joi, 14 aprilie 2016

Liturghie şi, eventual, ceva viaţă



„Viaţa e scurtă, dar vastă” („life is short, but wide”), spunea Chuck Pyle, un poet-cîntăreţ de muzică country. Dar cînd dai peste unele lucrări teologice, viaţa ţi se pare dintr-o dată prea lungă. Pentru că a devenit insuportabil de îngustă. Este cu atît mai regretabil cînd lucrul acesta ţi se-ntîmplă tocmai în locurile unde te aştepţi mai puţin. Pentru că o traducere deficitară sau doar plată poate transforma oricînd pe un Simeon Noul Teolog într-un teolog de şcoală nouă. Orice traducător este şi un interpret, desigur, dar există interpretări cărora cu greu le pot supravieţui chiar şi teologi al căror limbaj este deopotrivă precis şi sugestiv, limpede, dar adînc.
Fără să fie un poet, mistic sau de altfel, deşi iubitor de poezie, părintele Alexander Schmemann rămîne unul dintre puţinii teologi ale căror gînduri păstrează calitatea frămîntăturii care poate dospi întregul aluat. În acest sens, teologia lui este poetică în ambele sensuri ale cuvîntului, în sens literar şi în sens creator. Asta cînd ai norocul de a-l citi în traducerea unui alt teolog inspirat şi deschis către Duhul, precum regretatul Părinte Aurel Jivi. O astfel de întîlnire oferă oricui şansa de a deveni la rîndul lui unul dintre însoţitorii Vieţii.
Din păcate, asemenea ocazii sunt tot mai rare. De pildă, volumul părintelui Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă. Desăvârşire creştină prin intermediul experienţei liturgice (Basilica, Bucureşti, 2014), mi-a lăsat impresia unui efort susţinut din partea traducătorului de a suprima orice urmă de viaţă oriunde exista riscul ca aceasta să ia cititorul pe nepregătite.     
Spre deosebire de generaţiile anterioare, astăzi ne bucurăm de prezenţa unor teologi ortodocşi profesionişti, oricînd pregătiţi să precizeze, de pildă, că ziua Domnului se referă la ziua de duminică. Volumul părintelui Alexander Schmemann este îmbibat de precizări redundante de acest tip, care alternează, nu neapărat de dragul erudiţiei, cu o categorie de note care, asumînd un aer competent, mai mult încurcă lucrurile decît le limpezeşte.
Dar de vreme ce în scrisul clar al părintelui Schmemann nu sunt atît lucruri care se cer limpezite, cît mai degrabă adîncite şi asumate, te întrebi care este în fond intenţia autorului numeroaselor note de subsol care însoţesc volumul? Să arate că ştie despre ce este vorba? Că este de acord cu părintele Schmemann asemenea elevului sîrguincios care repetă cuvintele profesorului atunci cînd nu dă din cap aprobator, demonstrîndu-şi astfel atenţia şi admiraţia? Să fie o încercare de a cîştiga respectul cititorilor în acelaşi mod în care l-a cîştigat pe cel al profesorilor de-a lungul anilor de şcoală? După cum se va vedea în continuare, este posibil ca lucrurile să ţină mai puţin de psihologia autorului notelor de subsol, şi mai mult de perspectiva teologică a învăţămîntului teologic ortodox, volumul oferind, în mod involuntar, dar cu atît mai util, confirmarea diagnosticului sumbru formulat de părintele Schmemann în legătură cu neînţelegerea cronică manifestată de teologia ortodoxă academică faţă de aspectele esenţiale ale teologiei ortodoxe.
Această neînţelegere este relevată doar în mod întîmplător în Liturghie şi viaţă de contrastul dureros dintre scrisul viu al autorului şi observaţiile de lemn, alteori de plumb din subsolul textului; mai grav este atunci cînd limbajul viu ajunge să fie imitat, vorbind în realitate despre acelaşi nimic, mai precis despre moarte, adevărata divinitate celebrată de profesorii de teologie şi căreia îi asigură cosmetica mortuară cu pudra şi rujul limbajului lor de lemn. Precum formularistica din Liturghie şi viaţă, unde cititorului îi este refuzată o carte atît de luminoasă, care este trasă aproape la fiecare paragraf în subsolul întunecos al unor note îmbîcsite atunci cînd nu sunt doar puerile. Recenzia aceasta este, prin urmare, efectul unui şoc emoţional. Îi avertizez pe eventualii ei cititori că urmează imagini cumplite.
Mai întîi, volumul propriu-zis: este vorba despre Liturgy and life: Lectures and essays on Christian development through liturgical experience, publicat în 1993 de Orthodox Church of America. Precizarea lipseşte însă de pe pagina tehnică a cărţii, acolo unde sunt trecute informaţiile speciale (menţiunile legate de dreptul de autor, codul CIP al Biliotecii Naţionale, ISBN, etc). Notele de subsol nu sunt asumate de nimeni printr-o indicaţie editorială, astfel încît cititorul ar putea crede că-i aparţin autorului. Pentru a spori confuzia, există o altă serie de note, plasate însă direct în text, încadrate între paranteze şi semnalate prin formula „n. trad.”, aşa cum se-ntîmplă la pagina 58, unde expresia „ziua Domnului” este explicată: „(Duminica – n. trad.). Sigur, pentru cineva care şi-a petrecut viaţa adultă ca profesor, aşa cum a făcut părintele Viorel Sava, traducătorul cărţii (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf), didacticismul este un impuls greu de controlat. Dar chiar şi aşa, nu poţi să nu te întrebi la ce fel de oameni s-a gîndit că-l vor citi pe părintele Schmemann, sau o carte cu un astfel de titlu? Aborigenii? Atunci cînd părintele Schmemann observa că „este necesară o cateheză liturgică pentru adulţi, şi chiar pentru clerici” (p. 35), nu cred că se referea la oamenii care nu ştiu că ziua Domnului înseamnă Duminică. Cred că se referă tocmai la oamenii care, ştiind că ziua Domnului înseamnă Duminică, îşi închipuie că au şi înţeles tot ce era de înţeles din semnificaţia Duminicii.
  Titlul: „Christian development” este tradus impropriu prin „desăvârşire creştină”, chiar dacă aceasta este ţinta experienţei liturgice şi a vieţii creştinului în general. Cartea părintelui Schmemann nu este dedicată teologiei mistice, ci educaţiei ortodoxe şi felului în care experienţa liturgică reprezintă, în ortodoxie, mediul educaţiei creştine. În „Cuvîntul înainte”, părintele Schmemann afirmă de altfel, aşa cum o va face şi pe tot cuprinsul cărţii, că viaţa liturgică a Bisericii reprezintă „unicul principiu ortodox de educaţie religioasă.” Şi continuă:

„Suntem încă departe de aplicarea şi îndeplinirea totală a acestui principiu; cu toate acestea, dacă această carte le aminteşte celor responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea mai importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul”

Rămîne de văzut dacă publicarea în România a acestei cărţi în forma actuală poate contribui la realizarea scopului pe care şi-l propusese părintele Schmemann, sau dacă nu cumva ne îndepărtează şi mai mult de posibilitatea ca experienţa liturgică să (re)devină „unicul principiu ortodox de educaţie religioasă.” Deocamdată ţin să precizez că expresia „desăvârşirea creştină” forţează sensul titlului englezesc, care se referă la creştere sau dezvoltare, termeni mai adecvaţi într-o carte despre educaţie, cu atît mai mult cu cît este vorba mai degrabă despre o introducere în educaţia ortodoxă aşa cum este ea oferită în experienţa liturgică.
Notele de subsol sunt antologice, reprezentative pentru teologul ortodox român de astăzi. Din fericire, în partea a doua a cărţii ele se reduc drastic, astfel că dacă în primele 80 de pagini suntem asediaţi de 30 de note, în următoarele 80 de pagini abia dacă mai apar vreo 6. Probabil că autorul lor o fi obosit, sau poate că s-a gîndit că în prima parte a reuşit să orienteze în mod decisiv lectura cărţii.
Spune părintele Schmemann într-un mod simplu şi firesc: „În ciclurile liturgice zilnice, săptămânale şi anuale, Biserica umple timpul cu amintirea lui Hristos” (p. 32)? Autorul notelor e de altă părere, şi consideră că cititorul are neapărat nevoie de o explicaţie pentru această frază densă teologic, dacă nu cumva de-a dreptul obscură, a părintelui Schmemann: „Una dintre dimensiunile cultului divin public ortodox este aceea de a aminti de persoana Mântuitorului Hristos” (nota 12, p. 32). Vedeţi, prin comparaţie, cît de imprecis se exprima bietul părinte Schmemann? Dar, ce-i drept, el nu a avut şansa de a studia cu marele liturgist Nicolae Necula, precum traducătorul cărţii. Şi nici Hristos, din păcate: cînd ucenicii i-au cerut să-i înveţe să se roage, în loc să le spună, aşa cum era normal, că rugăciunea e de trei feluri, de adorare sau preamărire, de cerere şi de mulţumire, că se deosebeşte după substanţa ei, după loc şi după timp, etc., Hristos le-a spus alte chestii. De fapt, nici nu mai contează ce le-a spus, pentru că noi avem manualul de liturgică. E atît de bun încît pînă şi îmbălsămătorii îl apreciază. De fapt, îl confundă adesea cu propriul lor manual şi de fiecare dată cînd lucrul acesta se întîmplă rudele defunctului sunt impresionate: arată mort mai bine decît arăta cînd era viu.
Dar nu e vorba doar de nişte intervenţii inutile, de nişte parafraze pretenţioase care îngreunează supleţea textului părintelui Schmemann. Impresia mea este că notele de subsol din acest volum fie urmăresc în mod intenţionat să-l împiedice pe cititor să întîlnească teologia ortodoxă autentică, fie încearcă să ofere un soi de refren liniştitor, asigurîndu-l pe cititor că nimic nu va schimba starea actuală de lucruri, că orice semn de viaţă, oricît de mic, este identificat şi eliminat la timp, înainte de a putea contribui la vreo transformare a noastră. Aproape prin fiecare notă, prin modul formal, impersonal de a „explica” mesajul părintelui Schmemann, autorul notelor arată că refuză în fapt îndemnul părintelui de „regândire a tradiţiei Bisericii în integritatea ei, de aplicare a ei într-un context radical diferit de cel din trecut” (p. 34), îndemnul la „renaşterea «catehezei liturgice»” care „necesită întâi de toate o renaştere a vieţii liturgice a Bisericii, o înţelegere mai bună a ei de către credincioşi, o atitudine mai responsabilă faţă de ea, o participare mai activă la ea” (ibid.) Sarcina aceasta este, cum recunoaşte părintele Schmemann, „îngrozitor de dificilă”, dar primul pas e „să o recunoaştem şi, de asemenea, să devenim conştienţi de sensul ei” (ibid.)
Experienţa liturgică este mediul şi conţinutul educaţiei ortodoxe, dar asta în măsura în care experienţa liturgică este autentică. Iar pentru aceasta „este necesară chiar o renaştere a conceptului de Biserică, spiritualizarea parohiei, reînnoirea vieţii noastre de rugăciune. Toate la un loc alcătuiesc condiţia de bază pentru o adevărată educaţie creştină a copiilor noştri şi până nu recunoaştem aceasta, toate discuţiile noastre despre «metode» şi «principii» de lucru ale şcolii bisericeşti vor fi inutile.” (p. 35). Sau chiar dăunătoare, trebuie adăugat, în măsura în care ele nu urmăresc aprofundarea şi conştientizarea conţinutului credinţei, ci eficientizarea parohiei sau sporirea atractivităţii ritualului (de pildă, prin predici „colorate” sau prin introducerea de monitoare în curtea parohiei pentru ca slujba să poate fi urmărită şi de credincioşii rămaşi în afara bisericii).
Părintele Schmemann: „O sărbătoare este astfel intrarea în comuniune cu sensul etern al evenimentelor din trecut, prin care noi gustăm Împărăţia lui Dumnezeu.” (p. 41-42) Nota 14 ne explică: „Dacă Împărăţia lui Dumnezeu nu este numai realitatea viitoare, ci şi realitatea prezentă, cel ce trăieşte în această Împărăţie gustă din ea acum «ca în oglindă».” Ce sens are această precizare (care trimite la o expresie paulină, 1 Corinteni 13:12)? Că nu gustăm cu adevărat, ci doar într-un mod imperfect? Dar aceasta contrazice direct cuvintele părintelui Schmemann, care tocmai insistase asupra sensului literal al expresiilor liturgice: „Cel pentru care cultul este o experienţă de viaţă, acel Astăzi folosit în mod frecvent (ca de exemplu, «Astăzi El zace în mormântul Său» din Sâmbăta Sfântă) este nu numai o retorică «figură de stil». Pentru că aceasta este într-adevăr funcţia proprie a cultului, că în şi prin el tot ceea ce Hristos a săvârşit odată revine totdeauna la viaţă, este făcut prezent, actualizat în relaţia lui cu noi şi cu răscumpărarea noastră.” (p. 41)
Diferenţele de limbaj şi viziune dintre cele două etaje ale cărţii pun şi mai bine în lumină efectele dezastruoase ale unui anumit gen de învăţămînt teologic. În măsura în care şi-ar recunoaşte rănile şi ar căuta vindecarea, şansa educaţiei ortodoxe ar putea veni tocmai de la cei care i-au căzut victimă. Dar încercările frecvente ale autorului notelor de a „corecta”, „explica” sau doar „preciza” sensul afirmaţiilor părintelui Schmemann pare să sugereze că, din păcate, nu acesta este şi cazul de faţă.
„Ne împărtăşim în mod real”, „Tainele nu sunt nişte simboluri abstracte”, au devenit nişte simple lozinci, invocate într-un ritual al absenţei lui Dumnezeu; de fapt, ortodocşii poate că sunt singurii creştini care se împărtăşesc simbolic, cîtă vreme nu ştiu cu ce, cum sau de ce o fac. Receptarea abstractă, raportarea impersonală ne-au marcat într-o asemenea măsură încît reuşim să imităm cu uşurinţă limbajul personalist, al relaţiei, tocmai pentru că nimic nu mai înseamnă nimic. Termenii personalişti fac astăzi parte din arsenalul oricărui teolog, impostor sau de bună credinţă, fiind folosiţi ca o incantaţie sau ca nişte parole, într-un mod lipsit însă de conştiinţa şi sensibilitatea liturgică care i-a elaborat.
„Euharistia ca centru” este un subtitlu folosit de părintele Schmemann pentru un subcapitol dedicat, evident, importanţei Euharistiei în viaţa creştinilor ortodocşi. Iată şi nota prin care autorul ei ne informează că este de acord: „Centrul întregului cult ortodox este Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se reactualizează în chip nesîngeros Jertfa Mântuitorului, de aceea a şi fost numită «cununa tuturor slujbelor bisericeşti» (nota 16, p. 44). Autorul nu sesizează ironia situaţiei, de vreme ce tocmai în acest loc părintele Schmemann denunţa suficienţa definiţiilor stereotipe (vezi, în acest sens, şi observaţiile părintelui Schmemann de la paginile 48-49). Să faci un colaj din Schmemann şi Branişte e ca şi cum ai vrea să faci ikebana dintr-o combinaţie de flori naturale şi flori de plastic sau origami dintr-o îmbinare de hîrtie şi bucăţi de tablă ruginită.
Există însă şi situaţii în care autorul notelor sesizează cu fineţe insuficienţa formulărilor părintelui Schmemann, corectîndu-l, îndatoritor: „Denumirea corectă a acestor Taine (Botezul şi Mirungerea, nota mea, G. F.) este aceea de «Taine ale încorporării în Hristos»” (nota 18, p. 50). Spune Schmemann „slujirea pastorală”? Traducătorul intervine brutal, direct în text, şi precizează: „puterea de a conduce” (p. 51). La pagina 52 părintele Schmemann vorbeşte despre anumite servicii „non-liturgice”, care „nu «implică» întreaga Biserică (exemplu: serviciul religios de seară din rânduiala mănăstirească).” Nota 19 ne explică: „Se face aluzie la un serviciu religios specific comunităţilor anglicane, serviciu care are caracter neoficial şi facultativ.” Posibil. Dar nu se poate ca părintele Schmemann să se refere mai degrabă la slujba Miezonopticii, de pildă? De ce s-ar referi părintele Schmemann la anglicani într-un capitol dedicat slujbelor ortodoxe şi în care nu a zis nicăieri nimic despre anglicani?
Este trist că influenţa pe care ar putea să o aibă o carte ca aceasta, care propune un adevărat program de educaţie ortodoxă veritabilă, este înăbuşită printr-o serie de piedici care-i stînjenesc cursivitatea, coerenţa şi chiar frumuseţea. Citind-o, am înţelege mai bine şi eroarea celor două tabere care s-au opus recent în România în numele bisericilor mici sau mari. Se pare că am uitat că importanţa unei biserici nu este dată de frumuseţea ei, după cum nici solemnitatea nu face ca un ritual să fie „adevărat”:

„Când descriem slujbele ortodoxe, folosim foarte des cuvintele «solemn», «frumos» etc. Cu toate acestea, să reţinem că nici frumuseţea, nici solemnitatea nu au finalitate în ele însele. Poate fi frumuseţe falsă şi solemnitate falsă când se întâmplă ca ele să devină scopuri în ele însele, când sunt «despărţite» de relaţia lor cu înţelesul cultului. Acesta este, prin esenţa lui – şi trebuie să fie şi în practică –, spiritual. Prea multe dintre bisericile noastre se pare că reflectă mai mult mândrie umană şi mulţumire de sine decât frumuseţea celestă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ne trebuie o redescoperire a adevăratului spirit al cultului, care este acela de umilinţă, evlavie, frică de Dumnezeu, de recunoaştere a nevredniciei şi de petrecere neclinitită [sic!] în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este sensul exprimat prin cuvintele expresiei: «cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu […]»” (p. 49). Poate exista smerenie într-o catedrală, la fel cum poate exista trufie într-o bisericuţă.

„Dacă această carte le aminteşte celor responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea mai importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul,” mărturisea cu speranţă părintele Schmemann într-un pasaj citat deja la începutul acestei recenzii. Probabil că în calitate de profesor universitar de teologie, beneficiar al unor „mobilităţi” (?) de cercetare-predare şi expert colaborator în proiectul „Studii Doctorale în România –Organizarea Şcolilor Doctorale.  Proiect derulat de Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior şi a Cercetării Ştiinţifice Universitare (UEFISCSU) şi finanţat prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea” (cf. CV (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf), şi părintele Viorel Sava şi-a atins scopul. Poate că dacă acesta ar fi coincis cu scopul pe care şi-l propusese părintele Schmemann, atunci şi Biserica ar mai fi crescut puţin, iar „desăvârşirea creştină” ar fi fost ceva mai mult decît o formulă atît de bine îmbălsămată, încît de la distanţă chiar pare ceva viu.