska promite o serie de avantaje suplimentare. Trecînd peste cel mai important, și anume că nu va exista nici un alt soi de cartof cu excepția lui, cartoful de Alaska va reprezenta cu siguranță o bucurie pentru copiii din România, care vor renunța la plajă în ziua de Crăciun pentru a se bucura nu atît de o masă îmbelșugată, cît de miraculoșii bulgări de ză..., cît de minunații cartofi, vreau să spun. Cartoful de Alaska va reprezenta o compensație și pentru numeroșii părinți care au înghițit gălușca locurilor de muncă create de corporații în România, pentru România. Mai ales că noul cartof va fi modelat direct la locul de desfacere. Pe lînga asta, vedetele vor avea în sfîrșit ocazia alcătuirii unei diete perfecte, care le va aduce cu siguranță greutatea visată. Gospodinele vor primi noua provocare cu neîncrederea, dar și cu disperarea țărăncilor din nuvela lui Vasile Voiculescu, „Ciorba de bolovan”. Elita va lăuda puritatea conținutului. Iar noi ne vom gîndi la ce mai urmează.

Nu cred că va mai urma ceva. Chiar și cartofii de Alaska se vor sfîrși destul de repede. Apocalipsa se va produce în timp ce ne vom chinui să ne convingem că legumele din plastic sînt identic naturale, oamenii de plastic de treabă iar cuvintele de plastic mai expresive decît un răsărit. 

Conștiință

Nu mai știu unde am citit despre Alexandr Soljenițîn că o vreme nu mai scria nimic, ci alcătuia un fel de dicționar al cuvintelor uitate, ieșite din uz în ciuda expresivității lor imense. Cred însă că primele cuvinte uitate sunt tocmai cuvintele rămase în uz, dar întrebuințate în mod greșit sau care au dobîndit o valoare atenuată. Într-o postare anterioară am încercat să atrag atenția asupra sensibilității (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/emotie-si-sensibilitate.html).  Aproape toată lumea a devenit sensibilă astăzi, de la mofturos la coleric, încît adevăratul sensibil, persoana lucidă, curajoasă și atentă, nici măcar nu mai este percepută. Acum aș vrea să atrag atenția asupra conștiinței.

Un comentator, din a cărui (cărei) pagină de FB reiese că este profesor (profesoară), răspunde unui articol despre traficul politic cu bătrîni  (http://www.catavencii.ro/libertatea-presei-de-a-lacrima-pe-retetele-unor-pensionari/) prin îndemnul ca „fiecare sa isi asume parintii pe care ii are si mai terminati cu acest cliseu cu batranii care sunt ai nostri, asa in masa, de parca fiecare batran ar fi la fel”.

Cred că obervația merită reținută întrucît mi se pare reprezentativă pentru tipul de gîndire și atitudine produse de douăzeci și cinci de ani de cinism eliberator croșetat de dreapta românească în eseuri direcționate prin satelit, avînd blagoslovirea teologilor ortodocși de salon, care au văzut în obrăznicia elitei prospere semnul trezviei și în sărăcia săracilor semnul fiarei. Nu poți mîntui ceea ce nu ai asumat, iar săracii pur și simplu nu pot fi asumați. Ei sunt deja condamnați, predestinați la iadul capitalist.

Fiecare să și-i asume pe ai lui, ok, am priceput. Doar că nu pricep cum poți asuma ceva care este deja al tău. Îți poți asuma părinții, îi poți asuma proprii copii? Pentru mine ăsta e un lucru lipsit de sens. În al doilea rînd, asumarea, responsabilitatea nu ar trebui să se manifeste mai degrabă față de cei din jurul nostru? Dar cum poți asuma realități care nu sunt ale tale, precum „sărăcia și nevoile și neamul”? Poate că lucrul e posibil doar în măsura în care tu aparții acestor realități. În măsura în care ți-ai păstrat sau redobîndit conștiința, cunoașterea împărtășită cu alții, sau poate chiar știința de a fi împreună. Asumarea săracilor, bătrînilor, a celor mai slabi de lîngă tine nu înseamnă în acest caz decît un simplu act de recunoaștere de sine, o manifestare a conștiinței. Semnul că ai rămas o ființă umană, în definitiv.  

Intervenția comentatorului confirmă o constatare mai veche, apărută tot în paginile Cațavencilor (singurul ziar bun de citit pentru că e bun de păstrat):

„Pe scurt, România se confruntă și cu o lipsă cronică de empatie față de săraci. Clasa mijlocie e foarte preocupată să-i ignore pe săraci și să limiteze cercul celor care se bucură de politicile guvernului, dar se întoarce sistematic împotriva lor, atunci când săracii votează prost și dovedesc că n-au deloc cultură politică. În orice societate, clasa mijlocie e mult mai aptă să producă schimbarea. Faptul că hipsterii și corporatiștii îi ironizează pe votanții PSD-ului că nu știu să scrie (sau îi calomniază că nu știu să scrie), că sunt prea naivi, că se bucură pentru puțin, că sunt ușor de mituit în campaniile electorale, e, de fapt, eșecul unei societăți. E ca și cum un învățător i-ar face analfabeți pe elevii pe care n-a fost în stare să-i învețe alfabetul. Asta după ce, în 25 de ani, n-a trecut niciodată pe la școală.” (http://www.catavencii.ro/o-tara-care-nu-lupta-impotriva-saraciei-doar-a-saracilor/)

Cred că în mare măsură această nepăsare-spre-dispreț a clasei de mijloc față de săraci este un reflex indus de refrenul neoliberal care susține că săracii sunt săraci pentru că nu vor să iasă din sărăcie. Pentru că sunt leneși, pentru că sunt corupți, pentru că refuză darul libertății. Datele de pe teren spun încă că săracii sunt menținuți în sărăcie tocmai de forțele de ocupație a pieței venerate de propagandiștii neoliberali:

„Nu, nu ne sacrificăm pentru copiii noștri. Nu, nu suntem o generație de sacrificiu pentru ca generațiile care vin să nu mai fie. La asta lucrăm: plănuim, mai mult sau mai puțin conștient, ca toate generațiile care vin să fie din start sacrificate.

Nu o facem prin îndatorarea țării și deficit “mare”, de 3%, o facem printr-o proastă distribuire a veniturilor și printr-o politică de stat care ne spune că, dacă vom cere vreodată mai mulți bani, investitorii vor pleca la alți săraci din lumea asta, dispuși să muncească pe mai puțin.

Apropo de distribuirea veniturilor, tabloul arată astfel: “În prezent, aproximativ două treimi din cheltuielile publice pentru educație revin celor mai înstărite două cincimi ale societății (65,8%), comparativ cu doar 9,9% cât îi revine cincimii celei mai sărace. Până la 61,2% din fondurile publice dedicate educației sunt cheltuite în mediul urban” (raportul UNICEF).” (http://www.catavencii.ro/cand-copiii-nostri-sunt-facuti-si-din-cifre/)

„Philip Alston, raportorul ONU pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului, ne-a explicat săptămâna trecută cam unde ne aflăm. Pe scurt, România e în faza de negare, nu vrea să admită că are o problemă cu sărăcia, deși 40% din populație e expusă acestui risc. Iar dintre copii, 34% suferă de pe urma lipsurilor materiale grave. Partea bună e că, deși suntem săraci, nu banii sunt problema. Potrivit lui Alston, cauzele situației nasoale în care ne aflăm sunt mai degrabă politice: «Dacă România nu îşi rezolvă problema sărăciei, poţi presupune că nu are bani. Dar banii sunt acolo. Faptul că nu se alocă bani pentru eradicarea sărăciei, deşi sunt colectate taxe la stat, reflectă de fapt o decizie politică. Banii există şi este şi mai important că există motive clare pentru care nu sunt disponibili şi mai mulţi bani. Mai multe guverne din România au făcut alegeri la nivel de politici publice pentru a îmbunătăţi traiul celor care erau deja într-o situaţie bună, nu pe al celor mai săraci», a arătat raportorul, citat de Mediafax.” (http://www.catavencii.ro/o-tara-care-nu-lupta-impotriva-saraciei-doar-a-saracilor/)

„EUROSTAT, un studiu pe anul 2014: 15% din gospodăriile românești «cu intensitate foarte ridicată a muncii» trăiesc în sărăcie relativă. Sărăcia relativă se deosebește de aia absolută prin faptul că azi ai bani să iei trei felii de parizer la copii, dar mâine n-o să mai ai nimic, motiv pentru care e bine să nu fii risipitor și să nu arunci pielița, chiar dacă e necomestibilă. Dacă o fierbi bine, iese o supă de te lingi pe degetele înghețate de frig. Media primelor 15 țări din UE este de 5%, iar media celor 12 ultime intrate este de 7%.

Deci, cum ar zice guranii: vin investitorii, cărora trebuie să le dai scutiri de taxe, dar care creează locuri de muncă. Și oamenii muncesc și o duc bine.

Evident, cei 15% de mai sus probabil sunt niște leneși alcoolici care nu vor să-și mai ia un loc de muncă. Sunt din ăia care se duc zece ore la serviciu și dup-aia o freacă la birt pe alocația copiilor.

Asociația Națională a Antreprenorilor: doar 25% din firmele românești privatizate după ’89 mai sunt în viață. Au dispărut peste două milioane de locuri de muncă.

În schimb, un procent mult mai mic de politicieni care au luat șpagă pentru acele privatizări sunt în pușcărie. Nu mai amintim de propaganda europeană a privatizărilor cu orice preț. Și când zic cu orice preț, mă refer la statisticile în care apar costurile umane de mai sus.” (http://www.catavencii.ro/intre-timp-romania/)

„Anticorupția este firma luminoasă în spatele căreia stau unele credințe despre care se consideră că nu trebuie să se mai vorbească. Anticorupția a devenit ceva în sine, o ideologie aparte a străzii care, altfel, refuză ideologia.

Acolo sunt deci niște “adevăruri”. Să vorbim, totuși, puțin despre ele.

Statul să devină foarte mic, pentru că de la stat se fură! Statul e neperformant ca agent economic.

Strict românesc, corupția despre care vorbim acum a fost inventată de “libertate”. A doua zi după căderea lui Ceaușescu, oamenii care munceau la stat au făcut ceea ce făceau și pe timpul lui Ceaușescu: au furat de la stat. N-a fost nici o trecere de la comunism la piață liberă – pur și simplu s-au legalizat niște hoții și au fost amplificate. Dacă înainte se vindeau pui furați sau se cărau acasă rulmenți din întreprindere, acum se întâmpla la fel, doar că la o scară mai mare. Josef Stiglitz zice astfel despre ce s-a întâmplat după ‘89: “Mult prea adesea privatizarea, liberalizarea și macrostabilizarea au fost tratate ca obiective ale reformei. Se făceau statistici cu cât de repede privatizau diferite țări – indiferent că privatizarea e cu adevărat ușoară: tot ce trebuie să faci e să dai pe nimic activele prietenilor tăi, așteptând în schimb o mită”. Corupția e un fenomen organic societății românești de după ’89. Suntem, în mare proporție, produsul acestei corupții. Iar efectele acestui dezastru sunt sărăcia, violența domestică și atâția copii care nu pot să meargă la școală.

[...] Corupția e penală, dar e și o ideologie. Corupția e ideologia celor care vor un stat care nu privatizează tot, care împiedică libertatea pieței și, implicit, dezvoltarea țării.

Ba chiar există o complicitate – asta înțelegi de la guranii de serviciu – între guvernanții corupți și cei 30% din români aflați sub pragul sărăciei. Primii fură și le scapă celor din urmă niște pomeni, mișcare deliberată și criminală împotriva societății neoliberale.

Modelul economic neoliberal – al pieței libere – nu e ideologie, capitalismul este esența umană. Ideologii și ideologisme sunt toate celelalte încercări critice care se opun acestui model. Istoria le-a învins însă o dată pentru totdeauna.

Mai puțină ideologie și mai mult neoliberalism. Ca și cum asta nu ar însemna: mai puțină ideologie și mai multă ideologie.

Să facem mai repede anticorupția și să mergem dincolo de ea, zic. Vom descoperi lucruri interesante despre noi, cum ar fi că degeaba refuzi ideologia când stai cu fundul în ea.” http://www.catavencii.ro/mai-multa-ideologie/

Și, în fine, acest pasaj din numărul de astăzi al Cațavencilor:

„Numai că măsurile din «Pachetul integrat pentru combaterea sărăciei» al Guvernului Cioloș, foarte bune, luate în sine [...] nu înseamnă mare lucru dacă nu se intervine în zona muncii și a măsurilor care să conducă la dezvoltare. Atâta timp cât o treime dintre angajații României lucrează pe salariul minim, atâta timp cât abuzurile împotriva angajaților sunt parte constitutivă a muncii, sărăcia va fi mereu prezentă, ba chiar se va accentua.

[...] Tot măsurile în zona economică sunt cele care pot mușca din sărăcie. Ar putea Cristian Ghinea și Guvernul Cioloș să privească spre randamentul capitalului în România. Ar vedea că este cel mai mare din UE. Altfel spus, investitorii nu sunt acele spirite caritabile care investesc în România mai mult din milă, cum vedem în propaganda neoliberală. Ar mai putea să vadă Guvernul Cioloș că în România venitul se împarte 60% în favoarea capitalului și 40% în favoarea muncii. Invers față de țările dezvoltate ale Europei și departe chiar față de țările din zonă.” (Mihai Radu, „Sărăcie, mizerie, boală, moarte”, Cațavencii, nr. 8, 24 februarie-1 martie, 2016, p. 3).

Calul de dar nu se caută la dinți. Omul, da

Dinții sunt importanți în viața de zi cu zi, dar devin cu atît mai necesari cînd se pune problema supraviețuirii. De pildă, atît stînga, cît și dreapta au dinți puternici: „Ca și la alegerile pentru președinte, HotNews și Antena 3 au împărțit țara în tineri frumoși, deștepți și cu dinți și bătrâni proști fără dinți în gură.” (http://www.catavencii.ro/libertatea-presei-de-a-lacrima-pe-retetele-unor-pensionari/)

Dinții stîngii sînt chiar mai puternici: nici nu ne putem închipui cît de tare e carnea de bătrîn prost fără dinți în gură. Dreapta în schimb, mai delicată, se mulțumește să-i scuipe pe bătrîni, mai ales că și-a rezervat trufandalele, tinerii frumoși. Care se simt atît de onorați de alegere încît se asigură de cîteva ori pe zi, în fața oglinzii, dar mai ales pe HotNews, că au rămași tineri și cu toți dinții în gură.
Nu poți să nu le dai dreptate: cine-ar vrea să fie mîncat de stînga? Asta ar fi ceva nedemn. Un lucru nesănătos.

Emoție și sensibilitate

„Am participat la acest concurs deoarece aici nu se urmărește latura spectaculoasă a interpretării, ci se urmăresc calitatea și profunzimea”, spunea Valeri Sokolov despre Concursul „George Enescu” (http://www.romania-muzical.ro/articole/art.htm?g=2&c=15&a=204). Sper că popularitatea interpretărilor disco-pop ale lui André Rieu nu a afectat între timp exigențele Concursului. Dar observația violonistului ucrainean, pentru care Enescu reprezintă un model întrucît în muzica lui profunzimea, emoția, deschiderea și libertatea sunt împletite, ar merita reținută cu atît mai mult în condițiile promovării unui gen de interpretare care oferă emoție și improvizație fără pic de profunzime. Pentru că această emoție gratuită, superficială, suprimă de fapt emoția veritabilă, cea care permite accesul la profunzime, perceperea ei. Este o emoție insensibilă. Este emoția spectacolului, care tinde să o înlocuiască pe cea a piesei.

Sensibilitatea sănătoasă te face să vezi lucrurile care țin de „decența elementară” despre care vorbea un alt Sokolov, celebrul pianist care a refuzat o valoroasă distincție muzicală pentru că fusese acordată anterior unui critic muzical josnic (http://www.criticalmass.johnbellyoung.com/pianist-sokolov-refuses-cremona-award-blames-norman-lebrecht/). Poate că dacă ne-am educa și sensibilitatea o dată cu emoțiile am reuși să vedem și indecența personală, nu doar „obscenitatea publică”.

Irascibilul nu este sensibil, e doar tîmpit. Sau, ca să folosesc jargonul ortodox, e un om chinuit. Sensibil nu este nici cineva care simte bobul de mazăre ascuns sub douăzeci de saltele. Aceea e doar o persoană gingașă, delicată. Dar poți fi brutal, nedelicat și totuși sensibil. De fapt, în măsura în care este dedicată adevărului, sensibilitatea este întotdeauna brutală. Copilul care anunță că împăratul este despuiat, ce băiat grosolan! Este brutal refuzul unui premiu valoros, dar cît de sensibilă explicația! Este sever ca o judecată de apoi gestul cuiva care, în ciuda furtunii de afară, refuză să se adăpostească sub acoperișul cuiva care-i pune în discuție dreptul de a intra în casă. Pentru că în acea clipă gazdei i-a fost dezvăluită insensibilitatea. Unii rămîn închiși după ușa propriilor emoții. Grigori Sokolov, un om sensibil, și-a văzut de drum:

„[....] Grisha Sokolov is the greatest living pianist in the world — that’s a bold claim, I know, but he manages to do things with a piano that should be categorised under ‘not humanly possible’. In a career spanning over 35 years (he won the Tchaikovsky Competition, the greatest accolade an aspiring pianist can achieve, at the unheard of age of 16) he has released only six or seven recordings — all live, and not ‘live’ as in ‘I’ve cobbled together the best bits of a series of concerts and rehearsals’, but the real deal: one take, one concert, one huge gamble. It would be incredible to listen to him play in London, but Grisha Sokolov won’t play in the UK any more because of our ludicrous visa requirements for artists. And whereas in the past his manager, Franco, could go and get his visa for him, now Grisha himself has to go to the consulate and obtain one in person, giving fingerprints and eye scans.

This he refuses to do. He is of the opinion that for over 20 years he was welcomed into the country and not seen as any kind of security threat, so why should he now have to submit to such checks? To take half a day away from the piano to be prodded and catalogued by immigration officials would be unthinkable for him. Yes he’s eccentric, but it’s not his loss — it’s ours.”

http://www.spectator.co.uk/2011/03/the-greatest-living-pianist/

 

The Sunday of the Publican and Pharisee, Or the Show and the Play

If “One monkey don’t stop the show”, as in Gillian Welch’s song (https://www.youtube.com/watch?v=quvoI4bGXp4), how could a Publican? Ain’t he even less than a monkey? How then could Jesus Christ stop the show, since he’s even less than a publican? 

But why would anybody try to stop the show? What’s wrong about having a part in the show? Nothing, except that in a show you choose your part, while in a play you accept your part, which is given to you. But you may still choose between playing a part in a show, which must go on, and playing a part in a play, which couldn’t possibly end.       

Copiii străzii

În stradă ajung nu doar copiii abandonați de familie și de stat, ci și acei copii a căror familie este strada înțeleasă ca loc de manifestare civică. Chiar dacă sunt adulți, principalul lor devotament nu este față de familie și societate, ci față de stradă și statul care o susține. Noii copii ai străzii sunt cei care și-au abandonat familia, fie prin refuzarea ei, fie printr-un angajament mai degrabă civic față de ea. Ei sunt opera noului model de stat, „statul societății civile” cum îl numește foarte potrivit Alexandru Racu în textul unde-i descrie modul de funcționare (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/17/minoratul-perpetuu/), un stat care-și limitează reprezentativitatea la indivizii care-l susțin strict ca indivizi. Poate că acest tip de stat reprezintă o nouă încercare de a realiza „statul ideal” (după cum sugerează Al. Racu), după modelul celui platonician, unul care „poate ignora structurile și relațiile de familie pentru a trata în mod direct cu indivizii.” (Patrick Henry Reardon, „The Not-So-Good Samaritans”, Touchstone Magazine, April 2003, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-03-038-f. Am inclus un pasaj instructiv din articolul părintelui Reardon în încheierea actualei postări).

Aceasta nu înseamnă că este destul să ieși în stradă pentru a fi recunoscut de noul stat: „Strada? Strada despre care vorbește MM [Monica Macovei] e fiica și nepoata străzii pe care ea a anchetat-o, împreună cu colegii ei de la Procuratura sectorului 1, la mineriada din 14-15 iunie, în curtea de la Măgurele.” (http://www.catavencii.ro/editorial/muscatura-macovei/). Strada poate fi și „mahalaua ineptă” a lui Baconschi (sau Adrian Papahagi http://www.catavencii.ro/mahalaua-lenesa-si-interesata/) atunci cînd nu-și recunoaște elita, adică meritele și mai ales interesele elitei. Dar chiar și copiii străzii recunoscuți de putere ar trebuie să știe că sunt mai degrabă fiii ploii și că o dată cu sfîrșitul politicii destinul cetății omului este hotărît de zeul care coboară sub forma ambasadorului american.

Unii cercetători susțin că jumătate din speciile de animale sălbatice au dispărut în ultimii 40 de ani (http://news.nationalgeographic.com/news/2014/09/1409030-animals-wildlife-wwf-decline-science-world/). Oricît de grav ar fi acest lucru, cred că și mai tare ar trebuie să ne sperie iminenta dispariție a omului ca animal politic, în sensul aristotelician al expresiei. Pentru că atunci lumea ar fi populată numai de fiare și zei.

Patrick Henry Reardon: „The Not-So-Good Samaritans”

“[...] There are two reasons for this necessity of the State, Aristotle went on to affirm, indicating thus the State’s two functions.

First, as we considered earlier, the state exists for the sake of families and those small communities formed immediately by families. (Aristotle termed these latter “villages,” but the concept is profitably expanded to include those lesser and mediating institutions, such as guilds and the like, that Tocqueville called les corps intermédiaires.) Families, Aristotle recognized, are not sufficient unto themselves. The State, therefore, exercises a social and economic service to households and groups of households. There are two points to be emphasized here. First, the State exists for the sake of the family, not the other way around. Second, the State is properly related to its citizens, not primarily as individuals, but as members of families.

In both respects it is instructive to contrast Aristotle with Plato. The latter evidently did not see the family as essential to human life as such, because in the Republic he permitted marriage and domesticity only to the lowest members of society.

The “better sort” do not require it. The children begotten of the elite and “guardian” classes, he believed, should be raised in non-familial nurseries. Plato’s State could thus bypass the structures and relationships of the family in order to deal immediately with individuals. Aristotle, pouring his scorn on this theory, appealed to the most elementary psychology—man’s fundamental domestic sentiment. In Plato’s arrangement, he argued, human beings would be deprived of the normal relationships of family, because “there is no reason why the so-called father should care about the son, or the son about the father, or brothers about one another.” The State, according to Aristotle, has no business interfering in these relationships by which family members are defined.

To place the State in its proper relationship to the family, Aristotle relied entirely on tradition. This is why, again unlike Plato, he had no theory of an “ideal” State.

Recognizing that “the best is often unattainable,” he urged legislators to investigate, through the study of history, “what kind of government is adapted to particular states.” In this way they would discover which form of government is “best, according to the circumstances . . . how the State may be constituted under any given conditions . . . how it may be preserved the longest.” We will learn such matters, according to Aristotle, from tradition. States are constituted within the living traditions of families and those smaller communities formed immediately by families. Families (and more specifically mothers) are the primary bearers of tradition.

Surely the time has come for a reaffirmation of this Aristotelian thesis. To assert that the State exists for the preservation and well-being of families is to lay the foundation for certain kinds of political agendas and policies. It is to indicate, likewise, what should be the State’s attitude toward those theories and practices that show themselves inimical to families. The State must not be neutral in these respects, and basic questions should be posed within this humanizing perspective of domesticity.” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-03-038-f)

 

Cum ce sită cernem cu aceea vom fi cernuți

„Duhul Lui ca un şuvoi revărsat care ajunge până la gât, ca să cearnă pe neamuri cu sita nimicirii.” (Isaia 30:28).

„Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31).

Istoria este locul cernerii. Diavolul și Dumnezeu cern deodată, dar în site diferite. Sita lui Dumnezeu are toate felurile de ochiuri: mari, mici și mijlocii. Sita diavolului are toate ochiurile înfundate.

Nobodaddy

Am terminat de curînd cartea lui Hélène Grimaud, Întoarcere la Salem şi de-abia aştept să o citesc pe următoarea, Lecţii aparte. Sper că Polirom, editura la care au apărut cele două titluri, va publica şi Varations Sauvages (http://www.laffont.fr/site/variations_sauvages_&100&9782221098240.html), prima carte scrisă de cunoscuta pianistă.

Am descoperit în Întoarcere la Salem importanţa relaţiei dintre loc şi muzică, pînă într-acolo încît muzica demnă de acest nume este întotdeauna şi niciodată pe deplin muzica locului (miză ratată de ediţia germană care a preferat un titlu „inspirat”, Cîntecul Naturii http://www.amazon.com/Das-Lied-Natur-Romantische-Fantasien-ebook/dp/B00KG6F45E/ref=sr_1_9?s=books&ie=UTF8&qid=1455625349&sr=1-9&keywords=helene+grimaud). 

 

http://helenegrimaud.com/site/wp-content/uploads/2012/08/default_4316-041.jpg

Îmi doresc ca muziciana să aibă dreptate, iar restaurarea omului să fie posibilă (şi) prin ascultarea muzicii. Poate că în felul acesta va deveni capabil să audă şi muzica locului, muzica pămîntului.

Din păcate, la noi muzica locului poate fi mai greu ascultată. Ea trebuie să treacă mai întîi de bruiajul muzicii sferelor, de autoritatea dirijorului. La noi, dirijorul poate fi oricine ajunge primul la pupitru. Poate fi cineva sau un nimeni. Iar cînd vine vorba de muzica sferelor, atunci el nu poate fi decît Nobodaddy, un cineva, de pildă un tătuc, care este totodată un nimeni.

Taţii îşi doresc ca fiii să le semene, dovada că sunt ai lor. Tătucii îşi doresc ca fiii să simtă ca ei, să audă ca ei, să vadă ca ei. În plan muzical, tătucul nu poate avea percepţia muzicii locului, de vreme ce el însuşi vine de nicăieri. Este o fiinţă pur spirituală. De pildă, nu are urechi pentru muzica Buzăului. Aia este rezervată strict pentru dacopaţi. În schimb, admite că în mod inexplicabil poţi percepe muzica adevărată în locuri precum Stonehenge. Sau la Westminster. La Cambridge sau în Paris.

Dar Hélène Grimaud nu a reuşit să audă muzica locului pentru că a ascultat muzică adevărată, ci pentru că era înzestrată cu un lucru indispensabil. Mai mult decît ureche, avea o calitate pe care elita noastră încearcă într-un mod atît de ridicol să o mimeze: integritate. Aceasta i-a permis lui Grimaud să vadă muzica şi să audă locul şi, totodată, să reziste autorităţii paterne a unui mare dirijor atunci cînd acesta nu auzea şi nu vedea altceva în afara muzicii lui:

“There’s always the syndrome of the parent-child relationship: when someone has known you since you were very young, it doesn’t matter how much more independent, how much older or more mature you get - there is still that element, the dynamic of the relationship that is very hard to successfully transform, and that has nothing to do with the music-making, in the end.” (http://www.examiner.com/article/interview-with-pianist-h-l-ne-grimaud)

În cursul unor repetiţii în vederea înregistrării concertelor mozartiene pentru pian nr. 19 şi 23, Hélène Grimaud a ţinut să introducă alte cadenţe decît cele scrise de Mozart şi la care ţinea dirijorul şi colaboratorul ei de-o viaţă, Claudio Abbado. Dezacordul a dus la un conflict, iar conflictul la separarea celor doi mari artişti:

„She said the issue became a matter of principle: «It would have been for me a sort of sellout», Ms. Grimaud said. «It would have been going with the flow to avoid making waves, and keeping things comfortable and uneventful. I couldn’t do that. That kind of compromise is nothing I want to do with. And neither does he. That’s maybe why we worked together for so many years».” (http://www.nytimes.com/2011/10/31/arts/music/helene-grimaud-and-claudio-abbado-part-ways.html)

Dar la noi lumea execută cadenţele chiar şi dacă nu apare cineva de calibrul lui Abbado. „Ah, păi cum, nu ştii? Aşa a zis Ababudu. Adică nu, Dadabubu.”

–– Cine?

–– Nobodaddy.

Locuri fără doctori, doctori fără locuri

Pentru mine este întotdeauna îmbucurător să aflu că cineva demonstrează o formă de integritate, morală sau intelectuală. Astfel de gesturi îţi dau curaj. Te influenţează. Ce treabă bună, ţi-ai spune, ia să încerc şi eu. S-ar putea să doară puţin, e drept, dar poate că merită. Am auzit că oamenii integri merg drept. Am mai auzit şi că oamenii integri se văd pe sine şi îi văd şi pe alţi oameni. Se mai spune şi că ei văd lumea aşa cum este şi vorbesc despre cum ar trebui să fie. Mi-ar plăcea asta, zău că da. Vouă nu?

Cu toate acestea, recentul acces de integritate al dlui Baconschi (vezi un comentariu pertinent la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/14/vraja-si-vrajeala/ ) mai degrabă m-a descurajat. În calitate de absolvent de liceu la seral, nu am dreptul de a vorbi despre validitatea unui doctorat. Dar pot să-mi exprim nedumerirea cînd aflu că dl Baconschi îşi ia libertatea de a contesta doctoratele obţinute în mod fraudulos înainte de a recunoaşte că, cel puţin în mod indirect, a recomandat această practică. Nu este oare obţinerea nemeritată a unui doctorat un mod de a progresa pe baze injuste? Şi nu recunoştea doctorul în teologie la Sorbona că „uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (vezi eseul lui Mircea Platon, „Cum 'Care laicat?'” http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html).

Sau poate că dl Baconschi desprinde integritatea morală de cea intelectuală? Să înţelegem că te poţi folosi în mod amoral sau imoral de un doctorat doar dacă este obţinut în acord cu exigenţele cercetării de nivel academic? Doar ăla-i bun ca să facă rău? Doctorii care au studiat "la stat" pretind că ar merita doar ei locuri, sau măcar locuri mai bune decît doctorii care şi-au dobîndit titlul "la taxe" diverse. Dar dacă doctoratul este doar un drept de a ocupa un loc anume, şi nu o etapă pe drumul unei vocaţii de cercetător, atunci ambele tipuri de doctorat, şi cel pe bune, şi cel plagiat, sunt la fel de valoroase, înseamnă la fel de puţin.

De fapt, poate că ce-i deranjează pe unii doctori de la Sorbona sau King’s College e că doctoratele nu-i mai ajută la ceea ce sperau de la ele: ocuparea locului cel dintîi de la nunta lui Harap Alb. O nuntă pe care o vedeau ca pe una dintre Politică şi Cultură. Numai că după ce i-au peţit Cultura şi i-au adus-o plocon, au descoperit că Harap Alb, care nu era chiar atît de alb, nu voia să se căsătorească cu ea, ci doar să vadă ce poate, ca un marinar grăbit al cărui vapor nu a făcut decît o scurtă escală. Şi poate că Harapul ar fi dus-o apoi direct pe Centură dacă peţitorii nu s-ar fi grăbit să-i promită că o vor duce chiar ei. Măcar atît puteau face de dragul Culturii. Mai ales că fata, chiar dacă îşi pierduse din cauza lor cununa neprihănirii, îi recunoştea. Erau slujitorii ei devotaţi, cei care-şi pierduseră nopţile cu referate şi zilele prin biblioteci. Dar ce zic eu nopţi şi zile: toată tinereţea lor!

Partea proastă e că, aflînd ce-a păţit sora mai mare, Cultura, Doamna Filozofie nu mai îndrăzneşte să vină ca pe vremea lui Boethius să-i consoleze pe bieţii doctori care, rămaşi fără stăpîn, s-au trezit că au devenit şi doctori fără de arginţi. Mă rog, nu neapărat la propriu (http://www.catavencii.ro/baconschi-mult-nimic-pe-bani-multi/), ci fără influenţă. Iar fără influenţă, cum să mai operezi? Şi dacă nu mai poţi opera, la ce bun să mai fii doctor?

Păi cum, la ceva sigur ajută. De pildă, unii dintre cei care ocupau regulat scaunele de cinste la masa stăpînului au ajuns în închisoare. Este posibil să intre şi alţii, la fel de importanţi sau chiar mai importanţi. Este posibil să intre chiar stăpînul. Cine ar fi atunci primii chemaţi să elaboreze lucrările ştiinţifice atît de necesare progresului cercetării? Poate că nu va fi chiar la o nuntă, dar important e că doctorii vor ajunge pe locul jinduit. Iar dacă vor reuşi să-i dea Culturii aparenţa de fată cuminte, curată, aşa cum era ea înainte să-i întîlnească, pînă la urmă... cine ştie?

Curaj, fii normal!

Dintre recenziile unanim elogioase de pe site-ul Amazon.com la adresa romanului The Art of Being Normal de Lisa Williamson (http://www.amazon.com/The-Art-of-Being-Normal/dp/1910200328 ; de altfel, aprecieri călduroase se pot găsi și în locuri mai competente, precum în paginile ziarelor The Guardian sau The Telegraph) am reținut acest scurt comentariu, care mi s-a părut cel mai elocvent:

„Nepoata mea în vîrstă de 11 ani, pentru care am cumpărat această carte, a considerat-o excelentă în toate privințele. La școală se discutaseră deja chestiunile legate de transsexualism” (http://www.amazon.com/gp/customer-reviews/RDYDR8T3P3H3M/ref=cm_cr_pr_rvw_ttl?ie=UTF8&ASIN=1910200328).

Un bunic îi cumpără unei fetițe de 11 ani un roman despre transexxualismul la adolescenți. Dovadă că educația se poate face în ambele direcții, iar cînd se face în familie este de-a dreptul beton.

Așa cum este anunțată, reforma ministrului Curaj nu-și propune neapărat să-i facă pe elevi să învețe și să se formeze în spiritul adevărului și cunoașterii (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/mircea-platon-tactica-sistemului-de.html). Este o inițiativă de reformare a mentalității și psihologiei copiilor în vederea acceptării de sine, a definirii de sine prealabilă efortului de cunoaștere a lumii și a sinelui. La capătul anilor de studii, elevii nu vor fi învățat nimic esențial, dar ce contează! Important e că în cele din urmă vor fi normali. Dacă a reușit o fetiță de 11 ani din SUA, probabil că vor reuși în cele din urmă și elevii români.

În definitiv, dacă un copil este o ființă normală care poate fi în același timp (sau pe rînd) și băiat, și fată, ce altceva ar putea fi educația decît eliberarea acestei ființe normale întemnițate în corpul unui individ plin de prejudecățile tipice oricărui individ needucat?    

Ochiul și vederea

Unii au pus creșterea numărului de copii pe seama noii legi, cea privitoare la mărirea pensiei pentru nevăzători. Chiar și bătrînii crescători de dileme erau siguri în privința asta. Fapt e că românii făceau din nou mulți copii, iar familiile cu cîte cinci, șase copii deveniseră deja un lucru obișnuit. Curios era că în scurtă vreme majoritatea acestor copii își pierdea vederea în mod inexplicabil. Numai unul – și foarte rar doi – copii dintr-o familie aveau ochii sănătoși.

Am putea crede că interesul sporit pentru medicină se datora dorinței societății de a-și vindeca membrii nevăzători. Într-adevăr, numărul tinerilor interesați de oftalmologie a crescut atît de mult încît a fost nevoie de înființarea unei noi facultăți doar pentru această specializare. Din păcate, unii dintre tineri voiau doar să învețe o meserie care să le asigure o viață la fel de prosperă precum cea avută de părinții lor, ginecologi. Mai ales de cînd afacerea cu avorturile nu mai mergea deloc. Din fericire, unii viitori medici oftalmologi aveau deja asigurat viitorul loc de muncă, în fostul cabinet al părinților, adaptat acum la nevoile actuale ale pieței. În timp ce alții, proveniți din familii mai modeste, se gîndeau în primul rînd la frații rămași acasă și pe care-i puteau ajuta printr-o operație discretă și nedureroasă care avea să le ofere un viitor sigur.

Se pare însă că românii făceau asta ca să-și protejeze copiii. Nu era vorba doar despre bani, cum în mod nedrept le-o reproșa elita. De fapt, elitei nu-i plăcea toată povestea, dar nu-și putea permite să spună ceva rău despre medicii oftalmologi. Poate și pentru că oftalmologii reprezentau cel mai devotat public al prestigioaselor publicații Clema și Trilema. 

Pur și simplu, părinții voiau să-și protejeze copiii. Se pare că după ce românii și-au dat seama că adevărul a devenit ininteligibil, ar fi ajuns la concluzia că singurul mod de a-și proteja copiii de minciună era să-i împiedice să o vadă. Cei pe care-i lăsau cu ochii teferi erau de fapt cei sacrificați.

Nu știu ce să spun despre asta. Am auzit că atît Clema, cît și Trilema au anunțat lansarea ediției tipărite în sistemul Braille. 

 

Apocalipsa acum

Ar fi o mîrșăvie ca ortodocșii să folosească cazul Georgianei, fata de 19 ani care a murit în noiembrie anul trecut din cauză că familia ei, membră a sectei „Martorii lui Iehova”, a refuzat din motive religioase administrarea transfuziei de sînge de care Georgiana avea nevoie în urma unui grav accident. Manipularea suferinței este întotdeauna o mizerie, și nu face decît să compromită și mesajul o dată cu mesagerul.

În același timp, ar fi o mîrșăvie ca ortodocșii să nu vorbească despre astfel de cazuri din motive de ecumenism, de respect inter-religios. Și într-un caz, și-n celălalt, comportamentul nu ar exprima decît aceeași mentalitate de merchandiser, cu diferența că în timp ce primul intenționează să (re)cucerească o piață, cel de-al doilea respectă teritoriul fiecărui jucător.

Dacă ești cinstit, nu vorbești despre suferință. Dacă ești o bestie, o ignori. Dacă nu ești decît o slugă, o capitalizezi în favoarea stăpînului tău (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/crucea-la-doua-capete.html, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/etica-ortodoxa-este-spiritul.html). Dacă ești om, taci lîngă cel care suferă. Iar dacă ești făcut din altceva decît majoritatea oamenilor, suferi împreună cu cel care suferă. Dar asta este o ispravă a altor timpuri. O amintim doar așa, fără să știm de fapt prea bine ce înseamnă.

Acolo unde începe crima se oprește nu doar libertatea religioasă după cum observă corect autorul articolului din care am aflat despre tragedia respectivă (http://www.catavencii.ro/libertatea-religioasa-se-opreste-acolo-unde-incepe-crima/), ci și orice fel de respect. În măsura în care tace în legătură cu astfel de nenorociri, BOR împarte vina pentru moartea unor copii sau tineri precum Georgiana cu părinții ei, cu secta Martorii lui Iehova și cu medicii care intervin uneori prea tîrziu. Dacă BOR este Biserica Ortodoxă Română, atunci toții românii sunt ai ei, nu doar cei ortodocși. Iar dacă nu admite acest lucru, atunci corect ar fi să-și schimbe numele în BRO, Biserica Românilor Ortodocși. În felul acesta și-ar merita în sfîrșit numele pe care l-am văzut scris de o mînă nevăzută, doar poate cu atît mai profetică, pe zidul Facultății de Teologie Ortodoxă pe vremea cînd o frecventam ca student: „Secta ortodoxă”.

Încerc să înțeleg de ce Iuliei Ionescu i-a fost acordată, în comparație cu tragedia Georgianei, o atenție disproporționată: nu doar pentru că era o elevă bună de la un liceu de elită din Capitală, ci mai ales pentru că fugise de acasă la o mănăstire ortodoxă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/02/safe-house.html). Media, care se folosea de cazul Iuliei pentru a discredita BOR, întîlnea replica BOR, care se apăra folosindu-se de Iulia, pe care o discredita: o tînără care a luat în serios prostiile cu Apocalipsa, suna una dintre apărările BOR.

Foarte probabil, și Georgiana le-a luat în serios. Copii și tineri trebuie să moară pentru că BOR nu se mai ia în serios pe sine însăși. Ce-i drept, Apocalipsa se vinde greu: cum să ceri fonduri pentru Catedrala Mîntuirii Neamului în pragul Apocalipsei?    

      

Unul face și altul trage

(Irinei, de ziua ei)

Unul face și altul trage

Pentru că unul face

Și altul iubește

Pentru că unul face

Și altul iartă

Și ne miluiește.

Mircea Platon: Tactica sistemului de învățămînt pârjolit

Notă (G. F.): Într-un articol pe care l-am preluat integral mai jos, Mircea Platon observă că printre membrii grupului numit de ministrul Educației în vederea reorganizării învățămîntului nu se numără nici un umanist (http://www.cotidianul.ro/tactica-sistemului-de-invatamant-parjolit-275779/). Văzînd că pe listă se află și Solomon Marcus, am avut o scurtă ezitare, știind cît de mult îi place domnului profesor să amintească modelul educației clasice în orice discuție despre educație. Dar într-un articol publicat anul trecut, Solomon Marcus încerca să demonstreze că de fapt știința și tehnologia moderne reprezintă noul umanism (http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/96_via-a-romaneasca-3-4-2015/111_solomon-marcus-90/2086_stiinta-versus-cultura.html). În acest sens toți membrii grupului sunt umaniști.

„Foamea eminesciană de cultură, vizibilă in ale sale Caiete pe care în mod regretabil unii au metamorfozat-o în protocronism, trebuie să ne orienteze în educaţie” scrie domnul profesor. Pentru a continua, un paragraf mai departe: „Internetul este noua civilizaţie a globalizării; cu el putem atinge culmi de cultură dar tot cu el ne putem scufunda în anodin şi în derizoriu. Este o atitudine sinucigaşă a vedea numai varianta negativă a alternativei. Depinde de noi ca prima şi nu a doua variantă să prevaleze.”

Mai mult decît încrederea distinsului profesor în capacitatea internetului de a ne conduce spre „culmi de cultură”, ne-ar putea suprinde graba cu care contestarea acestei capacități este echivalată cu o atitudine sinucigașă. Dar dacă sinucigașă este tocmai planarea virtuală peste contururile culturii? Este internetul capabil să susțină o „foame eminesciană de cultură”? Sau poate că Solomon Marcus voia să spună de fapt că în absența unor educatori nu ne mai putem lipsi de asistența internetului, rămas singurul „educator”, singurul mijlocitor între om și cultură. În acest caz, sincigașă ar putea fi tocmai absența unei alternative la educația prin internet.

Eu sper că nu va prevala nici una dintre cele două variante. Din păcate, mă tem că în măsura în care lucrurile depind de ei, singura garanție a reformării învățămîntului public românesc este „scufundarea în anodin și derizoriu” cu pretenția atingerii unor „culmi de cultură”. În termenii mai preciși ai lui Mircea Platon, „deşertificarea intelectuală şi culturală”.

*

Mircea Platon: Tactica sistemului de învățămînt pârjolit

(Cotidianul, 6 februarie 2016, http://www.cotidianul.ro/tactica-sistemului-de-invatamant-parjolit-275779/)

1. Ce spun ”experţii”

Ajuns la Iaşi cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii din 24 ianuarie 1859, preşedintele Klaus Iohannis a făcut două declaraţii foarte importante. Prima, că se simte bine în postura de ”slugă a americanilor”.
A doua declaraţie sună după cum urmează:
”Lecţia Micii Uniri este mai actuală ca niciodată. Una dintre marile reforme din Principatele Unite a fost o nouă lege a şcolii româneşti, cea din 1864. Deplin conştient de importanţa rolului pe care îl are educaţia în viaţa unei naţiuni, sunt determinat să împlinim împreună marele proiect pe care l-am numit «România educată». Chem toţi oamenii politici responsabili să mi se alăture în viitor în acest demers. Piatra de temelie a unei naţiuni o reprezintă educaţia, iar prin intermediul unui sistem de învăţământ eficient şi performant se construieşte viitorul unei ţări. Nu voi ceda tentaţiei să facem lucrurile în grabă. Vreau să clădim cu înţelepciune şi atenţie acest proiect a cărui uriaşă miză este o Românie capabilă să ofere cetăţenilor săi şanse egale şi opţiuni solide de carieră.”¹
Iohannis, profesor de fizică la bază, e atât de preocupat de problema educaţiei încât a introdus educaţia în Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 ‐ 2019, unde ”dimensiunea educaţională” apare în rândul ”direcţiilor de acţiune şi principalelor modalităţi de asigurare a securităţii naţionale”. Prevederile referitoare la educaţie sunt formulate ambiguu, documentul promiţând că se vor avea în vedere ”conturarea unui amplu proiect naţional de educaţie, care să asigure mecanisme de planificare pe programe, proiecte şi performanţă”, ”stimularea cercetării ştiinţifice, în corelaţie cu sistemul de educaţie, ca demers esenţial pentru înţelegerea naturii ameninţărilor şi provocărilor actuale” şi ”corelarea politicilor privind piaţa muncii cu cele din educaţie şi sănătate în , vederea sprijinirii proceselor de dezvoltare durabilă”.²
Ca urmare a instalării Guvernului Cioloş, adică a ceea ce Iohannis ar putea numi ”guvernul meu” sau ”un Guvern cu care voi colabora foarte bine” (după cum a declarat la 16 noiembrie 2015)³, planurile de reformă a educaţiei au prins, extrem de iute, contur. În decembrie, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a propus spre dezbatere trei planuri-cadru de reorganizare a învăţământului. Ministrul Educaţiei, Adrian Curaj, a numit un grup de ”unsprezece experţi” care să asigure ”coordonarea eforturilor şi proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învăţământul preuniversitar”. Grupul este alcătuit din Solomon Marcus, Tincuţa Apăteanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Ştas, Manuela Prajea şi Ştefan Vlaston.
Încă din prima zi, grupul a repins integral propunerile Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în numele ideii că mai bine operăm o răsturnare totală de valori decât să mai continuăm cu actualul sistem de educaţie.⁴Cu alte cuvinte, ”experţii” sunt gata să taie încă o coadă. După ce unii ”experţi” au tăiat coada câinelui industrial, condamnând părinţii la căpşunariat, alţi ”experţi” îşi ascut bisturiele pentru a tăia şi coada câinelui şcolar, condamnând şi copiii la căpşunariat pe viaţă. La ora la care scriu acest articol, opt dintre cei unsprezece membri ai grupului au ales să publice un document prin care cer ”retragerea celor trei variante de plan-cadru propuse de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei” şi avansează o serie de propuneri "cu statut de cadru de referinţă curricular", recomandă "asumarea descentralizării curriculare", "îşi afirmă disponibilitatea de a contribui la elaborarea conţinuturilor curriculare" şi "se oferă să participe la continuarea recenzării drafturilor de manuale propuse de edituri".⁵
În esenţă, propunerile grupului prevăd:
”• Unirea Matematicii cu Informatica în clasele V-VIII;
• Transformarea Fizicii, Chimiei şi a Biologiei în disciplinele "ştiinţele vieţii" şi "ştiinţele mediului";
• Transformarea Istoriei în "Educaţie pentru societate"”.⁶
Contopirea Matematicii cu Informatica are, în viziunea celor 8 experţi, ”următoarea logică: - matematica poate fi simplificată în predare prin folosirea avantajelor softurilor matematice pe diverse niveluri: de la cele simple de numărare şi calcul, la cele geometrice (tip geogebră) şi mai târziu Matematică, Maple sau altele (...)
- asa cum în matematică, în chimie cu consecinţa ei asupra farmacologiei, în fizica experimentală, biologia genetică ş.a., s-au făcut în ultimii 20 de ani progrese impresionante, în primul rând prin utilizarea unor softuri extraordinare, aşa şi şcoala poate profita de aceste softuri în educaţie
(...) În plus, se poate prelua o parte din timpul pierdut de copil cu jocurile pe calculator îndreptându-l spre bucuria utilizării educative a calculatorului în scopul învăţării".
În privinţa limbii române, cei opt experţi cer ca accentul să fie mutat ”de la istoria literaturii romane şi teorie literară spre comunicare corectă, scrisă sau orală”. Conform experţilor, e grav că elevii români nu ştiu să descifreze un text literar la vârsta de 15 ani. Dar reformele propuse de ei nu ar face decât să încurajeze analfabetismul, pornind de la o concepţie minimalist-funcţională asupra rolului studiului literaturii, privită ca un soft care te ajută să scrii CV-uri şi scrisori de ”aplicaţie” la ”joburi”:
”În viaţa practică, de zi cu zi, viitorii adulţi nu se vor lovi de necunoaşterea intrigii din opere literare precum Fefeleaga sau Răzvan şi Vidra, dar sigur vor fi dezavantajaţi de lipsa de comunicare, de neputinţa de a-şi formula clar şi concis ideile, impresiile, gândurile, opţiunile asupra unor subiecte importante din viaţă, la interviurile pentru un loc de muncă (...) Lectura obligatorie are de obicei efectul contrar. Elevii nu citesc, preferă să preia sinteze şi rezumate din internet. Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce-l interesează, ce-l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale. În acest context, un număr restrâns de opere fundamentale din istoria literaturii române, alături de învăţarea temeinică a gramaticii necesare comunicării orale şi scrise, este suficient pentru nivelul mediu.
Înţelegerea şi explicarea unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemeni, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV-uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române” (Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucrupentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar).
Analfabetismul structural al acestor propuneri devine şi mai evident atunci când vine vorba de Istorie. Istoria ar urma să devină o parte a unei noi metadiscipline intitulate ”Educaţie pentru societate” care ar putea cuprinde, conform Concluziilor asumate de şase membri..., următoarele module:
”De la sisteme autocratice la sisteme democratice, Societatea europeană, Educaţie civică, norme de comportament social, Sisteme legislative, Coduri (penal, civil, codul familiei), Legislaţie uzuală, Istoria sistemelor economice, Educaţie financiară, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale copilului, Responsabilităţi individuale şi colective, Războaiele în evoluţia umanităţii, Integrarea în piaţa muncii, Pregătirea pentru viaţa de familie, Relaţii de cuplu, Creşterea copiilor, Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism, Axiologie şi valorizare (necesare pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială), Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră, Competenţe antreprenoriale, Selecţia şi procesarea informaţiei, Cunoaşte-ţi aptitudinile, Uniunea Europeană, spaţiu economic şi social comun”.⁷
Tot acest demers este sprijinit pe o filosofie a educaţiei bazată pe următoarele principii: ”adecvarea la particularităţile de vârstă ale elevilor şi la piaţa muncii, flexibilitate ("Traseele de invatare, diferite functie de inclinatiile, aptitudinile si talentele diferite de la elev la elev, solicita o flexibilizare curriculara, astfel incat fiecare sa-si regaseasca personalitatea, intersele si curiozitatile in disciplinele din planul de invatamant. Astfel, invatamantul general obligatoriu trebuie sa asigure elevilor competentele esentiale necesare racordarii la curriculumul liceal, dar si la activitatile zilnice (verificarea facturilor, calcule finaciar-bancare, geometrie aplicata in viata cotidiana, elemente de statistica, etc.), variate de la o comunitate scolara la alta."), atractivitatea, accesibilitatea, digitalizarea curriculei, investigatie/explorare.”⁸
În viziunea celor opt membri ai grupului, un absolvent de gimnaziu educat conform acestor principii, după aceste metode şi cu acest curriculum, ar fi capabil, printre altele:

·        "Sa comunice corect, oral si scris, in limba romana si in alte doua limbi de circulatie.

·        Sa utilizeze aparatul matematic pentru rezolvarea problemelor cotidiene

·        Sa posede cunostinte tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spatiul casnic si abilitati practice suficiente pentru viata de zi cu zi

·        Sa utilizeze calculatorul si internetul pentru activitati curente

·        Sa posede abilitati de selectarea si procesarea informatiei

·        Sa cunoasca regulile de convietuire sociala si democratica

·        Sa cunoasca aspecte juridice, financiare, economice, esentiale

·        Sa aiba o scara de valori bazata pe drepturile si obligatiile cetatenesti, sa-si defineasca propriile atitudini fata de mediul social, economic, politic

·        Sa aiba capacitatea sa-si managerieze propria cariera profesionala si sociala

·        Sa posede abilitati de constructie a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane si materiale, al profitabilitatii

·        Sa fie sensibil la manifestari culturale si tolerant la multiculturalitate

·        Sa aiba capacitatea de a-si schimba domeniul de activitate de cateva ori pe parcursul vietii active"

Potrivit experţilor, "nu trebuie sa mai cadem in capcana de a pregati toti elevii pentru cursuri universitare".

2. Traducere

Un bun prieten, mentor şi mai apoi coleg, profesor universitar american, om de vastă şi solidă cultură, educat la cele mai bune şcoli americane, îmi spunea la un moment dat: ”Generaţia mea (cei născuţi în anii '40) a făcut multe lucuri bune, dar a greşit un singur lucru: a stricat sistemul de învăţământ american cu reformele neîncetate şi cu diluarea educaţiei. Ar trebui revenit la învăţământul clasic”.
Sub fraze sonore, ca de reclamă la detergent sau ketchup, experţii lui Curaj ne oferă, cincizeci de ani mai târziu decât în SUA, o reformă a învăţământului care va umple România de analfabeţi după model american. M-am întors în România, după ce am trăit cincispezece ani în SUA şi Canada, pentru a-mi feri copiii de efectele unui sistem public de educaţie toxic, bazat pe exact aceleaşi ”principii” şi cu exact aceleaşi ”obiective” ca şi cele avansate astăzi de experţii lui Curaj. Datorită copiilor mei - născuţi în SUA şi Canada, unde au şi mers la şcoală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învăţământ public dezastruos, care produce analfabeţi pe bandă rulantă, din care a dispărut până şi cea mai vagă amintire a educaţiei adevărate.
Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universităţi nord-americane, am putut să interacţionez cu mulţimile de studenţi semi-analfabeţi care ies de pe băncile şcolilor croite după principiile propuse astăzi românilor de experţii lui Curaj. Studenţii care erau mai buni trecuseră prin şcoli particulare, unde încă se învaţă poezii sau reguli gramaticale pe de rost, unde nu au calculatoare şi unde fac gramatică şi literatură exact aşa cum se făcea în Anglia victoriană sau în România lui Spiru Haret sau a comuniştilor. Ceilalţi îmi spuneau că Napoleon – de care auzeau pentru prima dată la cursul meu – a inventat praful de puşcă. Am văzut, ani de zile, inteligenţe native stâlcite de un sistem de învăţământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăţa ceva, înainte de a i se oferi nişte puncte cardinale şi mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiţiei culturale şi pe latitudinea ştiinţelor. Un sistem care neglijează sau dispreţuieşte valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu permanenţele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi şi mărunţi birocraţi corporaţi, nişte oameni nesiguri pe ei pentru că nesiguri pe tot ce (nu) ştiu. Nişte oameni aproximativi.
România e pur şi simplu prea săracă pentru a-şi putea permite un sistem de învăţământ atât de dezastruos. SUA şi Canada, două dintre cele mai bogate ţări ale lumii, importă specialiştii pe care nu-i poate crea propriul lor sistem de învăţământ public. Marea Britanie a început să importe profesori de matematică din China. Departamentele de inginerie şi de ştiinţe ale universităţilor nord-americane sunt pline de studenţi arabi, indieni, chinezi, est-europeni, sud-americani care vin cu educaţia lor din clasele I-XII pentru a suplini golurile lăsate de tipul de sistem de educaţie publică pe care vor să-l importe acum ”experţii” lui Curaj la noi. România nu are bani pentru aşa ceva. Ne trebuie o dezvoltare a capitalului intelectual autohton. Şi dezvoltarea capitalului intelectual autohton nu se poate face decât în simbioză cu dezvoltarea economiei naţionale. Oricât am ocoli această problemă, expansiunea culturală a României a coincis cu perioadele de relativ avânt economic, primul val al emigraţiei anti-comuniste şi primul val al emigraţiei post-comuniste stând mărturie pentru acest lucru, pentru capitalul intelectual creat în România de un sistem public de educaţie edificat în conjuncţie cu un efort de modernizare şi dezvoltare economică naţională. Primii români care au fugit de comunism şi primii români care au fugit de post-comunism nu au fugit ca şi căpşunari, ci ca şi profesori universitari, ingineri, istorici, fizicieni sau matematicieni.
Reforma experţilor lui Curaj pare că ne pregăteşte pentru statutul de căpşunari perpetui, de peoni ai globalizării. Altminteri nu se explică de ce vor să cultive în elevi, încă de pe băncile gimnaziului, ideea că vor trebui să-şi schimbe domeniul de activitate de mai multe ori pe parcursul vieţii active. Un adult îşi poate schimba domeniul de activitate de mai multe ori în cursul vieţii dacă a primit o educaţie solidă în gimnaziu şi liceu, prin educaţie solidă înţelegând atât o cultură generală bine sistematizată, cât şi deprinderi intelectuale şi reflexele de comportament – precizie, seriozitate, punctualitate, gândire analitico-sintetică etc. – care să-i permită să-şi extindă domeniile de competenţă. Or, planurile experţilor lui Curaj par a avea drept scop nu educarea românilor pentru independenţa pe care ţi-o îngăduie competenţa, cât propaganda, răspândirea ideologiei conform căreia românii trebuie să fie de plastilină în mâinile corporaţiilor care au nevoie de piese de schimb umane pe care vor să le plătească, după cum ne spunea un alt ministru al guvernului Cioloş, cu doi sfanţi pe oră.
Este cât se poate de clar că afirmaţii precum acelea conform cărora absolventul de gimnaziu al experţilor lui Curaj va trebui să ”posede abilitati de constructie a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane si materiale, al profitabilitatii” şi să-şi ”managerieze propria carieră profesională şi socială” sunt nu doar scrise într-o română descalificantă pentru nişte experţi în educaţie, dar şi nerealiste şi, de fapt, vătămătoare. Cum poate un minor să-şi ”managerieze” propria viaţă, rebotezată ”carieră prtofesională şi socială”? E viaţa unui copil o combinaţie de cariere? Trebuie el să se gândească la ”profitabilitatea” financiară a ”proiectelor” lui? Rolul şcolii gimnaziale e, oare, acela de a-i învăţa pe copii să gândească în categorii de adulţi mercenari, de comis-voiajori? Pe de o parte ni se spune că elevii trebuie să se simtă bine la şcoală, unde totul trebuie să fie ”atractiv” pentru ei, iar pe de alta viaţa le e reformulată drept ”carieră” căreia trebuie să-i calculeze profitabilitatea. Despre ce tipuri de frumos, adevăr şi bine le vorbeşte şcoala experţilor lui Curaj? Pentru că toată această combinaţie de pragmatism financiar şi joc/distracţie nu duce decât la consumerism cinic.
Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat - şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei.
”Digitalizarea” curriculei nu va face decât să-i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de ”informaţii” şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându-şi istoria – literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini.
Timpul e o dimensiune a existenţei pe care actul pedagogic nu o poate nesocoti de dragul educaţiei modulare. Odată ce te dezbari de dimensiunea temporală, de cronologie, nu mai poţi scoate în evidenţă devenirea istorică, adică succesiunea de cauze şi de efecte care nu doar că fac uşoară predarea istoriei, dar constituie unul dintre modurile fundamentale de a gândi: de a gândi nu doar literar-mitic, ci şi ştiinţific. Unul din câştigurile istoriografiei moderne a fost acela că nu s-a mai mulţumit să invoce Providenţa pentru a explica evenimentele istorice (o soluţie comodă şi în cele din urmă necreştină pentru că simplificatoare), ci a căutat să scoată la lumină cauzele şi originile sublunare ale istoriei, să explice în termeni contingenţi, de cauzalitate terestră – umană, climaterică şamd – desfăşurarea trecutului. Nu întâmplător secolul al nouăsprezecelea, epoca de afirmare a Istoriei ca disciplină academică, a fost şi epoca în care evoluţionismul organic a fost preferat revoluţiilor. Libertatea la moderni s-a născut odată cu istoriografia şi conştiinţa istorică. Or, modulele propuse de experţii lui Curaj abolesc această înţelegere a istoriei ca manifestare a libertăţii pentru a reintroduce în câmpul Istoriei şi al altor ştiinţe socio-umane te(le)ologia dubioasă a unei religii seculare. Cu alte cuvinte, în loc să judecăm istoria în propriii ei termeni, în curgerea ei firească, o judecăm din punctul fix al ”societăţii democratice” de astăzi, din punctul fix al unor zei mărunţi la suflet, gata oricând să-şi caute profitul personal şi jubilând fariseic la contemplarea propriei lor superiorităţi morale.
Dar acestea par a fi consideraţii mult deasupra nivelului epistemologic al majorităţii experţilor ministrului Curaj. Nici nu mi-am propus să epuizez chestiunea într-un singur articol, de aceea mă voi opri asupra unui singur alt punct, pe care sunt sigur că îl vor pricepe şi ”experţii”. Şi anume, mă voi opri la aspectul politic al acestui desant.

3. Cine ne sunt educatorii?

După câte ştiu eu, Vlaston a fost membru marcant al mai multor partide de buzunar băsist (Noua Republică, al lui Mihail Neamţu, apoi PMP al Elenei Udrea) pe care nu le-a votat nimeni. Dacă românii ar fi vrut ca Vlaston să le facă reforma educaţiei, ar fi votat partidele basiote şi l-am fi avut pe Vlaston ca tartor al educaţiei. Dar nu l-a vrut nimeni. Atunci cum de a ajuns Vlaston să ne facă reforma educaţiei sub un preşedinte care s-a prezentat drept alternativa la Băsescu? Cum poate Vlaston - care în vara referendumului din 2012 a spus că electoratul USL e ”România pomanagiilor” şi care cerea ca ”electoratul de dreapta” să se trezească şi să ”se încoloneze în trupe, necesare campaniei preşedintelui Băsescu” - să facă reforma educaţiei sub Iohannis?⁹
Cum poate Oana Moraru, care e ”managerul” unei şcoli private, să facă reforma învăţământului public din România? Nu exstă aici un conflict de interese? Cu cât e mai prost sistemul public, cu atât se vor înmulţi argumentele în favoarea celui privat, inaccesibil oamenilor săraci, care în România alcătuiesc o zdrobitoare majoritate.
Deocamdată, învăţământul public din România e încă bun şi asigură accesul la educţie şi copiilor ai căror părinţi nu îşi pot permite să plătească taxele din învăţământul privat. Cu alte cuvinte, un sistem de educaţie public bun asigură mobilitatea socială: au şi săracii o şansă să urce pe scara competenţelor şi, deci, pe scara socială. ”Muncă şi merit” cerea Eminescu acum mai bine de o sută de ani. Învăţământul privat nu face decât să perpetueze ierarhiile sociale existente: copiii bogătaşilor merg la şcoli private bune şi moştenesc averea tăticului; copiii săracilor moştenesc subsolul social părintesc. Am văzut asta în şcolile private nord-americane, unde bogătaşii îşi trimit copiii pentru a fi şlefuiţi şi a învăţa cam ce învaţă elevii din România. Doar că ei plătesc 25.000 de dolari pe an pentru fiecare copil. Elevii din şcolile publice nord-americane nu învaţă mai nimic: doar se descoperă pe sine, adică îşi descoperă golul şi frustrările oricărui copil căruia nu i se dau instrumentele şi antrenamentul necesare pentru a sta drept în faţa lumii şi a o înţelege.
Tincuţa Apăteanu, un alt ”expert” al comisiei lui Curaj, a absolvit în 2007 programul de MBA al Bucharest School of Management şi apoi a urmat cursurile organizate pentru liderii societăţii civile de către Harvard Kennedy School – Executive Education (NGO Legitimacy, Advocacy and Partnerships şi Non-profit Financial Stewardship). Apăteanu a îmbobocit ca ”expert” întru ale educaţiei în 2012. Până atunci a ocupat următoarele funcţii: 2000-2007, Coordonator comunicare internă şi responsabilitate socială, Grupul Rompetrol - Bucureşti; 2007-2012, Director General Fundaţia Dinu Patriciu - Bucureşti. Din 2012 este Preşedinte/Fondator al ONG-ului Edusfera, organizaţie care ”promovează importanţa educaţiei în domeniul ştiinţelor şi tehnologiei în rândul copiilor şi tinerilor. Programul cel mai important este Digital Kids”. Digital Kids ”oferă cursuri de programare pentru copii între 8 şi 14 ani”. ¹⁰
Marian Staş a studiat la Academia Militară şi apoi şi-a luat licenţa în matematică-informatică. CV-ul lui Staş cuprinde următoarele realizări:
”doctor inginer, fiabilitate software · 2002 – Academia Tehnică Militară, Bucureşti
¨Master in Public Administration (MC/MPA) · 1999 – John F. Kennedy School of Government, Harvard University
¨curs postuniversitar, managementul resurselor de apărare · 1998 – Defense Resources Management Institute, Naval Postgraduate School, Monterey, CA (IDMC 98-1)
¨licenţă în matematică-informatică · 1996 – Universitatea Bucureşti
¨curs postuniverstar, automatizarea conducerii trupelor (eşalon tactic) · 1990 - Academia Militară de Transmisiuni, Leningrad/Sankt Petersburg
¨ofiţer inginer, specialitatea sisteme informatice (calculatoare electronice) · 1985 – Academia (Tehnică) Militară, Bucureşti (şef de promoţie).”¹¹
Conform CV-ului pe care îl deţin, după ce a atins gradul de locotenent-colonel ca şef secţie reconversie profesională, în 2001, Staş a înfiinţat Fundaţia CODECS pentru Leadership, căreia i se dedică de atunci. CODECS propagă o educaţie pentru ”leadership” care include metode corporate de creştere a productivităţii şi management al riscului de tip Six Sigma, adică metode simplificator-statistice în esenţă şi criticate pentru faptul că înăbuşă creativitatea.
CODECS a organizat în 2009, împreună cu Fundaţia Dinu Patriciu, condusă atunci de Apăteanu, ”competiţia colegială “Professoria – Profesori mai buni pentru copiii nostri”. Acest program este adresat universităţilor din România, având ca obiectiv „dezvoltarea unor programe inovative de Master în Educaţie”. Din juriul competiţiei făceau parte, pe lângă profesori de liceu, şi experţi recunoscuţi în educaţie precum Adrian Stanciu (Human Synergistics), Cosmin Alexandru (Consultant în branding şi strategie şi trainer) şi prof. Dr. Niels Schnecker (Schnecker van WYK & Pearson).¹²
Staş povesteşte cu mândrie că Schnecker l-a lăudat pentru capacitatea lui de a vinde ”frigidere eschimoşilor şi calorifere papuaşilor”.¹³ Într-adevăr, trebuie să ne întrebăm ce lucruri de care nu avem nevoie vor să ne vândă Staş şi ceilalţi onegişti din comisie prin acest program curricular pe care îl susţin. Întreg programul pare a fi pus la punct de o echipă de ”sales managers” care i-au luat repede pe profesorii de matematici prezenţi în comisie pentru a le vinde o arhitectură curriculară capabilă să producă doar agenţi de vânzări şi telemarketers. Degeaba au pus pe blatul lor plin de E-uri cancerigene vişinele confiate ale Latinei şi mai multor ore de gramatică. Cum se vor face aceste ore de Latină şi de gramatică, tot prin exerciţii pe calculator? În condiţiile în care o mare parte a problemelor şcolare ale copiilor au de a face şi cu scufundarea lor în lumea virtuală, acolo unde nu e întristare şi nici suspin pentru că lucrurile nu au consecinţe şi cu o simplă fluturare de deget mare peste interfaţă schimbi jocul, a pretinde că îmbunătăţeşti învăţământul din România digitalizându-l e fie iresponsabil, fie de-a dreptul subversiv. Rezultatele acestei arhitecturi curriculare vor fi dez-alfabetizarea totală a României, deşertificarea intelectuală şi culturală.
Grupul de experţi convocat de ministrul Curaj e format aşadar din ingineri şi matematicieni/fizicieni la care se adaugă ONG-işti legaţi ombilical de mediul corporaţiilor globale (cât va costa această reformă şi cât vor câştiga firmele de soft?). Nu există niciun umanist printre membrii comisiei. O comisie care pregăteşte programul de studiu al unei Românii distopice.
Iohannis a declarat că principala afecţiune a sistemului de învăţământ românesc nu e lipsa de reforme, ci ”reformita”. Aştept ca preşedintele să-şi susţină prin fapte opiniile şi să oprească dărâmarea sistemului de învăţământ din România. În cel mai rău caz, dacă experţii de la ONG-urile dronă nu sunt în stare să vină cu soluţii realiste şi benefice pe termen lung, poate promulgă din nou legea lui Spiru Haret. E legea care a stat la temelia României moderne în tot ce a avut ea mai bun. Dacă Ferdinand le-a dat ţăranilor pământ, Carol I şi Spiru Haret le-au dat copiilor de ţărani bucata lor de cer, le-au creat condiţiile pentru a putea intra în Academia Română. Aştept aşadar, cu încredere, şi reacţia Academiei Române la actualele manevre din jurul învăţământului românesc.

Note:

1 http://www.stiripesurse.ro/discursul-lui-klaus-iohannis-ce-a-spus-presedintele-la-iasi_980145.html

2 Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019. O Românie puternică în Europa şi în lume, Bucureşti: Administraţia Prezidenţială, 2015, 22-23.

3 http://psnews.ro/iohannis-despre-guvernul-ciolos-guvernul-meu-nu-inseamna-un-guvern-al-lui-klaus-iohannis-100807/

4 Iată ce declara Oana Moraru: ”Despre modul jalnic în care Institutul pentru ştiinţele Educaţiei a simulat reînnoirea cadrului curricular am fost cu toţii de acord, din prima zi. Ministrul Curaj ne-a invitat încă de la început să avem reacţii rezonabile, în sensul acceptării unui compromis momentan. Cu alte cuvinte, să înţelegem că reformele nu pot veni peste noapte, că sistemul nostru de învăţământ este o realitate socială complexă, unde cutremurele mici şi repetate pot deveni devastatoare. Mi-a fost limpede, de la prima întâlnire a grupului, că planul Ministerului este acela de a păstra un cadru predictibil pentru anul viitor şi de a ne invita pe noi – oameni proaspeţi şi cu viziune din societatea civilă - să gândim, în afara sistemului, modele curriculare bune doar de experimentat, pilotat prin tabere de vară sau nu mai ştiu ce realităţi paralele. Până când societatea, sindicatele şi profesorii sunt pregătiţi şi până când – am dedus cu tristeţe – vor avea suficientă voinţă politică şi asumare a unui deranj inevitabil. Grupului nostru nu i-a rămas altceva de făcut – în contextul „mâinilor legate la spate” din partea IşE şi a Ministerului – decât să respingă cele trei variante de plan-cadru, evident, propuse ca artificiu şi simulacru pentru dezbatere publică – şi să creeze o variantă oarecare, gândită repede şi fără fundamentare ştiinţifică – asta şi pentru că oricare altă formulă este, în sine, mai bună decât dezastrul actual.” (http://republica.ro/ce-se-intampla-cu-reforma-curriculara-a-ministrului-curaj).

5 http://m.hotnews.ro/stire/20770962

6 http://forum.portal.edu.ro/index.php?showtopic=220880&st=750

7 http://forum.portal.edu.ro/index.php?showtopic=220880&st=750

8 http://m.hotnews.ro/stire/20770962

9 http://m.ziare.com/basescu/invitatii-ziare-com-stefan-vlaston-au-castigat-hotii-pomanagii-si-plagiatorii-deocamdata-1177357-font3

10 http://www.edusfera.ro/ce-facem/

11 http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1455-Noua-democratie-a-structurilor

12 http://www.fundatiadinupatriciu.ro/ro/media_room/stiri/65

13 http://m.cariereonline.ro/articol/marian-stas-antrenor-de-leadership?page=0,2