duminică, 23 august 2015

Milka NIKA!



În anul 2012, Kraft Foods România a organizat campania „Îndrăzneşte să o primeşti pe Milka în viaţa ta” (http://orasultandretei.ro/static/Regulament-promotie-Milka.pdf), construind, pentru participanţi, şi un oraş virtual numit „Oraşul tandreţei” (http://orasultandretei.ro/cum-participi.html). Sloganul pare preluat din vocabularul micului misionar evanghelic, după cum Milka ar corespunde imaginii reprezentative alese pentru această nouă misiune de convertire. Sweet Jesus! Având în vedere afinitatea dintre creştinismul neoprotestant şi capitalism, ar trebui să fim mai atenţi la natura (pseudo)religioasă a capitalismului, despre care se vorbeşte mai puţin decât s-a vorbit, în mod justificat de altfel, despre natura (pseudo)religioasă a comunismului. Dar în rândurile următoare nu voi încerca să descopăr natura noului Oraş Celest din vârful Alpilor elveţieni la care-i va duce văcuţa albastră pe urmaşii lui Christian, pelerinul lui Bunyan, şi mai degrabă voi încerca să arăt, cu ajutorul indispensabil al lui Wendell Berry, de ce orice om, necreştin şi mai ales creştin, ar trebui să rămână la fel de liber faţă de capitalism cum ar fi trebuit să fie şi faţă de comunism. [1]
Aparent, capitalismul ar trebui sprijinit şi chiar apărat întrucât garantează două lucruri minunate: piaţa liberă şi proprietatea privată. Presupun că un număr tot mai mare de români, şi anume dintre cei care şi-au pierdut în ultimii ani locuinţele, au înţeles că trebuie să existe o legătură între cele două condiţii elementare ale economiei capitaliste.
Piaţa liberă e tot atât de liberă pe cât e şi căderea liberă: nimeni nu te-mpiedică să (de)cazi. De fapt, căderea este singura garanţie a pieţei libere. Nu întâmplător prăbuşirea Bursei este urmată de regulă de numeroase salturi în gol. Pe de altă parte, într-o piaţă liberă, cazi, adică eşti eliminat, mai ales în măsura în care nu decazi. Piaţa liberă promite şi susţine succesul, dar numai în schimbul propriei decăderi sufleteşti. Capitalismul nu poate funcţiona altfel.
Succesul este strict individual şi, de aceea, auto-mutilant. Nu există succes care să nu lase în urma sa cel puţin un cadavru: cel al omului de succes însuşi.
În schimb, împlinirea se realizează împreună cu ceilalţi şi este întotdeauna binefăcătoare şi altora. Împlinirea este personală, deci comunitară. Ea este posibilă doar între oameni vii şi are capacitatea de a trezi la viaţă chiar şi după ce oamenii împliniţi s-au stins. Este locală, niciodată globală, aşa cum este succesul. Un succes local nici măcar nu este succes. Nimeni nu a auzit de tine dacă nu ai reuşit să ajungi cel puţin Miss Univers. De fapt, în viziunea unor neoconservatori americani precum filozoful catolic Michael Novak, globalismul corespunde mai bine creştinismului decât localismul, întrucât oamenii sunt, potrivit lui Novak, creaturi planetare. [2] În scurt timp, pământul nu va mai fi bun pentru nimic altceva decât ca depozit pentru gunoaie (https://www.youtube.com/watch?v=0ZesRAo5PBg). Printre acestea, cadavrele oamenilor de succes, planetari cu toţii, care au făcut ca pământul să nu mai fie bun de nimic altceva.
Fără Cădere nu am fi avut piaţă liberă. Comunismul a încercat să facă abstracţie de Cădere, organizând societatea după un model anterior Căderii. În felul acesta, comunismul contrazicea atât legile fizicii, cât şi legile metafizicii. Creştinismul incomoda acest proiect tocmai prin metafizica Înălţării, amintind comunismului că în interiorul Căderii nu se poate organiza nimic, că nimic nu rezistă Căderii cu excepţia unei realităţi restaurate, smulse Căderii de cineva exterior Căderii. Iar acesta nu putea fi proletariatul, victimă şi agent al Căderii la fel ca şi burghezia. Comunismul nu a căzut datorită americanilor sau capitalismului; ceea ce a dus la prăbuşirea comunismului a fost tocmai lucrul care asigură succesul capitalismului: Căderea.
Capitalismul a organizat societatea în acord cu sensul şi viteza Căderii. Spre deosebire de comunism, capitalismul respectă legile fizicii, însă rămâne la fel de dedicat unei metafizici false ca şi comunismul. Fizica îi permite capitalismului să reziste tot atât cât va dura Căderea, în timp ce metafizica le va răpune pe amândouă deodată. Comunismul a pierit din cauze fizice, iar capitalismul ar pieri în mod normal din cauze metafizice dacă lumea, care nu e făcută pentru Cădere, nu ar fi nimicită ea mai întâi de efectele Căderii. Ceea ce va face ca, la rândul său, capitalismul să sfârşească prematur, tot din motive fizice. 
Era de aşteptat ca în România ultimilor douăzeci şi cinci de ani puterea politică, scena culturală şi conducerea Bisericii să fie ocupate de personajele cele mai adaptate fenomenului Căderii. Singura lor grijă constă în înlesnirea Căderii. Singurul lor rezultat constă în accelerarea ei, singurul mod care poate împiedica, din punctul lor de vedere, sfârşitul Căderii. Din câte se poate vedea deja, la noi ca peste tot, sfârşitul nu pare că va fi unul încununat de succes: mult lăudata economie de bunuri de consum tinde să se transforme tot mai mult într-o economie bazată pe producerea de hârtii fără acoperire, [3] o cultură sofistă şi o religie falsificată.
Este firesc ca atât comunismul, cât şi capitalismul să-şi dedice o mare parte din energie identificării „frânelor”, „obstacolelor” în calea progresului. Comunismul, pentru că încerca să ajungă la momentul originar, anterior Căderii, cu o viteză mai mare decât cea a Căderii. Capitalismul, pentru că se teme de o eventuală oprire a Căderii. Afirmaţii comune de genul „timpul curge mai încet la ţară” reprezintă coşmarul comun al comunistului şi capitalistului. Nu întâmplător, amândoi vor dispariţia ţăranului.
Nu m-a surprins să văd că Biserica nu recunoaşte importanţa ţăranului ca model de viaţă.[4] Nu m-a surprins nici să văd că nu critică capitalismul, cel puţin în efectele sale infinit mai devastatoare decât inundaţiile şi alunecările de teren pentru care Biserica strânge în mod regulat fonduri de ajutorare a populaţiei afectate. Calamităţi naturale de care capitalismul este în mare măsură vinovat, de altfel. Dar lăsându-i de-o parte pe acei creştini din zona neoprotestantă, pentru care capitalismul continuă să reprezinte confirmarea unei chemări (la mântuire) în ciuda faptului că anulează orice vocaţie umană, după cum arată Wendell Berry în eseul „Economia globală” din care am reprodus mai jos un fragment, m-aş fi aşteptat ca o biserică liturgică, cum este BOR, să vorbească mai direct despre vocaţia slujitoare a omului şi să nu mai interpreteze orice parabolă în sensul unei donaţii pentru Catedrala Mântuirii Neamului; să ne ajute în schimb să redescoperim pământul, eventual şi prin intermediul unor pelerinaje autentice. Un prim pas ar putea fi făcut prin renunţarea la folosirea denumirii de „pelerinaj” pentru activităţile turistice curente organizate de Patriarhie.
După cum am spus, postez mai jos, în continuarea notelor, un fragment dintr-un text fundamental al lui Wendell Berry în privinţa înţelegerii capitalismului şi „valorilor” lui, care nu sunt în realitate decât un mijloc pentru consolidarea unei economii totale. Textul se numeşte de altfel chiar „Economia totală”, şi este cuprins în volumul Ce contează cu adevărat? Economie pentru renaşterea unei societăţi a bunăstării Editura TEI, 2014, pp. 123-133 https://cartidintei.files.wordpress.com/2014/04/20-wendell-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii-tei.pdf

NOTE:

[1] Vezi în acest sens lucrarea lui Emil Brunner, „Comunism, capitalism si creştinism” la adresa http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2010/08/comunism-capitalism-si-crestinism.html. Eseul a fost publicat în Convorbiri literare,  http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONaug10.html .

[2] “Novak further suggests that globalism has trumped localism because, from a Christian perspective: “Are human beings not planetary creatures, one another’s brothers and sisters, members of the same body, every part serving every other part?” Novak’s argument is simply that Catholic social teaching, as expressed by the pope, concurs with the idea that free market and democratic societies offer the best hope for people, worldwide, to rise out of poverty.” http://www.intellectualconservative.com/article3219.html

[3] “For 50 or 60 years, we have let ourselves believe that as long as we have money we will have food. That is a mistake. If we continue our offenses against the land and the labor by which we are fed, the food supply will decline, and we will have a problem far more complex than the failure of our paper economy. The government will bring forth no food by providing hundreds of billons of dollars to the agribusiness corporations.” “A 50-Year Farm Bill”, Wes Jackson, Wendell Berry http://www.nytimes.com/2009/01/05/opinion/05berry.html?_r=0

[4] După cum anunţă postul Radio Trinitas, “postul Radio TRINITAS al Patriarhiei Române implementează în perioada 1 Mai – 31 Decembrie 2015 proiectul cu titlul „Identitatea românească în lume”, finanțat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Proiectul are ca scop promovarea unei imagini pozitive a românilor în diaspora și afirmarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase prin acțiuni de mediatizare și consolidare a parteneriatelor.” http://www.radiotrinitas.ro/toate/identitatea-romaneasca-in-lume/ Personal, m-aş fi bucurat mai ales dacă BOR s-ar dedica tot atât de mult identităţii româneşti din România şi afirmării imaginii reale (de ce pozitive? Altfel nu veneau banii de la MAE?) a românilor în general. Cum pot avea o imagine pozitivă românii din străinătate câtă vreme românii din ţară au una negativă, imagine negativă promovată, printre alţii, de chiar Ziarul Lumina? (vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html şi mai ales https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).


Wendell Berry: „Economia totală”

[...] „Economia globală este astăzi instituită de Organizaţia Mondială a Comerţului care a fost înfiinţată fără niciun fel de alegeri electorale, pentru a conduce comerțul internațional în numele ”pieții libere” – adică în numele corporațiilor multinaţionale – și să respingă, în cadrul unor întâlniri secrete, orice legi naționale sau regionale care intră în conflict cu ”piața liberă”. Programul corporatist al ”pieței libere” mondiale și prezența Organizaţiei Mondiale a Comerţului au legitimizat forme extreme ale gândirii experților. Ni se spune cu foarte mare siguranță că, dacă statul Kentucky își pierde capacitatea de producție a laptelui în favoarea Wisconsin-ului (și acesta la rândul său în favoarea Californiei), asta se va numi o “poveste de succes”. Experți precum Stephen C. Blank, de la Universitatea California, Davis, recomandă ca ”țările dezvoltate”, precum Statele Unite și Marea Britanie, acolo unde mâncarea nu mai poate fi produsă la costuri destul de mici, să renunțe complet la agricultură.
Nebunia de la baza acestei economii ridicole a început pornind de la ideea că o corporație ar trebui privită legal ca ”o persoană”. Însă distrugerile fără limite ale acestei economii apar tocmai datorită faptului că o corporație nu este o persoană. O corporație, în esenţă, este un morman de bani căreia și-au vândut loialitatea un anumit număr de oameni. Spre deosebire de oameni, corporațiile nu îmbătrânesc. Nu vor ajunge niciodată, aşa cum fac majoritatea persoanelor, să înţeleagă scurtimea şi micimea vieţii umane, nu vor percepe niciodată viitorul drept viaţa copiilor și nepoților cuiva. Nu vor experimenta speranțe, remușcări sau schimbări de opinie. Nu vor fi niciodată umile. Își vor vedea de afacerile lor ca și cum ar fi nemuritoare, având ca unic scop să devină un morman şi mai mare de bani. Acționarii sunt în esenţa nişte cămătari – oameni care “îşi lasă banii să lucreze pentru ei”, așteptând remuneraţii mari pentru că au dat de lucru altora pe bani puțini. Organizaţia Mondială a Comerţului amplifică vechea idee a coporațiilor-ca-persoane prin acordarea statutului de super-guvern cu puterea de a conduce națiuni către economia corporatistă globală.
Nu vreau să spun, desigur, că toţi directorii corporatişti și toți acționarii sunt persoane rele. Spun doar că toți sunt serios implicaţi într-o economie cumplită.
Deloc de mirare, printre cei care doresc să păstreze alte lucruri decât banii – de
exemplu capacitatea fiecărei regiuni de a produce bunuri esențiale – există o impresie din ce în ce mai accentuată că economia globală a ”pieței libere” este inerent un inamic pentru lumea naturală, sănătatea și libertatea oamenilor, pentru muncitorii din industrie, fermieri și ceilalți lucrători în economiile care folosesc pământul şi, mai mult, este un dușman inerent al muncii de bună calitate și al unei economii bine practicate.
Cred că această impresie este corectă și poate fi demonstrată ca fiind corectă mai ales prin înșiruirea presupunerilor care pornesc de la ideea că toate corporațiile trebuie să fie ”libere” să cumpere la preţuri mici și să vândă la prețuri mari în lumea largă. Aceste presupuneri, din câte îmi pot eu da seama, sunt:
1. Nu este niciun conflict între ”piața liberă” și libertatea politică şi nicio legătură între
democrația politică și cea economică.
2. Nu poate fi niciun conflict între avantajul economic și justiția economică.
3. Nu este niciun conflict între lăcomie și sănătatea ecologică și cea corporală.
4. Nu este niciun conflict între interesul propriu și serviciul public.
5. Este în regulă ca existența unei națiuni sau a unei regiuni să aibă baza pe un teritoriu străin, să depindă de transportul pe distanțe lungi și să fie complet controlată de corporații.
6. Pierderea sau distrugerea capacităţii de producţie de oriunde unde se pot fabrica
bunuri necesare nu e importantă şi nu implică niciun cost.
7. În consecinţă războaiele purtate pentru bunuri de larg consum – recentul nostru
război din Golf, de exemplu – sunt funcţii economice legitime şi permanente.
8. Acest tip de violenţă aprobată e justificată şi de predominanţa sistemelor centralizate de producţie, furnizare, comunicaţii şi transport, extrem de vulnerabile nu doar la acte de război între naţiuni, ci şi la sabotaj şi terorism.
9. Este în regulă ca săracii din ţările sărace să lucreze pe salarii mici pentru a produce
bunuri pentru exportul în ţări bogate, la oameni îndestulaţi.
10. Nu există niciun pericol şi niciun cost în proliferarea epidemiilor exotice, a dăunătorilor, buruienilor şi bolilor care acompaniază comerţul internaţional şi al căror număr creşte odată cu creşterea volumului comercial.
11. O economie este un utilaj în care oamenii sunt doar nişte piese interşanjabile. Nu
avem de ales decât să îndeplinim munca (dacă avem vreuna) poruncită de economie şi să
acceptăm salariul poruncit.
12. În concluzie, vocaţia este un subiect mort. Nu îndeplinim munca pe care ne-o
alegem pe baza unei vocaţii izvorâte de la Dumnezeu sau din abilităţile noastre înnăscute, ci facem munca hotărâtă şi impusă de economie. E în regulă să prestăm orice muncă, câtă vreme suntem plătiţi pentru ea. (Aaceastă presupunere explică indiferenţa “liberală” şi
“conservatoare” predominantă privind muncitorii, fermierii şi micii oameni de afaceri
dislocaţi).
13. Relaţiile stabile şi menţinerea lor între oameni, locuri şi lucruri nu contează nu au nicio valoare.
14. Culturile şi religiile nu au preocupări legitime practice sau economice.
Aceste supoziţii prefigurează clar o stare de economie totală. Economia totală este cea în care totul – “forme de viaţă”, de exemplu, sau “dreptul de a polua” – este “proprietate privată”, are un preţ şi e de vânzare. Într-o economie totală alegerile semnificative şi uneori cruciale care aparţineau odată indivizilor sau comunităţior au devenit proprietatea corporaţiilor. O economie totală, operând la nivel internaţional, reduce în mod necesar puterile statelor şi guvernelor naţionale, nu numai din cauză că acele guverne au semnat că cedează o serie de puteri semnificative unei birocraţii internaţionale sau că liderii politici devin marionete plătite ale corporaţiilor, ci şi din cauză că procesele politice – mai ales cele democratice – sunt prea lente ca să reacţioneze la dezvoltarea economică şi tehnologică globală neîngrădită. Şi când guvernele de stat şi naţionale încep să acţioneze în fapt drept agenţi ai economiei globale vânzându-şi poporul la salarii mici şi produsele poporului la preţuri mici, atunci drepturile şi libertăţile cetăţeneşti trebuie în mod necesar să se limiteze. O economie totală înseamnă o acumulare nelimitată de profituri în urma dezintegrării naţiunilor, comunităţilor, gospodăriilor, peisajelor şi ecosistemelor. Autorizează “creşterea” bogăţiei simbolice sau artificiale prin distrugerea bogăţiilor reale de pe toată suprafaţa pământului.
Printre multele costuri pe care le presupune economia totală, pierderea principiului vocaţiei este probabil cel mai simptomatic şi, din punct de vedere cultural, cel mai important. Prin înlocuirea vocaţiei cu determinismul economic lucrările exterioare ale economiei totale distrug caracterul uman şi cultura şi din interior.”